Krzysztof Czyzewski este un activist
social, producător de teatru, eseist şi publicist, fondator şi
preşedinte al Fundaţiei Pogranicze din Sejny, Polonia (la circa un
kilometru de graniţa cu Lituania). După ce a luat licenţa în
Literatura Polonă la Universitatea „Adam Mickiewicz“ din Poznan,
în 1977 a fost cofondator al Companiei de Teatru din Lublin,
„Gardzienice“ (renumită la nivel mondial), care aduna materiale
etnografice din toată lumea pentru a crea ceea ce ei numeau un
„teatru muzical etno-oratoric“. În 1990 a pus bazele
Fundaţiei Pogranicze, instituţie inovatoare, consacrată
rememorării, reconstruirii şi susţinerii bogatei diversităţi
culturale din Europa Centrală şi de Est, atît de afectată de
cele două războaie mondiale. În anii următori a pus bazele
Centrului Pogranicze pentru Arte, Culturi şi Naţiuni, (care implică
şcoli, studiouri, o arhivă şi o cafenea), iar în 1993 a
creat Editura Pogranicze, precum şi revista Krasnogruda – numită
astfel după regiunea din vecinătatea conacului ce aparţinuse
familiei lui Czeslaw Milosz (o casă pe care Fundaţia Pogranicze a
obţinut-o de curînd pentru Centrul pentru Dialog
Internaţional). Manifestul personal al lui Czyzewski, Sciezka
pogranicza (Calea multiculturalismului), a apărut în 2001.
Premii şi distincţii: Premiul
Fundaţiei POLCUL (Melbourne 1992), al Fundaţiei Kultura (Paris,
1996), Premiul „Gabor Bethlen“ pentru Omul Europei Centrale
(Budapesta, 1998), Diploma Ministerului Afacerilor Externe pentru
merite deosebite în promovarea Poloniei în lume (2000),
Ordinul Giedymin pentru implicarea în dezvoltarea colaborării
dintre Polonia şi Lituania (2001), Ordinul Polonia Restituta (2002).
Harta
Încă din copilărie m-a însoţit
convingerea că peregrinările vieţii mele sînt dictate de o
hartă primordială. O hartă pe care o citeşte un glas interior;
acesta se face auzit în rarele noastre momente de maximă
concentrare a atenţiei. Hărţile pe care le ştim din poveşti şi
legende – acelea care au cîte un cifru secret, sînt
îngropate, sînt rupte în bucăţi, ascunse într-o
sticlă aruncată în ocean –, toate îşi au izvorul în
harta primordială. Abia din perspectiva timpului remarcăm faptul că
viaţa noastră a fost, de fapt, plină de semne care ne-au fost
lăsate pe drum. În afara momentelor cînd aveam de luat
hotărîri fundamentale şi cînd eram străfulgerat de
vreo presimţire, eu n-am fost conştient încotro mă îndreaptă
aceste semne, cu toate că am cam îndeplinit chemarea lor, dar
am făcut-o lăsîndu-mă condus mai degrabă de curajul de a
visa decît de analiza pe deplin conştientă a situaţiei. Şi,
la drept vorbind, abia odată ajuns la locul destinat şi
întîlnindu-mă acolo cu oamenii care mi-au influenţat
viaţa, mi-au revenit în memorie toate acele semne. Ceea ce
spun acum aminteşte de povestea cu rabinul Iţic din Cracovia, al
cărui vis despre o comoară îngropată sub un pod din
cartierul Praga (Varşovia) s-a dovedit a fi un vis al întoarcerii
care l-a ajutat să conştientizeze faptul că acea comoară se află,
de fapt, în propria lui casă şi pretutindeni acolo unde
rămîne el însuşi. Şi pe harta mea, direcţia este
indicată tot de linia de întoarcere. Dar oare cum ar putea fi
altfel atîta timp cît dorim ca, în această lume,
reperul după care ne orientăm să fie adevărul, care încă
de la grecii antici era înţeles ca aletheia, cu alte cuvinte
opusul lui lethe – uitarea?
Elementul de fundal al acestor
reflecţii îl reprezintă practicarea zonei de frontieră. Dar
oare zona de frontieră poate fi practicată? Dacă prin acest
concept înţelegem un anumit teritoriu, atunci ar trebui mai
degrabă să vorbim despre cultivarea sau explorarea zonei de
frontieră. Să mai adăugăm că este vorba de un teritoriu nu
neapărat situat geografic pe graniţă, spre exemplu pe frontiera de
stat, ci de un loc care este străbătut în cuprinsul său de o
graniţă, de un spaţiu geografic ai cărui locuitori vorbesc limbi
diferite, se roagă în lăcaşuri de cult diferite sau aparţin
unor naţionalităţi diferite. Şi totuşi, în teritoriile
multiculturale care au aparţinut cîndva Republicii Jagiellone,
expresia „zona de frontieră“ defineşte nu numai spaţiul
material, ci şi un anumit etos, o anumită tradiţie. Despre modul
în care erau înţelese toate acestea, cel mai bine aduce
mărturie sintagma „omul din zona de frontieră“, care face
trimitere la o persoană tolerantă, ce posedă adeseori rădăcini
de familie complexe, o persoană caracterizată prin empatie,
printr-un patriotism critic, prin rezistenţă la fobiile
naţionaliste, prin multilingvism, curiozitate faţă de celălalt,
aflată în directă relaţie cu deschiderea faţă de lume,
prin iubirea pentru patria mică. Tocmai de aceea vreau să vorbesc
despre practicarea zonei de frontieră şi fac acest lucru în
dialog cu Czeslaw Milosz, unul dintre ultimii cetăţeni ai Marelui
Principat Lituanian, sintagmă care este o altă modalitate de a
defini omul din zona de frontieră şi care este utilizată pe
teritoriul Poloniei, al Lituaniei şi al Bielorusiei. Încerc să
aşez în ordine fragmentele de hartă pe care le-am găsit,
avînd însemnate pe ele locuri şi nume, ca să descopăr
vreo corespondenţă între ele, în aşa fel încît
să pot recompune întregul. Găsesc, printre altele, şi oraşul
Ann Arbor. Chiar dacă am ajuns la Universitatea Michigan pentru
prima dată în viaţă, nu mă pot opune convingerii că,
într-un anumit sens, de fapt m-am întors aici. Dar nu
despre această întoarcere vreau să vorbesc în primul
rînd în această relatare.
