Angela Marinescu răstoarnă cursul obişnuit de evoluţie al
unui poet, exploziv-creativ în tinereţe şi diminuat apoi artistic, tot mai
mult, pînă la drama sterilităţii şi a autopastişei. Volumele din ale căror
poeme se formează antologia Probleme personale (alcătuită de Gellu Dorian, cu
acordul autoarei) sînt, toate, din ultimii douăzeci de ani: de la Var (1989) şiCocoşul s-a ascuns în tăietură (1996) la Fugi postmoderne (2000), Limbajul
dispariţiei (2006), Întîmplări derizorii de sfîrşit (2006) şi Probleme
personale (2009).
E mai puţin relevant că frecvenţa cărţilor de poezie a
fost păstrată. În fond, există atîţia veleitari şi grafomani cărora nu
ritmicitatea le lipseşte. Notabil e că autoarea, ce a debutat editorial la
sfîrşitul deceniului şapte (nefiind, totuşi, asimilată de generaţia ’60), a
ajuns să evolueze pe un arc de cerc foarte larg, concurînd şi interferînd cu
discursuri poetice extrem de diferite. „Şaptezecismul“ rafinat şi manierist,
„optzecismul“ ironic şi relativizant, „nouăzecismul“ realist-expresionist, cu
secreţii fiziologice şi nimb, în fine, „milenarismul“ anarhist, de ruptură cu societatea
şi cu ultimele convenţii literare: toate aceste paliere generaţioniste
distincte le vedem integrate într-o poezie ce reuşeşte să rămînă frapant
originală. Şi, pentru că am scris în mai multe rînduri despre volume şi
plachete ale Angelei Marinescu, dar niciodată despre o antologie a sa: e foarte
interesant de văzut – cu o privire sintetică, nu analitică – care sînt
elementele acestei originalităţi şi ce tehnică de lucru aplică poeta pentru a o
precipita.
E, în primul rînd, modul cu totul neaşteptat, insolit în
care sînt folosite cuvintele. Angela Marinescu nu creează, cu ele, metafore
puternice ca să obţină expresivitate adăugată dintr-un construct stilistic
adjuvant pentru complexul poetic. Imaginile sînt rareori compuse şi compuşi
chimico-lirici la această poetă care, dimpotrivă, le spaţiază mental şi le
fixează, cuvînt cu cuvînt, în pagină, într-un fel de „puritate“ a folosirii
dintîi. E un dadaism oximoronic (întrucît controlat) în această procedură
constant aplicată, de a convoca termeni centraţi şi bine definiţi semantic şi
a-i descentra, utilizîndu-i într-o accepţie proprie. Să luăm un exemplu:
„muncitorul calificat observă în mod ştiinţific colcăiala./ el ia decizii
rapide în toate privinţele./ pare abulic deşi este intens activat. pare nemişcat/
deşi este liric şi pare autist deşi este strict fizic./ sînt întîmplări ale
uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai bună“. Muncitor? Muncitor
calificat? Poeta particularizează şi obscurizează termenii, smulgîndu-i
dicţionarului şi uzului curent pentru a-i introduce în serii dadaiste şi
fluxuri verbale. Nici o rezonanţă socială, nici un accent demofil în această
imagine a muncitorului „intens activat“, „liric“ şi „strict fizic“. Relaţiile
de opoziţie semantică schiţate de Angela Marinescu sînt în aceeaşi măsură
particulare: „pare nemişcat deşi este liric“, „pare autist deşi este strict
fizic“... La fel de bine ele s-ar fi putut converti în relaţii de echivalenţă,
de sinonimie poetică: „pare nemişcat şi liric“, „pare autist şi strict fizic“.
Concesivul deşi poate lăsa loc, fără probleme, copulativului şi; ori viceversa.
