„Limita libertăţii de exprimare o reprezintă atingerea demnităţii celuilalt“. Interviu cu Dezideriu GERGELY

Autor: Cristian CERCEL | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O să încep prin a-ţi pune o întrebare foarte directă şi foarte punctuală: s-a schimbat ceva în situaţia romilor după evenimentele din ultima vreme din Italia? Dacă da, despre ce anume e vorba la nivel practic, în Europa şi în România?

Am participat recent, în numele Departamentului Roma & Travellers din cadrul Consiliului Europei, la reuniunea plenară a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei, încercînd să atragem atenţia ECRI pentru a analiza posibilitatea adoptării unei noi recomandări privind antiţiganismul în Europa. În acest context, întrebarea adresată de membrii Comisiei a fost următoarea: „Ce este nou în situaţia romilor de natură a justifica adoptarea unei noi recomandări?“. Evident, răspunsul la această întrebare a fost în mare măsură legat de ceea ce se întîmplă în Italia: şirul de evenimente declanşate anul trecut, odată cu decesul Giovannei Reggiani, incendierea, respectiv atacarea unor tabere de romi ori actualul scandal al amprentării. Practic, percepţia faţă de minoritatea romă şi problemele asociate acesteia au cunoscut o evoluţie rapidă şi mult mai complexă. Am încercat să subliniez că discursul public, respectiv discursul violent al mass-media împotriva romilor a fost preluat pe agenda politică şi, mai mult, a devenit obiectivul principal de pe agenda unui partid politic, fiind promovat ca soluţie, însă cu o profundă tendinţă discriminatorie. Problematica romă a fost asociată unei situaţii periculoase, expusă în termeni de securitate în Italia, trecîndu-se de la agenda politică la promovarea unor măsuri împotriva unui anumit grup, perceput la nivel politic ca un pericol. Ce s-a întîmplat mai departe? Odată ajuns la guvernare, partidul în cauză încearcă să impună o politică de stat împotriva unui grup etnic, în cazul nostru romii, prin aceste măsuri de amprentare. Ceea ce se întîmplă poate fi interpretat ca o tendinţă a unui stat de a adopta o politică împotriva unui grup etnic, politică care, între altele, este considerată de Parlamentul Uniunii Europene ca fiind discriminatorie. Evident, este o mare diferenţă în raport cu situaţia anterioară a minorităţii rome.

Din cîte ştiu, Guvernul Berlusconi a afirmat că oricum, din 2010, avea în plan amprentarea tuturor cetăţenilor italieni.

Nu aş dori să intru în detaliile acestei politici. Fie că va fi aplicată, fie ca va fi stopată ori modificată, sînt posibile toate aceste variante. La un moment dat, în presa internaţională a apărut un interviu cu ministrul italian al Apărării în care acesta afirma că ar fi necesară amprentarea tuturor italienilor pentru a se înlătura orice motiv de discriminare. Nu ştiu în ce măsură aşa ceva ar fi posibil ori legal.

În mare, se consideră că există trei categorii de minorităţi: the first peoples (popoarele băştinaşe din S.U.A., Canada, Australia, Mexic etc.), minorităţile istorice (ungurii în România, bascii în Spania, danezii şi sorbii în Germania etc.) şi minorităţile nou-venite, de obicei prin migraţia forţei de muncă (turcii din Germania sînt cel mai elocvent exemplu). Intră romii în vreuna din aceste categorii? E necesară găsirea unei soluţii speciale pentru cazul romilor şi tratarea lor ca pe o a patra categorie?