Era în anul 1977, poate chiar la
începutul lui 1978. Apăruse deja Comitetul de Apărare al
Muncitorilor. Eram student în anul I la polonistică, în
cadrul Universităţii „Adam Mickiewicz“ din Poznan. Încet-încet,
ne-am obişnuit să citim cărţi tipărite clandestin şi
multiplicate pe hîrtie de proastă calitate, legate ca vai de
lume, care, în timpul lecturii, îţi dădeau dureri de
ochi din cauză că erau tipărite cu caractere foarte mici, din
motive de economie. Pentru noi, însă, erau adevărate comori –
poeziile lui Mandelştam1 sau ale lui Brodski2, traduse de profesorul
nostru, Stanislaw Baranczak. Obişnuiam să particip la întîlnirile
„Universităţii volante“, care se ţineau în locuinţe
private.
În seara aceea, în locuinţa
lui Jacek Kubiak, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti
din ilegalitate, a venit Ryszard Krynicki3. În loc să-şi
citească propriile versuri, a început să vorbească despre un
poet polonez aflat în emigraţie, al cărui nume mulţi dintre
noi îl auzeau pentru prima dată. În mîini ţinea
cu evlavie o carte din care ne citea versuri şi pe care toţi o
sorbeam din ochi, de care nu ne puteam dezlipi, nici pentru o clipă,
privirea. Aşteptam cu nerăbdare momentul cînd vom putea şi
noi s-o atingem, s-o răsfoim. Era frumoasă, legată într-o
copertă de culoare verde, avînd titlul imprimat cu litere
aurii: Czeslaw Milosz Utwory poetycki (sic!) Poems. Iar mai departe
scria că este o serie a „Michigan Slavic Publications“,
redactată de Ladislav Matejka. Ediţie realizată în Ann
Arbor. N-am mai apucat să răsfoiesc decît primele pagini de
versuri, unde am descoperit alte şi alte cuvinte magice, desemnînd
locul unde au fost create: Paris, Vilnius, Krasnogruda4… Aşa le-am
reţinut, exact în această succesiune. Pentru un tînăr
student din Poznan, Parisul era sinonim cu îndepărtata lume
liberă; Vilnius răsuna puternic datorită asocierii cu evenimente
literare şi istorice, dar era absolut rupt de orice realitate; iar
Krasnogruda era poezie pură, era un cuvînt ispititor prin
frumuseţea şi nuanţele lui semantice, care nu ţinea de Polonia
populară, ci era parcă rupt „dintr-un alt univers“.
N-aveam de unde să ştiu că mîna
nevăzută a soartei va însemna aceste locuri pe harta vieţii
mele, clasîndu-le în categoria punctelor de referinţă
importante pentru geografia mea spirituală. Revista pariziană
Kultura, înfiinţată de Jerzy Giedroyc5, în colaborare
cu o echipă de entuziaşti împrăştiaţi în toată
lumea şi printre care se afla şi Czeslaw Milosz, a devenit pentru
mine, ca şi pentru alţi creatori ai „Zonei de Frontieră“, cea
mai importantă şcoală de educaţie, în spirit jagiellon, a
slujirii intereselor cetăţeneşti ale Republicii. Vizitele mele la
Maisons Laffitte, din apropierea Parisului, au fost de fapt tot
atîtea întîlniri cu maestrul, care şi-au pus
amprenta asupra tuturor acţiunilor întreprinse de mine. Am
scris în Kultura despre Sejny6, Gdansk, Lwow, Transilvania,
Bosnia. Am fost trimisul special al redactorului în Kosovo,
după război. În oraşele multiculturale din fosta Iugoslavie
– Mostar, Sarajevo şi Belgrad –, am organizat un ciclu de
dezbateri, cu participarea colaboratorilor lui Jerzy Giedroyc din
Lituania, Ucraina şi Polonia. Aceste dezbateri s-au concentrat pe
problematica societăţilor care se confruntă cu conflicte tragice
de vecinătate şi care, în perioada comunismului, au fost
lipsite de o astfel de „şcoală de educaţie“ cum era parizianul
Kultura, iar dinspre comunităţile de emigranţi nu primeau sprijin
decît în scopul escaladării naţionalismului şi a
xenofobiei. Exact în aceeaşi perioadă, polonezii şi
ucrainenii, urmaţi apoi de lituanieni, au creat batalionul comun al
forţelor de pace din provincia Kosovo, care era devastată de
conflictul interetnic.
În revista pariziană Kultura, am
citit pentru prima dată „Dialogul despre Vilnius“ al lui Czeslaw
Milosz cu Tomas Venclova7. Vilnius căpăta astfel dimensiuni reale.
