OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Membru al generatiei ’80, coautor al volumului de debut al acestei generatii, Aer cu diamante, Traian T. Cosovei infiinteaza acum Institutul de Glasuri, un loc unde „un scriitor, un artist are dreptul de a se manifesta (contra cronometru) in fata unui public care mai are curiozitatea sau rabdarea de a asculta si de a privi in ochi un om de cultura, adica: un traficant de stupefactii!“. Dupa multe volume de poezii si doua de critica (ultimul fiind Hotel Urmuz), Traian T. Cosovei se afla in pragul debutului in proza, cu volumul Les annés folles du socialisme: „Este un risc pe care mi l-am asumat. Am colegi care au stralucit in proza si resimt complexul experientelor lor. Ion Stratan, Mircea Cartarescu au trecut proba de foc. Aceasta carte pe care am indraznit sa o semnez impreuna cu sotia mea, Stefania Cosovei, este o incercare de a recupera un trecut irecuperabil“. Un trecut in care se plaseaza Cenaclul de Luni, privit de Traian T. Cosovei drept „o oaza de speranta intr-o cenusie metafora existentiala. Credeam in versurile noastre asa cum credeam in adevarurile tot mai intunecate ale zilei de miine“.


Limbile straine si deseurile tipografice

Generatia ’80 s-a risipit?! Sint opinii critice care sustin ca aceasta miscare literara si-a indeplinit „misiunea“ istorica impunind un model cultural si asumindu-si riscul de a-l trata…

Inainte de vorbi de generatia ’80, as dori sa evoc generatia mea din Strada Snagov nr. 32, strada lipita ca si cocosatul de gard de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti. In gunoaiele acelei Ambasade, copil fiind, descopeream „deseuri“ tipografice: reviste, publicatii si masini americane inaccesibile.
Tot adunind noi, cartierul, maculatura yankeilor, am prins dor de limba engleza. Imi aduc aminte ca personalul Ambasadei SUA la Bucuresti mi-a ingaduit accesul la Scoala Americana… Sediul era vizavi de garajele Securitatii romane de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, un sediu unde noi eram acceptati ca simpli pusti curiosi care, din cind in cind, mai spargeam cauiucurile.
Timp de 23 de ani am locuit in spatele Ambasadei SUA la Bucuresti… La o suta de metri era fosta Biblioteca numita Cartea Rusa… In imensul imobil in care locuiau regizorul Haralambie Boros, baritonul Dan Iordachescu si alti oameni de cultura, stationa, dimineata de dimineata, o Volga neagra. Securitatea avea grija ca tovarasii intelectuali sa-si vada de treburile lor; bietul tata era doar un scriitor.

Am trait intr-o atmosfera de familie unde, chiar daca felia de piine era cartelata, nu ne lipseau cartile. La virsta de patru ani cunosteam la perfectie doua limbi straine: una din lazile de gunoi ale Ambasadei Statelor Unite la Bucuresti si, prin meditatiile Doamnei Clémence, Dumnezeu sa o ierte, limba franceza. Eram atit de cunoscut in cartier, incit, atunci cind parintii mei s-au separat si mama nu a mai avut posibilitatea sa-mi plateasca meditatiile la limba engleza, profesoara mea Miss Long, de la Casa de cultura Friedrich Schiller, m-a primit la cursurile de engleza pe gratis.

Notorietatea mea infantila imi asigura pina si accesul in Ambasada Statelor Unite la Bucuresti. Chiar si militienii de atunci pot depune marturie. Prin anii ’70 am si fost arestat pentru citeva ore si bagat, impreuna cu niste prieteni hipioti (flower power) intr-un subsol care se lipeste ca si cocosatul de gard de cladirea ce predica drepturile omului precum o figura de stil.
Yankeii omisesera faptul ca, numai la doua sute de metri, „functiona“ Biblioteca Cartea Rusa: adica – te „abonai“ la emisiunea Sa invatam limba rusa cintind. Am fost unul din fidelii ascultatori ai emisiunii radiofonice Vorbeste Moscova. Vecinii mei posedau televizoare sovietice. Pe ferestre priveam zilnic aceasi Volga neagra cu numar mic.

Trec aproape douazeci de ani; vine cutremurul din ’77 si Nicolae Manolescu inaugureaza Cenaclul de Luni. Habar nu avea ce trafica. Omul acesta care a sustinut generatia ’60 a mizat pe niste tineri care incercau sa descifreze „alfabetul“ unei metafore existentiale: acea metafora este chiar viata noastra.


Cenaclul de Luni – o oaza de speranta intr-o cenusie metafora existentiala

Sinteti membru fondator al Cenaclului de Luni. Cum au fost inceputurile lui? Prin ce credeti ca a contribuit la cristalizarea unei generatii?