Ai spune că sînt jocuri de cuvinte. Da, însă jocuri
serioase. Fiindcă Angela Marinescu, prin această permanentă răscolire şi voită
nefixare verbală, reuşeşte să evite capcanele numeroase ale discursivităţii,
banalităţii şi silogismului poetic. La mulţi autori ai noştri, construcţia
poeziei se vede. Cuvintele sînt, într-un anumit sens, sacrificate, fiind
preluate şi manevrate unidirecţional, de dragul unei imagini sau, worse, al unei
idei. Eliberîndu-şi unităţile de bază de această suprasarcină, Angela Marinescu
le face să floteze, într-o anume autonomie şi indeterminare, provocînd
cititorul la eforturi speculative. Dar ar fi o eroare, cred, să căutăm un
simbol în „nemişcarea“, „lirismul“ şi „autismul“ muncitorului „calificat“ mai
sus-menţionat. Esenţială este despovărarea cuvîntului, a cuvintelor din toate
sferele limbajului, de sensurile obişnuit ataşate sau de cele poetic, prea
„poetic“ lucrate. Odată lecţia făcută, poeta va trece cu aceeaşi dezinvoltură
la altceva, la una dintre obsesiile sale. Secvenţele următoare par din cu totul
alt film: „sînt întîmplări ale uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai
bună“.
Cu toate că s-a exersat şi în regimul de lucru al
textului scurt, percutant, extrem de intens, degajînd dintr-odată energii
comprimate, Angela Marinescu are o preferinţă vizibilă pentru poemul de mai
mari dimensiuni. Aici, joaca serioasă cu limbajul şi rularea fondului
obsesional sînt servite de chiar spaţiul generos în care se înscriu. Liricul
devine epic şi, uneori, despletit, într-o naturaleţe pe care se străduiesc s-o
recîştige şi poeţii ultimei generaţii. Elementul dramatic este implicat: nu
numai în scenele convulsive, cu o suferinţă psiho-fizică atroce, declamată în
toate registrele, ci şi în structura circulară, repetitivă, cvasi-maniacală a
discursului. Descentrîndu-şi cuvintele, poeta se prezintă, ea, auto-centrată în
poezia pe care o scrie: un lung şi nebunesc monolog, pe cît de redundant, pe
atît de copleşitor. Îşi asumă redundanţele, repetiţiile, (p)reluările, făcînd
din acest monolog tulbure şi – cum ar scrie Angela Marinescu – „precis“ un
spaţiu pulsatil şi chiar un corp de sine stătător. Sînt destui poeţi români
care au corporalizat abstracţiunile cu care se lucrează uzual în genul liric;
puţini sînt însă cei care au reuşit, ca Angela Marinescu, să-şi autonomizeze
imaginarul poetic, constituit şi înzestrat cu toate funcţiile materiei vii.
Şi e un contrapunct de mare efect artistic: frecvenţa
imaginilor de suferinţă şi boală marchează, dar nu perforează corpul acesta
rezistent al unei poezii care se distruge şi totuşi îşi supravieţuieşte. Spre
deosebire de lirismul deprimat şi, de la un punct, dezarticulat al lui Bacovia,
cel obţinut de Angela Marinescu creşte din suferinţă şi virulenţă, din
sado-masochism, din automutilare. Energia acestei poezii, adesea agonică, este
extraordinară; la fel, volubilitatea comunicării dramatice. Două exemple, pe
două pagini alăturate, dintr-un volum de referinţă ca Fugi postmoderne: „umblu
hăituită pe un drum plin de pietre care se numesc rătăcite./ aş putea să ard
lumînări pe tălpile mele atît sînt de tocite./ aş putea să merg cu un steag
negru în gură atît îmi este gura de adîncă./ aş putea să fac dragoste cu tine
şi moartă/ atît de mult tu şi umbra ta sînteţi în plămînii mei/ în gura mea şi
în stomacul meu gol şi mic.// aş putea de n-aş mai putea. crucea de sus şi
crucea de jos, ca aerul, pretutindeni,/ cu cît vreau să scap de cruce cu atît
crucea mi se îndeasă în sînge,/ sub piele, în nas, gît şi urechi, sînt toată o
cruce./ o cruce cu ochi nas şi gură./ o cruce fără lumînări. o cruce fără
umbră./ o cruce fără lumină. o cruce fără întuneric./ o cruce simplă ca un
cocoş tăiat./ o cruce imensă ca un trup de fetiţă oligofrenă./ o cruce ca o
carte îngropată în pămînt“ (Fuga postmodernă II). Şi: „Am intrat pe uşa din dos
a poeziei cu un surîs stingher,/ îmi ieşeau de sub fustă, ca nişte zdrenţe,/
marile teme, cum ar fi boala./ boala îmi dădea tîrcoale de mult timp şi s-a
cuibărit în plămînii mei şi în sufletul meu./ plămînii şi sufletul îmi sînt
bolnave./ scuipam sînge pe pereţii casei, împroşcam cu nori de sînge
ferestrele/ şi eu voiam să intru cu forţa în grădina ta./ îmi alunecau prin
vene şerpii teutonici ai bacilului mîncător de ţesut pulmonar/ iar eu te doream
cutremurată de ochii morţii din ochii mei“ (Fuga postmodernă III).