Milosz se întorcea emoţional la Vilnius cu ocazia călătoriei
pe care a întreprins-o spre satul La Combe din Alpii elveţieni,
acolo unde, după război, şi-a găsit adăpost înţeleptul
din Carpaţi, filozoful şi scriitorul Stanislav Vincenz8, o
personalitate „importantă pentru toţi europenii de dincolo, adică
din zona de interferenţă lingvistică, confesională şi
culturală“9. Aş fi vrut să fiu acolo, împreună cu el, şi
să ascult istorisirile maestrului despre „Europa patriilor“,
despre importanţa fundamentală a ceea ce Simone Weil10 numeşte
enracinement (înrădăcinare), despre ţinutul huţulilor, unde
locuiesc ucraineni, evrei şi polonezi, despre Platon şi Baal Şem
Tov11. Doream la fel de mult ca şi el să găsesc sensul cuvîntului
patrie. Eu nu aveam un Vilnius al meu sau o „Vale a Issei“12 de
unde să fi fost izgonit. Ceea ce nu însemna, însă, că
n-aş fi fost condamnat şi eu la dezrădăcinare. Eu aparţin
generaţiei care a crescut departe de cuibul părintesc, în
locuri care amintesc de terra incognita, de istoria minţită, în
locuri unde o generaţie nu are ce transmite altei generaţii şi
deci nu poate exista nici continuitate în tradiţii. Aşa că
noi am fost obligaţi să ne cîştigăm singuri o nouă patrie,
luptînd pentru independenţa şi libertatea ei, nu numai în
sens statal, ci şi în sensul pe care Vincenz îl dădea
sintagmei „mica patrie“, „organică, adînc înrădăcinată
în trecut, întotdeauna redusă ca dimensiuni, care-ţi
încălzeşte inima, care ţi-e la fel de apropiată ca propriul
corp“13. În căutarea ei, am ajuns cel mai aproape de
Vilnius, atît cît era posibil între graniţele
Poloniei postbelice, am ajuns cu alte cuvinte în orăşelul
Sejny, aflat la graniţa cu Lituania. Pentru mine, La Combe a fost,
în cursul acestei călătorii, satul Gardzienice, nu departe de
Lublin, unde am lucrat timp de cîţiva ani în colectivul
unui teatru de avangardă, pentru că eu nu o căutam înţelepciunea
lui Vincenz numai în cărţile lui – care reprezentau acolo o
lectură fundamentală –, ci şi în efortul de a-i găsi pe
bătrînii care trăiau în satele din sud-estul Poloniei
şi mai păstrau încă amintirea vremurilor de demult.
În dialogul lor despre Vilnius,
Milosz şi Venclova se concentrează nu numai asupra bogatei
moşteniri multiculturale a oraşului care a fost capitala Marelui
Principat Lituanian, Ierusalimul nordului, sediul vestitei
universităţi „Ştefan Batori“ şi – după părerea lui Josif
Brodski – „cel mai cultural dintre oraşele care se află între
graniţele statului sovietic“14. Au vorbit, de asemenea, despre
conflictul polono-lituanian, despre lupta pentru Vilnius, despre
faptul că „în vidul ideologic care a apărut, fie că e
vorba de Polonia, fie că e vorba de Lituania, naţionalismul va
merge de cele mai multe ori pe căile bătătorite, pentru că în
istoria fiecărei ţări există nişte modele care se repetă,
patterns“15. Venclova era revoltat de felul cum sînt trataţi
lituanienii în ţara căreia îi aparţinea oraşul Sejny,
din cauză că Biserica nu a acceptat să le permită acestora să-şi
celebreze slujbele religioase în limba lituaniană. Milosz se
plîngea şi el că lituanienii acceptă să aibă de-a face cu
polonezi, pe care el îi caracteriza ca anima naturaliter
endeciana (de la numele unei formaţiuni de extremă dreaptă
naţionalistă, care a acţionat în Polonia în perioada
antebelică); în această situaţie, mai uşor vezi în ei
un duşman decît dacă ai de-a face cu oameni din zona de
frontieră, care se simt la ei acasă în ambele culturi şi se
străduiesc să construiască punţi între ele. Aceasta era şi
realitatea oraşului Vilnius şi a zonei de frontieră
polono-lituaniene, realitate care stîrneşte îngrijorarea
prin încărcătura de tensiuni nerezolvate şi de conflicte
latente.
Am citit acest dialog unor emigranţi,
ca apel la acţiuni îndreptate în direcţia pe care o
propunem noi; era vorba de două persoane care acţionau în
ilegalitate, străduindu-se să opună rezistenţă naţionalismului
şi comunismului (rezistenţă: cuvîntul lituanian atsparumas
înseamnă atît durabilitate, cît şi opoziţie
activă, ceea ce Venclova a ţinut să-i amintească lui Milosz,
traducătorul poeziei sale intitulată Rozmowa w zimie –
Conversaţie iarna)16. Cu cît se apropia anul 1989, cu atît
mai puternic simţeam că această a doua realitate, neliniştitoare,
a oraşului Vilnius capătă actualitate, că deschiderea
„frigiderului cunoscut ca lagărul prieteniei socialiste“, în
care au fost îngheţate conflictele şi resentimentele
istorice, poate duce la escaladarea duşmăniei între vecini şi
la apariţia unor formaţiuni politice care îşi vor construi
capitalul politic pe înveninarea rănilor trecutului.
Ducîndu-mă la Sejny cu scopul de a crea acolo Centrul „Zona
de frontieră – în arte, în cultură, între
popoare“, ştiam deja că misiunea noastră constă nu numai în
restituirea memoriei şi în explorarea creatoare a moştenirii
culturale a zonelor de frontieră din ţările Europei Centrale, ci
şi în atsparumas, împotrivirea la pericolul renaşterii
vechilor patterns, ale căror sechele ne-ar tîrî înapoi
spre atrofierea empatiei, spre absolutizarea propriului nostru adevăr
şi, în consecinţă, spre noi conflicte fratricide.
