OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela CRETIA
Dignus et ses dérivés.
étude de lexicologie
diachronique latine
Editura Universitatii din Bucuresti,
2003, 116 p.

intre valorile carora romanii le-au oferit intotdeauna, fara sa ezite, un rang inalt s-a numarat si aceea, transpusa in limba latina inca din cele mai vechi texte literare, cunoscuta sub numele de dignitas. Ideea de baza a termenului – nucleul lui semnificativ – s-a pastrat nestirbita nu numai pornind de la originile indo-europene ale latinitatii, ci si dincolo de capatul antic al acesteia, in plina si agitata romanicitate. De unde, prin lexicul international neolatin circulant din vremurile moderne pina astazi, radiaza cu aceeasi putere luminoasa a intelesurilor: demnitate…

Este istoria unui concept-cheie din angrenajul mentalitatilor romane, care isi trage sursa de inteles si forma dintr-un simplu adjectiv, dignus, la rindul lui provenit dintr-o radacina lexicala prelatina, cu veche si larga raspindire indo-europeana (radicalul *dek-). Din aproape spre mai departe, inapoi, catre originile de-a dreptul ascunse ale cuvintului si ideii, iar de acolo in jos, inspre vremurile latino-romanice ale unei istorii tumultuoase, ca intotdeauna cind este vorba de destinul Romei si al limbii ei – iata ce fel de drum cultural-lingvistic ne propune, intr-o selectie atenta a detaliilor esentiale (si, totusi, perfectiunea, nu diavolul, sta in detalii!), ultima carte a doamnei profesoare Gabriela Cretia, de la Universitatea din Bucuresti, redactata in franceza si destinata, prin aceasta, unei receptari mult mai largi.

Unui veac al specializarii extreme (precum ultimul incheiat, prelungit in cel abia inceput), in viziunea careia stiinta isi defineste demersul ca o inaintare precauta intre limitele riguros trasate ale unui singur (sub)domeniu, investigat exhaustiv in sine si doar secundar in conexitate, filologia clasica a ramas inca una dintre extrem de rarele discipline ale integrarii, in dauna unei abstracte si nefertile izolari. Orice demers adoptat serveste, aici, intr-o directie sau alta, scopului integrator al cunoasterii Antichitatii. Nu cred ca alte stiinte ofera un exemplu mai ilustrativ al faptului ca domeniile si subdomeniile ei sint interfetele aceleiasi cunoasteri integrale.

Studiul monografic al Gabrielei Cretia este, ca si stiinta insasi careia ii apartine, puse sub semnul Timpului. Abordarea diacronica a unui palier, cel lexical, al limbii – aici, latine, aflate insa in permanent contact cu realitatea corespondenta, evolutiva si ea, din greaca – se constituie, dupa consumarea demonstratiei strict si propriu-zis lingvistice, intr-un demers de ordin, in fapt, mult mai amplu, intrucit este unul cultural si deschide, la rindul lui, perspective antropologice. A urca si a cobori aceasta scara a Timpului, cautind sa refaci viata vie a unui cuvint si metamorfozele ideii pe care el o imbraca, inseamna, cum noteaza autoarea, „a parcurge transe de Istorie, de mentalitate, de expresie“. inseamna, deci, a iesi din perfectiunea geometrica, dar izolanta, a subdomeniului si a te dedica, generos, liniilor de forta ale constructiei spirituale.

Gabriela Cretia a ales din tezaurul expresiei latine constelatia lexicala a acelei idei, prin excelenta pozitiv incarcate, care defineste in planul mentalului colectiv romanitatea in raport cu contemporana, dar paralela hellenitate: ideea de demn (dignus) si demnitate (dignitas). inainte sa ajunga un lexem uzual in latina ingrijita, dar si in cea comuna, termenul care, in forma adjectivala sau substantivala, exprima, de-a lungul intregii latinitati, ideea de convenienta, de potrivire si acord cu normele stabil(it)e de viata sociala, a desemnat o calitate tipic romana din zona umanului: adecvarea, ca forma a adaptarii. Autoarea studiului aduce toate argumentele in favoarea demonstratiei ca dignus se trage, cum am notat deja, din radicalul IE *dek- amplificat sufixal si regasit in verbul latin inrudit decet, „se cuvine“, „este nimerit (ca)“, decet si dignus dovedindu-se, de altfel, de-a lungul latinitatii antice, termeni intersanjabili.