În primul fragment observăm cum poeta îşi impune
structura repetitiv-obsesională, instalîndu-se treptat în cîmpul simbolului
cristic. Crucea primeşte numeroşi determinanţi care constituie mărci ale
imaginarului propriu. Şi, mai mult decît atît, ea se „îndeasă“ în alcătuirea de
piele şi sînge, într-un fel de febră mistică a visceralităţii analogice. Căci
apare o dublă mişcare aici, ca şi în alte poeme ale Angelei Marinescu. Pe de o
parte, acea corporalizare a spaţiului poetic despre care am vorbit, inclusiv a
ariilor religioase străbătute. Pe de altă parte (şi în sens invers de
reprezentare), o şocantă ridicare la putere spirituală a elementarităţii
fiziologice. Mai totul pare strident, violent, blasfematoriu, dejecţional. Dar
tonalitatea şi imagistica à outrance, cumva, se sublimează. Şi acesta e un
aspect al originalităţii autoarei care frapează. Cu toate excesele sale, poeta
nu alunecă niciodată în vulgaritate. Altfel spus: excesele poetei sînt de
natură artistică, iar nu de limbaj decerebrat, pe gustul amatorilor.
În a doua fugă, poezia e ţinută cu ochii spre un Dumnezeu
absent, dar şi întoarsă către propria configuraţie. Multe dintre textele
Angelei Marinescu intră în profilul consacrat al unei ars poetica. Fiind,
deopotrivă, subiectul cunoscător şi obiectul suferitor al literaturii pe care o
face, Angela Marinescu are aceeaşi intensitate în terenul uman devastat al
bolii şi în cel răscolit şi reconstituit al poeziei. O altă surpriză pentru
cititorul neprevenit, judecînd de multe ori cu prejudecăţi. În miezul acestor
poeme care tuşesc şi scuipă, pierd sînge şi aruncă blesteme, arătînd corpul în
tot ce are mai intim şi mai scabros, stă adesea o reflecţie asupra
experimentului pe care autoarea îl face, în deplină luciditate. Reflecţia nu e,
desigur, teoretică, ci „mişcată“ literar. Cu atît mai mare va fi puterea ei de
penetrare în interiorul versurilor şi în exterioritatea clişeelor noastre
legate de poezie. În excelenta postfaţă de la această antologie, Mircea Martin
citează la un moment dat, din Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003), un
fragment mai consistent din ceea ce ar echivala cu un program poetic al Angelei
Marinescu. Să vedem şi această autodefinire, nu în versuri, ca pînă acum, dar
tot într-o limbă de poet: „Mai bine cuvinte desfigurate şi rănite decît cuvinte
spilcuite şi neatinse de nici un vînt metafizic. Decît să-mi propun să accept
mai bine îmi propun să nu accept. Plăcerea este, astfel, mai mare. Este în
acest nu o plăcere pe care nici un da n-o poate egala. Nebunia unui nu întrece
în forţă nebunia însăşi. Îmi place pînă la nebunie nu-ul. Nimeni nu mă va vedea
cu vreun da pe buze“.
Da, aceasta este arta Angelei Marinescu, unul dintre cei
mai originali poeţi din generaţia sau din generaţiile sale.
Angela MARINESCU
Probleme personale
Note bio-bibliografice de Aurel Sasu,
postfaţă de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, 280 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters