Lied singurătăţii

Autor: Fanny CHARTRES | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Despre Jean-Marie Gustave Le Clézio, acest nou laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a vorbit adesea în termeni de „metafizică-ficţiune“: în romanele lui, scrise simplu şi limpede, uneori cu o falsă simplicitate, el reconsideră temeliile literaturii tradiţionale. Niciodată nu este satisfăcut de superficial, ci trăieşte şi scrie din dorinţa de a scotoci în ceea ce viaţa are mai tragic şi mai adevărat, ca să găsească limbajul sfîşietor care înalţă emoţiile şi poate transforma noaptea în umbră. „Pe această planetă, am acest sentiment că sînt nimic, iar literatura îmi serveşte să exprim asta. Dacă riscam să filozofez, s-ar fi spus despre mine că sînt un biet epigon al lui Rousseau, care n-a înţeles nimic“, a zis Le Clézio.

J.M.G. Le Clézio, care a făcut parte din juriul francez Renaudot, în 2002, a avut un debut în carieră foarte strălucit. La 23 de ani, publică Le procès-verbal/Procesul-verbal, care îi aduce dintr-odată succesul şi Premiul Renaudot.

Au urmat La fièvre, Le déluge/Potopul (Editura Univers, 1982), L’extase matérielle, Terra amata, Le livre des fuites, La Guerre, Voyages de l’autre côté, Désert (una dintre cele mai bune cărţi ale lui), Le Chercheur d’or/Căutătorul de aur (Editura Univers, 1989), Voyage à Rodrigues, Onitsha, Etoile errante/Steaua rătăcitoare (Editura Univers, 1998), Diego et Frida/Diego şi Frida (Editura Paralela 45, 2004), Le Poisson d’or, Révolutions, Ourania şi ultima lui carte, în 2008, Ritournelle de la faim.

Numeroşi critici au subliniat deja principalele elemente fondatoare ale scriiturii lecléziene, printre care: deşertul, tăcerea, natura, dar nici unul nu le asociază cu singurătatea, matriţă care le strînge pe toate împreună. Nobelul recent atribuit scriitorului este ocazia de a recupera timpul pierdut, de a aprofunda singurătatea şi efectele sale asupra lui Le Clézio. Le Clézio sau Nobelul tăcut…

În desfăşurarea povestirii lecléziene, se adîncesc drumurile unei scriituri a singurătăţii, fie ea ascunsă sau explicit conturată. Analiza locurilor revelează, de exemplu, distanţa, ale cărei principii contribuie la construirea unei atmosfere a singurătăţii. Toată organizarea textului, cuprinzînd parcursul acestei distanţe, duce, în mai multe cazuri, la apariţia şi configurarea personajului. Le Clézio uzează de diferite distanţe în textele lui (am fi putut spune că le amenajează), inserînd nişte poeme în limbă straină, nişte fragmente care se detaşează din text şi care se materializează cu ajutorul spaţiilor tipografice.

Retragerea povestitorului este o altă strategie lecléziană. Totuşi, prezenţa naratorului se ghiceşte prin intermediul anumitor intervenţii ca pe un fundal neutru – vezi Voyages de l’autre côté –, cu o focalizare narativă externă, în vreme ce relatarea Lallei (personajul principal din romanul Désert) se va face printr-o focalizare narativă internă, viaţa eroinei fiind evocată din punctul ei de vedere.

De altfel, în Voyages de l’autre côté, un „se“ impersonal se infiltrează, aşezîndu-l pe cititor la un alt nivel. Cu toate acestea, în tipul naraţiunii neutre, folosirea repetată a unui cuvînt ne aminteşte adesea de prezenţa unui narator ascuns. Este vorba de fragmente cinematografice care, alături de cuvîntul repetitiv „poate“, dezvăluie prezenţa acestui narator discret.

Scriitorul simte dorinţa să creeze o distanţă între faptele cotidiene, reale, şi relatarea romanescă. Romanul leclézian prezintă aşadar structurile unei singurătăţi afirmate. Această singurătate dă operei direcţie şi sprijină actul scriiturii. Prin urmare, a scrie solitudinea ar fi, pentru Le Clézio, un fel de preferinţă necesară, indispensabilă viziunii sale creatoare.

Armătura arhitecturală a operei lui Le Clézio constă într-o singurătate care traduce o tulburare existenţială asumată, pentru că este esenţială demersului constructiv al scriitorului. Arta acestuia constă în maniera în care introduce personajul în peisaj şi în care îl face să stabilească relaţii cu lumea vegetală, animală şi rupestră; în dialogurile care adesea nu sînt decît un lung monolog unde fiinţa este în căutarea ei înseşi, unde deşertul devine lumină şi unde neantul este populat de creaturi care au rupt legămîntul făcut iniţial. Unde copiii, totuşi, mai au această lumină interioară în privire, care purifică atmosfera prin capacitatea lor de a comunica cu natura, şi aceasta, împotriva adulţilor, ale căror gînduri denaturează acţiunile. Prin urmare, copiii sînt adevăraţii invulnerabili leclézieni. Într-adevăr, încă nu sînt încărcaţi de această veche tară, faţă de care Le Clézio resimte antipatie. Viaţa lor este încă pură, lipsită de abstracţiuni, ei pot vedea lumea aşa cum este, fără ca privirea lor să fie viciată de cultura dominantă, impusă de „ceilalţi“. A fi liber şi total în simbioză cu natura este încercarea centrală în opera lui Le Clézio. Din această încercare rezultă fuga şi marginalitatea, generate de teama de a nu mai ajunge la o relaţie mai profundă cu natura.

Dar natura n-ar putea fi, pînă la urmă, mama singurătăţii, în tulburarea aceasta pe care o suscită, tocmai pentru că nu poate fi niciodată atinsă?

Într-un text consacrat lui Henri Michaux, Le Clézio desemnează singurătatea drept temă fundamentală a epocii noastre. O demonstrează în producţia lui proprie: toate personajele sale sînt chinuite de o ruptură care le scoate din societate, le aruncă în singurătate. Trăiesc departe de ceilalţi membri ai grupului lor social, oricare ar fi acesta. Această situaţie ar permite o descriere mai fină a psihologiei unora dintre ele, dar, dimpotrivă, personalitatea lor ne scapă, autorul lăsînd în loc un arhetip strîmb şi reinterpretat.

În şcolile în care este predat, Le Clézio este considerat scriitorul naturii, al călătoriilor şi al mării întinse. Este adevărat. Dar nu e numai atît. Consistenţa operei lui şi viziunea metaforică a singurătăţii arată şi o altă faţetă a scriitorului, ca în ultima lui carte, Ritournelle de la faim (Gallimard, 2008). Cu ea, demonstrează că poate fi şi un autor de roman al Parisului anilor ’30 şi ’40, evocînd burghezia visătoare, puternică, din acele vremuri. Din nou, nimic artificial aici. Se simte, de la început, că acest roman este şi extrem de personal, că Le Clézio l-a scris dintr-o singură suflare şi că îl purta în sine de mult timp.