Dignus si derivatul sau abstract, dignitas, reflecta, prin urmare, in plan nominal, ideea de norma a cuviintei, a ceea ce se cuvine spus si facut, a ceea ce este potrivit si se cade a spune si a face. Nu intimplator, ne permitem sa adaugam, de la acelasi verb uni- si impersonal decet („cuvine-se…“) provine, prin substantivizarea participiului prezent, un alt cuvint al aceleiasi bogate si luminoase familii: decentia. Acesta din urma exprima, poate chiar mai bine decit sinonimul sau relativ, dignitas, ideea – atit de specifica umanismului latin emblematic reprezentat de operele unor scriitori ca Terentius, Cicero, Vergilius, Quintilianus sau Tacitus (intr-o selectie severa) – privitoare la „cuviinta“, „potrivire“, „decenta“ (neologismul latin a devenit, din Renastere, unul international), adica, altfel spunind, „armonie“, chiar „frumusete“.

Constelatia ideii de demnitate este, in consecinta, una pe care am numi-o, pentru orizontul roman al latinitatii, solara. Virtus Romana se exprima, plenar pozitiv si simbolic, prin dignus, dignitas si celelalte lexeme inrudite (dignari, dignatio etc.), carora li se adaugau, prin atractie sinonimica, si alti termeni, echivalenti semantic in cimpul unic de sensuri (amplus-amplitudo, maiestas, nobilis-nobilitas etc.). Astfel incit, in finalul studiului sau monografic, autoarea ajunge la perfect indreptatita concluzie ca dignus si derivatii sai (intre care un loc aparte il ocupa, prin contrabalansare, antonimele de tipul indignus, indignitas, indignatio si multe altele) alcatuiesc unul dintre cele mai sudate lexical si semantic grupuri din limba latina, ai carui termeni se afla intr-o coerent reciproca dependenta si sustinere gramatical-stilistica, de unde mostenirea lui romanica foarte bogata, solida in timp si ramificata in spatiu.

Exista, pentru aceasta frintura de istorie a mentalitatilor romane reflectata in limba, o explicatie profunda. Pe care doamna profesoara Gabriela Cretia o indica permanent, desi nu intotdeauna cu referinte directe explicite, de-a lungul studiului sau. Ideea de demnitate tine de adincul mentalului colectiv roman, de ceea ce se numeste curent utilajul mental. Se asaza alaturi de alte meta-valori (in terminologia consacrata de profesorul Cizek), la fel de profunde, precum grauitas (cu care este, adaugam noi, consubstantiala), fides, pietas, libertas si celelalte. Astfel privind lucrurile, ni se va parea firesc sa descoperim, impreuna cu autoarea studiului de fata, ca sferele de circulatie ale lui dignus/dignitas si familia sint ceea ce domnia sa numeste „zonele de gravitate“ ale uzului lexical-stilistic al limbii, si anume cea religioasa (probabil cea mai veche zona), apoi cea juridica, cea etica, respectiv, pe o scara mai larga, zona politica si cea literara.
Dignus si constelatia sa au apartinut, in concluzie, sferei lexicale esentiale a limbii latine, pentru ca au dat expresie unei zone capitale de intelegere a rostului omului si al lumii in universul mental roman. Dignitas, de pilda, in aceasta constelatie va circumscrie o valoare suprema din epoca originilor Cetatii romane pina in zorii Evului Mediu si dincolo de el, in subterana coalescenta cu alte valori conexe, precum „maretia“, „nobletea“ (sufleteasca si spirituala), „gloria“, „prestigiul“. intr-un cuvint, demnitatea: romana, romanica, umana.

Model autentic, pentru noile generatii de cercetatori clasicisti, de concizie si, simultan, complexitate, studiul Gabrielei Cretia – in tripla sa incursiune: morfo-sintactica, semantica si stilistica, cu abordari instrumentale ce reunesc traditia filologica si noutatea metodelor recente, structuralist-transformationale – este, daca mai era nevoie, inca o dovada, cum notam la inceput, ca filologia clasica ramine, in cimpul stiintelor socio-umane, un demers, recurent si recuperatoriu, al integralitatii umane.