Şi în sfîrşit, „Dialogul
despre Vilnius“ a fost pentru mine o lecţie importantă despre
felul cum trebuie să vorbim unii cu alţii într-o astfel de
zonă de frontieră. Milosz şi Venclova n-au ocolit temele dificile,
dar în acelaşi timp, nu s-au insultat reciproc, au ştiut
să-şi păstreze demnitatea, atît cea personală, cît şi
a celor pe care îi reprezintă – polonezii şi lituanienii,
cetăţeni ai fostului Principat Lituanian –, făcînd-o chiar
şi mai credibilă prin atitudinea autocritică şi prin efortul de a
respecta şi alte principii ale unui cod nescris al populaţiei
frontaliere: „a nu arunca vina asupra celuilalt, pretenţii să ai
în primul rînd de la tine, iar faţă de vecin să te
porţi cu respect, făcînd efortul de a-l cunoaşte şi de a-l
înţelege mai bine“17.
Drumul meu spre Krasnogruda, al treilea
loc însemnat pe hartă, în seara aceea la Poznan, care a
marcat începutul – chiar dacă era un început
inconştient şi tăcut –, al dialogului meu cu Czeslaw Milosz,
acest drum trecea prin Sejny. Tomas Venclova spunea cîndva în
Sinagoga noastră Albă că Sejny este un oraş la fel de important
pentru lituanieni ca şi Vilnius pentru polonezi18. El avea în
vedere, printre altele, Bazilica din Sejny, în care, spre
sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, îşi desfăşura activitatea episcopul şi poetul
Antanas Baranauskas, autorul poemului Borek oniksztynski –
Păduricea din Anyksciai19 (Anyksciu silelis), comparabil cu Pan
Tadeusz al lui Adam Mickiewicz. Pe lîngă bazilică funcţiona
un seminar bisericesc, în care s-au format viitorii creatori ai
statului lituanian independent. Vestită era şi tipografia din
localitate, care a permis apariţia revistei saltinis, vector
important în formarea conştiinţei naţionale lituaniene. Un
nucleu la fel de important pentru viaţa spirituală locală îl
constituiau evreii, care, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, constituiau peste 70% din totalul populaţiei oraşului. În
cursul secolului al XVIII-lea, ei au fost îndemnaţi să se
aşeze în Sejny de dominicani, care reprezentau autoritatea în
oraş la vremea respectivă. S-a păstrat chiar şi un document care
descrie momentul cînd superiorul mănăstirii şi rabinul aduc
şi instalează împreună Tora în nou construita
sinagogă. Învăţămîntul evreiesc suplu, cu un gimnaziu
ebraic modern pentru vremea respectivă şi cu o şcoală superioară
de rabini, nu se lăsa mai prejos decît cel polonez; acesta se
bucura de un renume deosebit, mai ales datorită liceului excelent,
unde îşi trimiteau copiii nobilii, dar şi familiile burgheze,
atît din oraş, cît şi din localităţi situate uneori
la distanţe considerabile.
Ruşii de rit vechi, care se ascundeau în
pădurile din apropiere pentru a scăpa de urmărirea ţarilor, erau
tăietori de lemne şi dulgheri renumiţi, se pricepeau la pescuit,
au răspîndit tradiţia saunei ruseşti (bajnia) şi, pînă
în zilele noastre, construiesc case pentru cei interesaţi şi
sînt neîntrecuţi în prepararea produselor de
panificaţie. Să-i adăugăm la acest mozaic pe protestanţi, de la
care s-a păstrat o bisericuţă, pe ortodocşi, pe care Primul
Război Mondial i-a împiedicat să-şi construiască un lăcaş
de cult, pe ţigani, despre care, pînă în zilele
noastre, circulă diferite legende, pe un spaniol înregistrat
cu ocazia unui recensămînt al populaţiei efectuat în
perioada interbelică, pe bieloruşii care apăreau în oraş în
fiecare zi de tîrg… Acest bogat microcosmos de frontieră,
plin de vigoare, dar şi de tensiuni, a cunoscut vijelii şi
cataclisme istorice care i-au schimbat înfăţişarea –
emigrarea în America pentru o bucată de pîine,
intensificată de pogromurile din Rusia ţaristă, războiul local
dintre polonezi şi lituanieni, provocat de dorinţa ambelor state
naţionale nou-apărute după Primul Război Mondial de a-şi anexa
oraşul Sejny, trimiterile în Siberia sau în lagărele
nemţeşti, exterminarea evreilor, acţiunea „Vistula“ din 1947,
care a provocat strămutarea ucrainenilor din Carpaţi spre
teritoriile de vest şi de nord, inclusiv în zona de care ne
ocupăm.
Centrul „Zona de Frontieră“ a fost
construit în partea centrală a oraşului vechi din Sejny,
între două case de cultură, cea poloneză şi cea lituaniană,
într-un ansamblu de clădiri restaurate din fostul cartier
evreiesc. După perioada naţionalistă, după Al Doilea Război
Mondial şi după perioada regimului comunist, după ani şi ani de
vieţuire separată, de eroziune a memoriei şi de tăcere, ne-am
mobilizat pentru reclădirea unei agore în Sejny, a unui spaţiu
de întîlnire şi dialog, de reinoculare a „unui ţesut
conjunctiv“ între oameni, între generaţii, popoare,
între trecut şi ziua de azi, între tradiţie şi
modernitate.