Problema a fost mereu pusă în discuţie şi s-a dezbătut frecvent dacă este nevoie ca situaţia romilor să fie tratată printr-o abordare mainstreaming, în cadrul politicilor sociale generale ale Comisiei Europene, sau dacă e nevoie de crearea unei politici speciale care să vizeze în mod direct îmbunătăţirea situaţiei minorităţii rome în Uniunea Europeană. Întrebarea persistă de mult timp, în dezbaterile dintre activişti, analişti, societatea civilă romă şi instituţiile publice, dacă problematica romilor trebuie abordată prin politici mainstreaming sau prin politici targeting. Tendinţa, în momentul de faţă, pe fondul recentelor evenimente din Italia, pare a fi mai degrabă elaborarea unei strategii europene privind situaţia romilor: asta înseamnă targeting. În fond, o strategie specială care vizează o situaţie specială. Eu am mai spus asta: indiferent că dorim să recunoaştem sau nu, situaţia romilor este o situaţie particulară, care trebuie tratată în mod particular, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca ea să fie abordată şi prin politicile de mainstreaming. În cadrul politicilor europene de mainstreaming, care vizează problematica sărăciei, situaţia romilor este în mod evident incidentă acestui sector. Sau problematica coeziunii sociale, a incluziunii sociale ş.a.m.d. Cred, pe de altă parte, că este recomandabil să existe o recunoaştere la nivel european a problematicii minorităţii rome în UE şi o abordare strategică în acest sens la nivel european.

Să vorbim despre romii din taberele din Italia. Sînt ei doar cetăţeni români? de ce este România singurul stat care, mai mult sau mai puţin, este vizat atunci cînd se vorbeşte despre asta şi singurul stat care, într-un fel sau altul, ia poziţie? Ar putea să fie acolo şi cetăţeni cehi şi cetăţeni sîrbi, dat fiind că şi în aceste state minoritatea romă este importantă din punct de vedere numeric.

Din ceea ce relatează presa, se poate observa că sînt prezentaţi şi romi provenind din alte ţări, dar cred că problematica romilor din România a fost acutizată de presă, în special de mass-media italiană. Ei au fost cei care au iniţiat acest demers împotriva romilor, cu un focus clar pe romii din România, dar, bineînţeles, pornind de la premisele acelor acte antisociale care au fost săvîrşite de cetăţeni români. Acela a fost punctul care a declanşat întreaga dezbatere. Au fost unele persoane de cetăţenie română implicate în acte infracţionale ori antisociale, iar mass-media a explodat, şi a trecut la o culpabilizare generală, pornind de la cazuri individuale. Mass-media a generalizat, a pus totul pe umerii întregului grup etnic, legîndu-se de cetăţenia celor care au comis anumite acte antisociale.

Da, dar cînd vorbim despre cei din tabere, problema care se pune este aceea a absenţei actelor, a documentelor...

Decretul Guvernului italian nu se referă totuşi la romii din România, ci la romi ori nomazi.

Ar putea fi o soluţie o politică comună a mai multor state care au o minoritate romă pe teritoriul lor?

Evident. În primul rînd, asta este şi soluţia spre care se tinde. O rezoluţie a Uniunii Europene priveşte situaţia din toate statele membre şi implică o abordare într-un plan strategic, prin acţiuni comune la nivel european. În direcţia aceasta ne îndreptăm.

Dacă în Italia s-a schimbat ceva ca urmare a, să zicem, „cazului Mailat“, se poate spune acelaşi lucru şi despre situaţia din România?

Cred că e un uşor regres în ceea ce priveşte imaginea publică a minorităţii rome. Sîntem cu cîţiva paşi înapoi. În ceea ce priveşte imaginea publică, romii au pierdut terenul cîştigat pînă cu ceva timp în urmă. În momentul de faţă, romii au nevoie de mult mai multe modele pozitive care să readucă situaţia lor într-un peisaj mult mai calm. E adevărat că o bună parte din media a acordat o atenţie deosebită evenimentelor din Italia, abordînd problematica romilor dintr-un punct de vedere neutru ori obiectiv. Există totuşi o altă parte a presei care a privit problema şi dintr-un punct de vedere al blamării, al culpabilizării, de genul: „din cauza lor, sîntem văzuţi aşa“ etc.

Care sînt instrumentele pe care le are Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru a ajuta la readucerea situaţiei pe un alt plan decît cel de acum?