Cenaclul de Luni o fost o oaza de speranta intr-o cenusie metafora existentiala. Credeam in versurile noastre asa cum credeam in adevarurile tot mai intunecate ale zilei de miine. Credeam (cu mijloacele poeziei) in ceea ce Mircea Dinescu spunea – „poate la anul, stirvul pisicii va intilni oceanul“. Cu siguranta, Mircea Dinescu a intilnit abatorul acesta de stirvuri stilistice.
Dar ce rezonanta!
Dupa cum se stie, Cenaclul de Luni a aparut ca o reactie la cenzura politica exercitata de politia culturala romana: „arestarile“ se faceau discret, prin intermediul unor publicatii ce traficau delatiunea ca o figura de stil. Generatia noastra si-a dobindit o notorietate prin a fi denigrata, nominalizata la Oscarul negru al unei caricaturi inscenate de eminentele tot mai cenusii ale unui trecut-prezent-viitor.
Generatiei noastre i s-a reprosat ca nu are propriii critici: spiritele care au sustinut generatia anilor ’60 ne-au aruncat pe piata ca o „moneda“ de schimb. Generatia noastra a „simplificat“ conjunctura unor voci critice si a prelungit discursul celor ce, impotriva tuturor, au crezut ca fenomenul poetic contemporan are toata capacitatea de a sfida compromisul si, sa nu uitam, compromisurile.

In opinia mea, generatia anilor ’60 a existat atit ca o justificare a asasinarii (poetice?) a lui Nicolae Labis, cit si ca o prelungire a unor teme, motive pe care acest poet de exceptie le-a transpus atit in versuri, cit si in metafore existentiale. Cei mai multi martori ai acestui asasinat poetic sint morti. La noi, la Cenaclul de Luni, se vorbea putin despre Nicolae Labis, fiind preferate nume de o notorietate deseori „realesa“ .
De altminteri, generatia noastra a resimtit absenta unor critici precum Radu G. Teposu (Dumnezeu sa-l odihneasca), „dezertarea“ lui Ioan Buduca, absenta lui Radu Calin Cristea… Prezente precum Octavian Soviany, Ion Bogdan Lefter, Valentin F. Mihaescu se apropie firesc de numele ce dau nota literaturii contemporane: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Marian Papahagi, Al. Cistelecan… Ah, sa nu-l uit pe prietenul meu din Hawai, poetul Mihai Ursachi! De fapt, cred ca multi dintre noi gindesc ca fenomenul critic a preluat functia critica a culturii.


Genul literar numit gazetarie nu se confunda cu prostitutia… fie ea si morala

Cum se impaca literatura cu gazetaria?

In momentul in care imi puneti aceasta intrebare, stau de vorba cu prietenul meu Cristian Nastase. Ne gindim daca o revista culturala mai are vreo sansa pe piata culturala. In urma cu citeva zile am vizitat o biblioteca de cartier (Floreasca) unde am descoperit ca cei mai multi abonati sint tinerii. M-am oferit sa donez un numar de carti. Mai mult, am vorbit cu colegul meu de generatie Ion Bogdan Lefter sa acorde un abonament, cu titlul de gratuitate, la revista pe care o editeaza, Observator cultural. Literatura nu se impaca cu gazetaria. Gazetarie fac Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, George Stanca (fost rapidist), actualul analist politic Stelian Tanase si fostul iubitor de fotbal, Horia Alexandrescu. Uneori recunosc stilul „militienesc“ in care transpun in viata realitatile lui Raymond Chandler.

Noi, romanii, am avut o scoala de gazetarie care s-a dovedit a fi literatura: Brunea Fox, Pamfil Seicaru, Arghezi… Sint doar citeva nume ce au dat stralucire acestui gen literar. Cred ca ai mei colegi de generatie ar fi de acord ca genul literar numit gazetarie nu se confunda cu prostitutia… fie ea si morala. Am avut colegi care si-au ratat vocatia pentru o „pagina“ de senzational.


Les années folles du socialisme

Debutati in proza?

Am auzit si eu despre „burta moale“ a romanului. Spre deosebire de colegii mei ce s-au remarcat in teatru (Matei Visniec), proza (Mircea Cartarescu) si Elena Stefoi care nu s-a remarcat cu nimic, la o anumita virsta am ajuns sa-i dau dreptate fratelui meu de generatie Ion Stratan: „O nenorocire nu vine niciodata singura. E insotita de un bodyguard!“. Uneori, constiinta critica era, daca nu un bodyguard, un bun sfatuitor. In urma unei selectii riguroase a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Ministerul Culturii a acceptat volumul de proza Les années folles du socialisme. Este un risc pe care mi l-am asumat. Am colegi care au stralucit in proza si resimt complexul experientelor lor. Ion Stratan, Mircea Cartarescu au trecut proba de foc. Aceasta carte pe care am indraznit sa o semnez impreuna cu sotia mea, Stefania Cosovei, este o incercare de a recupera un trecut irecuperabil. Sint doua personaje care isi povestesc viata intr-o oglinda-portret pe care Dorian Gray, eroul lui Oscar Wilde, ar fi injunghiat-o. Sint doua destine, sint doua voci, sint doua modalitati de a percepe realitatea. Les années folles du socialisme este jurnalul de bord al unei copilarii netraite.

Sinteti si initiatorul unor proiecte ca, de pilda, Institutul de Glasuri. Ce intentionati prin acest „Institut“?

Institutul de Glasuri reprezinta dreptul unui scriitor, al unui actor, al unui artist plastic, al unui spirit liber de a se manifesta, de a se exprima in fata unui public format in mare majoritate de tineri. Ideea nu este noua: incercam la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti sa repunem in drepturi spiritul „prelectiunilor“ junimiste. Adica: un scriitor, un artist are dreptul de a se manifesta (contra cronometru) in fata unui public care mai are curiozitatea sau rabdarea de a asculta si de a privi in ochi un om de cultura, adica: un traficant de stupefactii!