Aş putea încerca acum să arăt
cum facem acest lucru în realitate. Dar, întrucît
aş vrea să aduc în discuţie şi alte niveluri ale
activităţii noastre, mai rar supuse reflecţiei, voi porni de la
conţinutul atelierului „Acţiuni interculturale“ şi de la
prezentarea ini-ţiativelor concrete din domeniul artistic şi
educaţional realizate de „Zona de Frontieră“. Fac acest lucru
cu atît mai bucuros cu cît – ca unul care pune ideile
în practică –, mă lovesc de o rezistenţă interioară
atunci cînd e vorba de a aduce aceste acţiuni în sfera
analizei verbale şi a cercetării metodice, preferînd să fac
efortul de a sublinia importanţa în sine a punerii ideii în
practică, în viaţa de zi cu zi, în activitatea
organică, realizată cu speranţa de a obţine nişte rezultate
valabile pe termen lung. Tocmai de aceea, îi invit cu toată
bucuria pe cei interesaţi să vină să viziteze cercul nostru şi
le voi acorda şi altora o mînă de ajutor ca să înfiinţeze
asemenea ateliere de perfecţionare în meseria de constructor
de punţi. Această activitate este cu atît mai importantă cu
cît, în domeniul aşa-numitului dialog intercultural,
avem astăzi de-a face cu un avans semnificativ al reflecţiei
teoretice, al programelor de cercetare, al activităţii de creare de
baze de date şi de monitorizări legate de evenimente punctuale de
tip festival sau atelier faţă de cultivarea reală (de la această
expresie, cultus agri, a derivat în civilizaţia latină
conceptul de cultură) a dialogului în spaţiul interuman.
Relatarea mea despre practicarea zonei
de frontieră ajunge din nou la dialogul cu Czeslaw Milosz. Amîndoi
am sosit la Krasnogruda în acelaşi timp. Amîndoi am
simţit că, ajungînd aici, ne găsim de fapt pe „linia de
întoarcere“. Şi tocmai acest sentiment face, după părerea
mea, ca un asemenea eveniment să depăşească dimensiunea
personală, individuală. Faptul că nişte oameni atît de
diferiţi, cu un bagaj de experienţe de viaţă atît de puţin
asemănătoare, s-au întîlnit în circumstanţe atît
de deosebite din punctul de vedere al locului geografic şi al
momentului istoric, acest fapt poartă în sine caracteristicile
unor noi semne ale timpului, asupra cărora ar fi păcat să nu ne
oprim. Pentru că, dacă sîntem atenţi la direcţia spre care
se îndreaptă istoria şi la tendinţele civilizaţiei la
presiunea cărora am fost supuşi în aşa-numita epocă
modernă, nu ne va fi greu să ajungem la convingerea că această
întîlnire n-ar fi trebuit să aibă loc. Poetului bătrîn,
emigrant, i s-ar fi potrivit exilul. Iar intelectualului tînăr,
creator al unui teatru de avangardă – ieşirea în lume, spre
libertate, spre Occident. Şi atunci de ce s-au întîlnit
ei tocmai pe linia de întoarcere, care merge întotdeauna
spre Răsărit şi care pătrunde mai adînc, dincolo de
realitatea zonei de frontieră multiculturală, dincolo de Sejny, ca
să ajungă la Krasnogruda?
Abia după nişte ani am început
să înţeleg Krasnogruda din perspectiva schimbării paradigmei
civilizaţiei, temă de care o să ne ocupăm în cele ce
urmează. M-a ajutat în acest sens chiar Czeslaw Milosz. Fără
să abordeze subiectul în mod explicit, punea întrebări,
trecea sub tăcere erorile închipuite sau rupte de realitate,
rareori, cu un cuvînt abia rostit, îndreptat nemijlocit
în această direcţie, aducea vorba despre echipa „Zonei de
Frontieră“ şi-şi scria mai departe cărţile. Voia ca, în
primul rînd, în ele să caut continuarea dialogului
nostru. Participînd la Forumul Central-European al Kulturii,
organizat de noi, el a subliniat că ţine mult să fie de folos şi
că vede realizarea misiunii fundamentale atît a lui ca
persoană, cît şi a literaturii timpului nostru în
această slujire prin intermediul condeiului20. De la el am învăţat
să-mi concentrez atenţia asupra problemelor importante ale acestei
lumi, din perspectiva destinului uman individual, fiind atent la
măruntele întîlniri neîntîmplătoare, la
cărările care duc spre ele şi la mărturiile personale.
S-a întîmplat să-l
întîlnesc pe Czeslaw Milosz nu departe de Krasnogruda;
eram cu soţia mea, Malgorzata, şi-l întîlneam pentru
prima dată în viaţă, într-un mod cu totul neaşteptat.
Să zăbovim un moment, pentru a privi mai îndeaproape toate
împrejurările acestei întîlniri.
Locul întîlnirii:
Krasnogruda. Numele indică nu numai extraordinara frumuseţe a unui
loc situat într-un peisaj muntos postglaciar, cu lacuri şi
păduri, ci şi coloritul roşietic al solului din zona respectivă.
În plus, în limba lituaniană, grudes înseamnă
grăunte, bob. Conacul Krasnogruda este situat la 8 kilometri
distanţă de Sejny, imediat în apropierea graniţei
polono-lituaniene. Primele menţiuni documentare datează, pentru
Krasnogruda, de pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Iar de la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi pînă în
perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, istoria acestor locuri
este legată de istoria a două familii de moşieri: Eysymont şi
Kunat. Weronika, mama lui Czeslaw Milosz, se trăgea din ramura
Kunat, tatăl ei fiind originar din Krasnogruda. În imediata
apropiere a conacului se află şi satul Krasnogruda, locuit în
marea lui majoritate de lituanieni, mai departe satul Sztabinki, în
care trăiesc din ce în ce mai puţini credincioşi otodocşi
de rit vechi, apoi satul Zegary, cu o bisericuţă construită de
proprietarii conacului; numele acestui sat (de la tăciunii aprinşi
cu care se făcea focul în sobă), poate crea, pentru
cunoscătorii literaturii polone, o legătură cu Zagarysci21, un
grup de poeţi catastrofişti din Vilnius, din care a făcut parte şi
Milosz. După război, pămîntul a fost parcelat, iar conacul
Krasnogruda a fost preluat de stat. În el au fost amenajate mai
multe locuinţe mici pentru muncitorii forestieri. Tot ce s-a putut
fura s-a furat. Livezile cu pomi fructiferi au fost tăiate,
clădirile anexe demolate. Parcul a fost invadat de tufişuri şi s-a
sălbăticit. „Mi-am croit drum prin tufişuri – scria Milosz în
poezia Powrot (Întoarcerea) –, acolo pe unde, odinioară, era
un parc, dar n-am găsit nici urmă de alei“. Totul a intrat în
ruină. Tot ţinutul era plin de urmele sfîrşitului „vechii
civilizaţii“ (cum numea Jerzy Stepowski ţinuturile de frontieră
ale vechii Republici22): conace în ruină, mănăstiri pustii,
temple transformate în cîrciumi sau în depozite de
îngrăşăminte chimice, drumuri comerciale care se întrerup
cînd ajung la graniţa recentă, pentru că a fost stabilită
la sfîrşitul Primului Război Mondial, arcade puternice ale
unor poduri pierdute prin pădure, care nu mai leagă nimic şi nu
mai duc nicăieri, cimitire neîngrijite, cu inscripţii în
limbi necunoscute…
În 1989, cînd a vizitat
Punsk23, „micuţa capitală“ a lituanienilor care trăiesc în
Polonia, Milosz s-a întîlnit cu o colegă din perioada
studiilor la Universitatea din Vilnius, pe care o cheamă Wladyslawa
Pojawis. Foarte surprins, a întrebat: „Cum aţi supravieţuit
în tot acest timp? – Am fugit de toate“, a răspuns ea24.
De mai bine de o sută de ani, oamenii nu au făcut altceva decît
să fugă de aceste locuri – s-au ascuns în ungherele
depărtărilor, ale anonimatului şi tăcerii, s-au mutat la oraş,
au emigrat peste Ocean, au fugit din faţa năvalei succesive a
conflictelor şi războaielor, au fost strămutaţi cu vagoane de
animale în adîncul unor imperii, lipsiţi de avere şi
drepturi, dezrădăcinaţi… „Un alt sfîrşit al lumii nu va
exista,/ Un alt sfîrşit al lumii nu va exista“, repetă
„bătrînelul cărunt“ în poezia lui Milosz, Cîntec
despre sfîrşitul lumii. Krasnogruda, toată agoniseala
materială şi spirituală a conacului, amintirea oamenilor care
locuiau acolo, întregul univers al satului, toate au fost
condamnate la nimicire.
Momentul întîlnirii: în
ultima parte a lui septembrie 1989. La trei luni de la alegerile
cîştigate de Solidaritatea. După alte cîteva luni, la
11 martie 1990, Lituania îşi va declara şi ea independenţa.
Dar graniţa este în continuare strict supravegheată. În
curînd, pe lîngă controlul vamal polonez şi sovietic,
va apărea şi controlul grănicerilor lituanieni. De ambele părţi
se vor forma cozi de automobile pe mai mulţi kilometri, iar pentru a
trece frontiera, trebuie să aştepţi uneori mai mult de 24 de ore.
Milosz nu are încă voie să meargă în Lituania, aşa
că se întîlneşte în secret cu o delegaţie a
scriitorilor lituanieni veniţi la Sejny. Legile aspre care
reglementau şederea în zona frontalieră dintre Polonia şi
fosta Uniune Sovietică (obligativitatea străinilor de a-şi anunţa
prezenţa în locul respectiv, iar a localnicilor de a raporta
autorităţilor apariţia în zonă a unor persoane „străine“)
deja nu mai sînt respectate.
Se întîmplă însă
lucruri noi. Cu toate că autorităţile locale încă nu s-au
schimbat, noii senatori din poviatul Suwalskie25, şi anume Andrzej
Wajda şi Bronislaw Geremek, deschid aici un birou al Comitetului
Cetăţenesc şi încearcă să-i convingă pe locuitori că
trebuie să treacă la construcţia unei noi Polonii. Membrii echipei
„Zona de Frontieră“, sosiţi şi ei aici, desfăşoară primele
discuţii legate de crearea centrului din Sejny. La început,
funcţionarii locali nu le sînt binevoitori, pentru că lor le
este extraordinar de neclară ideea de zonă de frontieră, numai că
au rămas în continuare sub influenţa instinctului de
conservare al funcţionarilor de stat – niciodată să nu te pui
contra curentului, ci întotdeauna să mergi în direcţia
lui. Şi întrucît tinerii artişti care au sosit în
această provincie îndepărtată tocmai de la Poznan sînt
identificaţi cu ceea ce este nou, nimeni nu are curajul să le spună
nu, iar negocierile merg mai departe.
