OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timpi. Timpi. De la durata exterioara la cea interioara. Existenta este intilnirea dintre timpul realitatii si timpul subiectivat, personal. De multe ori – pentru cei sensibili – primul il agreseaza pe al doilea. Atunci, te retragi in tine, iti construiesti o lume protectoare, conforma ritmurilor tale. Totusi, nu vrei sa ramii izolat, vrei sa fii viu, sa fii in lume. Trebuie sa comunici, sa te intersectezi cu alti timpi subiectivi; cel putin, o doresti, lansezi semnale. Ceea ce, poate, ajuta structurarea unei coerente interioare prin care sa formulezi o replica fortifianta la dezordinea de afara.
Arta Lilei Passima este profund autoreferentiala (deocamdata). Lucrurile stateau asa inca de la personala din 1977, De vorba cu iarba verde-verde, o instalatie „totala“ (termenul lui Kabakov), la galeria Caminul Artei (parter).

Dupa trei ani, tinara artista continua sa-si puna creatia in slujba autodescoperirii, autodefinirii. Acum, insa, nu mai asistam la un simplu discurs autobiografic. Autoarea ne pune la dispozitie repere care ii amprenteaza senzatiile, sentimentele si gindurile, conexiunile familiale, ambianta intima, dar ne si invita ca, intrind in aceasta lume, sa raspundem printr-un comportament firesc, sa dialogam cu ea, sa-i adaugam contributiile personale care sa o transforme intr-un loc al comunicarii (ceea ce nu ii dizolva particularitatile). Astfel, prin extrapolare, universul Lilei Passima devine unul generic personal (sic!) in care ar putea sa se regaseasca multe altele, pentru a se implini miza umanizarii realului.
Pentru conformitate: Lila Passima – Ist Bazar, galeria Eforie, 9–29 mai crt. Este vorba de o work in progress, etapele sale fiind determinate de o succesiune de timpi, concret/ metaforic botezati de autoare functie de reperele obiectuale, actiuni, stari anticipate, ceea ce nu a anihilat hazardul intimplarilor, interactivitatea.

Lila Passima nu este adepta operei finite in atelier si expuse ca atare. Si-a mutat, pentru aceasta expozitie, „bazarul“ atelierului in sala Eforie, iar opera a devenit rezultatul insumarii propriilor intentii cu contributiile unor prieteni (Calin, Barbara, Mihai) care au actat in cadrul citorva timpi, si cu interventiile – liber asumate – ale publicului. Configuratia ultimului act – Incepe timpul – a depins de intreaga evolutie de pina la el si a insemnat regasirea resorturilor celor mai intime, inca o data impregnate de legaturile familiale, intr-o stare de relativa, macar, impacare cu lumea.
Stratificarea timpilor, ce au ritmat expozitia, a condus (si de aceasta data) la o instalatie totala. Care nu s-a alcatuit doar prin aditionare de repere materiale (desene parietale, texte, obiecte confectionate, ready-mades), ci si prin suflul viu al unor performances – coregrafice si sonore – plus dialogurile cu, si interventiile personale ale reprezentantilor unor categorii diverse de public. De notat ca ultimul timp, numit mai sus, a determinat, spre o concluzionare concentrata, eliminarea urmelor celorlalti timpi si sublinierea prezentei sale printr-o limpede perimetrare.

Ceea ce a realizat Lila Passima prin Bazarul sau Estic a fost o opera interdisciplinara. Nu doar gratie corespondentelor dintre diverse limbaje artistice, intre ele si cel literar, ci si prin jonctiunea artei cu initiativa sociologica (vezi si vinzarea la pret simbolic a unor obiecte second-hand). Putem vorbi de o strategie asemanatoare celei definite ca sculptura sociala de catre Beuys – cu alte cuvinte, prieteni sau necunoscuti, intrind in expozitie, erau indemnati de comunicabilitatea autoarei sa isi manifeste propriile impulsuri creatoare.
Ist Bazar, prin pluralitatea functiilor si deschiderilor sale, i-a permis Lilei Passima libera miscare intre registrul grav, cel meditativ si registrul ludic; nu a lipsit, astfel, nici ironia, nici chiar, uneori, autoironia – poate o contrapondere la inflexiunile nostalgice, acestea din urma avind insa contributia lor intru conturarea unui univers personal subtil si bogat nuantat.