CNCD trebuie privit în funcţie de competenţele pe care le deţine. Una dintre cele mai importante atribuţii este cea referitoare la soluţionarea plîngerilor: persoanele care se consideră discriminate se adresează Consiliului. Aceasta este principala atribuţie a CNCD: primeşte plîngeri, soluţionează petiţii, constată discriminarea, sancţionează discriminarea. Dar asta nu este suficient. Există o altă componentă importantă, anume prevenirea. Or, pe latura de prevenire, se pot face foarte multe: campanii, cursuri, dezbateri, discuţii despre problematica libertăţii de exprimare, în cazul nostru. La urma urmei, cînd vorbim despre mass-media, vorbim despre libertatea de exprimare, care este garantată prin Constituţie. În acelaşi timp, libertatea de exprimare înseamnă şi obligaţii. Limita libertăţii de exprimare o reprezintă atingerea demnităţii celuilalt, iar aici trebuie ajuns la un echilibru. Dacă ne uităm la mass-media din Italia, observăm în mod clar un dezechilibru. Modul de prezentare a situaţiei a fost subiectiv: blamare, culpabilizare, vinovăţie, romii ca pericol deosebit de grav pentru societate, romii ca o problemă de securitate. Cred că s-au depăşit limitele libertăţii de exprimare printr-o astfel de abordare. Au existat şi în presa din România astfel de tendinţe, dar e foarte greu să pui în balanţă dreptul la demnitate şi dreptul la libertatea de exprimare, aşa cum este dificil să stabileşti limitele uneia şi ale celeilalte. La noi, majoritatea cazurilor în care CNCD a sancţionat discriminarea etnică în privinţa discursului au fost cele extrem de evidente, în care romii au fost prezentaţi într-un mod total denigrator şi ofensator. Există în general două viziuni în Colegiul Director al CNCD: unii consideră că, în cazul jurnalistului, prevalează libertatea de exprimare, atîta timp cît acesta pune în discuţie subiecte de interes public şi chestiuni care afectează viaţa comunităţii. Alţii consideră că, în ciuda faptului că se prezintă informaţii de interes public, demnitatea persoanei primează şi orice depăşire a libertăţii de exprimare, chiar minimală, atrage după sine constatarea discriminării.

Crezi că la următoarele alegeri vom asista la un discurs antirom, şi în România?

Este posibil ca subiectul „romi“ să fie prezent pe agenda publică şi să fie asumat, dar e posibil şi să lipsească. Cred că vor exista anumite tendinţe, dar nu aş putea să fac o predicţie, dacă discursul antirom va fi extrem de violent ori de agresiv. Cu siguranţă, subiectul va exista. Depinde de evenimentele din perioada care urmează.

O ultimă întrebare: eşti mulţumit de activitatea CNCD-ului de pînă acum?

În ansamblu, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a cîştigat foarte mult în ultima perioadă, în special din 2004 pînă în prezent, în ceea ce priveşte capitalul de imagine. A beneficiat de o vizibilitate foarte mare, e foarte prezent în spaţiul public, cu teme extrem de sensibile, care au dat naştere unor discuţii extrem de aprinse şi de emoţionale, ceea ce este într-un fel bine pentru societatea românească: societatea noastră trebuie să dezbată astfel de teme, chiar dacă sînt controversate şi provoacă extrem de multe emoţii. Pe de altă parte, în 2006 a existat o modificare structurală a CNCD, acesta devenind un organism independent sub control parlamentar, cu un buget mult mai mare, cu o vizibilitate mult mai mare, cu mult mai multe plîngeri adresate spre soluţionare (numărul acestora s-a dublat de la un an la altul). Prin urmare, şi provocările sînt mai mari. Poate că mai avem de lucrat la capitolul accesibilitate: accesul publicului la Consiliu şi tot ceea ce implică acest lucru (acces la sediu şi structuri locale, acces la informaţii, inclusiv pe pagina web). Sînt chestiuni pe care Consiliul trebuie neapărat să le asigure. În acelaşi timp, poate că, în ceea ce priveşte sancţionarea contravenţională s-ar impune o nouă abordare a Consiliului: mult mai fermă şi mult mai concretă. Recentul raport al Agenţiei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană arată că România se numără printre ţările care aplică legislaţia antidiscriminare în mod efectiv şi că acest fapt este legat de funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor antidiscriminare. Implicit, înseamnă că instituţia noastră, CNCD, lucrează efectiv. Dar e nevoie de mai mult.

–––––––––––––

Dezideriu Gergely este membru în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării începînd cu anul 2005.

Interviu realizat de Cristian CERCEL