Începe procesul de retrocedare a
averilor către vechii proprietari. Biserica catolică a recîştigat
Mănăstirea din Sejny. Vechea clădire a poştei se întoarce
la familia proprietarilor de dinainte de război, după care unul
dintre moştenitori o revinde oraşului care, la rîndul lui, o
cedează, în schimbul sumei simbolice de un zlot, Centrului
„Zona de Frontieră“. Convingerea că averile se întorc în
mîinile foştilor proprietari era atît de puternică,
încît se considera evident că reprezentanţii „Zonei
de Frontieră“, care au reorganizat vechea sinagogă şi şcoala
talmudică, sînt evrei. Unora dintre ei le este foarte greu,
pînă în ziua de azi, să explice că, de fapt, lucrurile
stau altfel, dar asta e altă problemă.
Era deja toamnă de-a binelea, eram în
pragul lunii octombrie, luna atît de îndrăgită de
Milosz. „Cu adevărat nu mă aşteptam la un asemenea dar al lui
Dumnezeu, cum au fost aceste zile petrecute aici“ – mărturiseşte
el mai tîrziu, într-un interviu26. Pe atunci, totul părea
posibil. Întîlnindu-se cu poetul pe neaşteptate,
Malgorzata şi Krzysztof Czyzewscy l-au salutat şi, intimidaţi,
şi-au văzut mai departe de drum. El i-a ajuns din urmă în
Sejny. „De ce fugiţi aşa?“ – a spus el zîmbind. –
„Poate mai stăm puţin de vorbă…“.
Dramatis personae: Czeslaw Milosz. A
sosit din nou la Krasnogruda, după mai bine de cincizeci de ani. În
tinereţe, la început ca elev al Gimnaziului „Zygmunt
August“, iar apoi ca student în Drept la Universitatea din
Vilnius, el îşi petrecea aproape toate vacanţele la conac, la
mătuşile lui iubite, Eli şi Nina Kunatowien. Îşi vizita
părinţii şi fratele, care locuiau la Suwalki. Înota în
lacul Wigry. Se înfrupta din renumitele specialităţi
pescăreşti la vestita „mama Fligeltaub“, care ţinea un han, nu
departe de sinagoga din Sejny. Citea mult, coresponda cu Jaroslaw
Iwaszkiewicz, îşi consuma primele poveşti de iubire, scria.
Peisajul ţinutului Suwalki, ţara „de peste şapte zăpezi“,
bătută de vînturi chiar şi vara, cu o intensitate a norilor
cu totul neobişnuită şi cu oglinda lacurilor care se exfoliază în
valuri încreţite, acest peisaj a intrat pentru totdeauna în
limbajul poetic al autorului celor Trei ierni. Ultima dată cînd
a venit la Krasnogruda a fost în vara anului 1940; se refugia
„pe şest“ dintr-un Vilnius ocupat de sovietici, cu intenţia de
a ajunge la Varşovia, ceea ce l-a obligat să treacă patru graniţe,
pe itinerariul poştal Prusia Orientală – Reich – General
Gouvernement.
A cunoscut de timpuriu exilul. Poezia
În patria mea, care începe prin cuvintele: „În
patria mea, unde nu mă voi mai întoarce“, fusese scrisă
deja în 1937 la Varşovia. Ea poate fi interpretată ca o
anticipare a soartei pe care o va avea poetul în viitor, aceea
de emigrant. Pentru că emigraţie a fost, de fapt, chiar şi simpla
călătorie de la Vilnius spre Kongresowka27. A lăsat în urmă
nu numai grădina copilăriei sale, ci şi vechiul Principat
Lituanian, ceea ce era echivalent cu trecerea graniţei dintre două
culturi diferite. Din Vilnius a trebuit să fugă pentru că intrase
în dizgraţia administraţiei poloneze, care ducea o politică
naţionalistă; împreună cu Tadeusz Byrski, şeful său de
atunci, organizau audiţii radiodifuzate, ca modalitate de a promova
multiculturalismul acestui oraş şi invitau, în acest scop,
coruri bieloruse sau evrei care susţineau prelegeri cu caracter
religios. Doar pentru atîta lucru nu şi-a sfîşiat însă
hainele, pentru că, oricum, în Vilnius suferea din cauza
provincialismului şi era atras deja de lumea largă. Au urmat apoi
celelalte situaţii cînd şi-a luat tălpăşiţa, ca atunci,
în 1951, cînd a fugit din Varşovia stalinistă la Paris,
unde a şi făcut cerere de azil politic. După zece ani fuge din
nou, de astă dată din mediul intelectualilor şi scriitorilor
francezi, care nu pricepeau nimic din esenţa imperiului sovietic.
Pentru multe decenii, îşi stabileşte reşedinţa la
Universitatea Berkeley, unde devine profesor de limbi şi literaturi
slave. În anul 1993, la sfîrşitul unei discuţii pe tema
căutării patriei, mi-a spus: „Mi-am dat seama că oraşul unde am
locuit cel mai mult de-a lungul întregii mele vieţi este
Berkeley, în California“28. Şi totuşi, nu acolo, pe Vîrful
Urşilor, care deschide o frumoasă perspectivă spre Golful San
Francisco, nu acolo i-a fost dat să-şi încheie pribegia.
Călătoria lui a continuat.
Milosz se înscrie perfect în
paradigma exilului, aşa cum este el, indisolubil legat de condiţia
lui de scriitor, respectiv de aceea de „copil“, de „reprezentant
al Europei“ secolului al XX-lea. În cultura poloneză,
această paradigmă a fost imortalizată, în perioada
romantismului, în primul rînd de Adam Mickiewicz. Soarta
celui care a scris Oraşul fără nume poate fi interpretată ca
îndeplinire a unui model recurent, acela al călătoriei, avînd
ca punct de plecare căminul părintesc lituanian, trecînd prin
anii de formare intelectuală la Universitatea poloneză din Vilnius,
prin persecuţiile cotropitorilor şi ale tiranilor, care duc
inevitabil la fugă şi emigraţie. Dar a trăit, totuşi, suficient
de mult pentru a sparge canoanele acestui model şi a deschide o nouă
perspectivă. Ceea ce a devenit aport personal al biografiei sale
tîrzii a fost, de fapt, pregătit mai devreme prin cărţile
lui. Volumele sale succesive de versuri şi mai ales poemul Unde
răsare soarele şi unde apune, romanul Valea Issei, culegerile de
eseuri care aduc mărturia căutărilor sale spirituale, cum ar fi
Europa natală sau Ţinutul Ulro, toate au apărut, într-un
anumit sens, din dezacordul autorului faţă de caracterul definitiv
al destinului de exilat ca prototip, din trăsătura despre care
aminteam ceva mai devreme a sufletului lituanian atsparumas –
rezistenţa înverşunată la dezrădăcinare, combinată cu
atitudinea de opoziţie la un asemenea demers. Deşi totul părea la
fel de lipsit de orice speranţă ca şi încercarea de a zbura
cu un aparat mai greu decît aerul, Milosz nu a abandonat munca,
impunîndu-şi o disciplină zilnică nemiloasă.
Posibilitatea întoarcerii în
Polonia i-a oferit-o pentru prima dată Premiul Nobel şi revoluţia
Solidarităţii. În 1981 a fost întîmpinat ca
profet naţional; la Universitatea Catolică din Lublin i s-a
conferit titlul de Doctor honoris causa; s-a întîlnit cu
muncitorii din Gdansk, unde a fost dezvelit Monumentul muncitorilor
de la Şantierele Navale, căzuţi în 1970, cu un citat din
poezia lui intitulată Care ai nedreptăţit; iar în librării
se formau cozi lungi la prima ediţie oficială a cărţilor sale,
după 1945.
În cursul celei de-a doua şederi
a lui Milosz în Polonia, a plecat spre Suwalki aproape de la
scara avionului. Avea nevoie de intimitate pentru această călătorie,
aşa încît a trecut-o sub tăcere atît pentru
mass-media, cît şi pentru cunoscuţi. Comparînd această
a doua şedere cu prima, el spunea: „Sîntem în
evoluţie, sîntem într-o permanentă schimbare. Cred că
acest voiaj s-a intersectat cu propria mea evoluţie interioară din
cursul ultimilor opt ani. Da, şi că această şedere, aici în
ţinutul Suwalki, este extraordinar de importantă“29. Avea aproape
optzeci de ani şi era mereu pe drum, curios de tot ce e nou. A ajuns
şi în locul „multor trăiri contradictorii“. A întrerupt
repede firul conversaţiei despre impresiile pe care i le-a făcut
şederea la Krasnogruda: „…aş prefera să nu vorbesc despre
asta. E prea intim“30. Nu ascunde faptul că, pentru el, aceste
zile de fericire sînt un cadou. „După zeci de ani, cînd
mă aflam la Wigry, am avut în sfîrşit sentimentul…
întoarcerii“31. Nu era vorba însă despre o revenire
nostalgică a poetului în locurile tinereţii lui. Sau, cel
puţin, nu era numai atît. El n-a permis ca percepţia lui
despre lume să fie voalată de amintirea trecutului. Îl
interesa tot ceea ce constituie pulsul vieţii curente: perspectivele
tinerei generaţii, relaţiile polono-lituaniene, programele de
protecţie a mediului…
Într-o discuţie cu tinerii
artişti de la „Zona de Frontieră“, s-a arătat preocupat de o
problemă: spera ca ideea lor să nu se dovedească o iluzie utopică,
de natură să se destrame rapid, de îndată ce va da piept cu
necesităţile stringente ale vieţii, spera ca locul acela din
împrejurimile satului Krasnogruda să devină pentru ei o
preocupare permanentă. În mod consecvent îi aducea cu
picioarele pe pămînt, iar conceptul de zonă de frontieră îl
aducea la măsura vieţii practice de fiecare zi, ca fiind un concept
care se confirmă nu prin rezultate rapide şi de efect, ci prin
permanenţa lui. Istoria ultimelor secole a permanentizat, în
acest colţ de lume, sentimentul efemerităţii şi al nesiguranţei.
Abia începea să se construiască sau să se reconstruiască
ceva după vreun cataclism, că venea altul, lăsînd, iarăşi,
în urma lui incendii, graniţe modificate, alţi stăpînitori
şi mai ales lipsa de respect, dacă nu cumva de-a dreptul duşmănia
pentru ceea ce fusese înainte. Şi iată că, acum, el, un
pribeag întors la ale lui, care a trecut prin atîtea, se
străduie să le spună că întîlnirea lor are loc
într-un moment istoric de excepţie, pentru că lor li se oferă
şansa de a-şi construi viaţa pe temelii de lungă durată (longue
durée) şi că pe ei nu-i aşteaptă iar inevitabila
perspectivă disperată. Întîlnirea cu ei, la fel ca
întîlnirile cu mulţi alţii, urmată de alte şi alte
întîlniri, era şi ea parte a unui sentiment trăit cu
mare intensitate de Milosz, sentimentul întoarcerii. Dar acest
lucru nu a venit de la sine. L-a pregătit cu aceeaşi disciplină
fermă pe care şi-a impus-o şi în scris.
–––––––––––––
1. Osip Emilievici Mandelştam (3/15
ianuarie 1891-27 decembrie/3 ianuarie 1938) – poet şi eseist evreu
rus, unul dintre cei mai faimoşi membri ai şcolii poetice acmeiste.
(n.tr.)
2. Iosif Aleksandrovici Brodski (24 mai
1940-28 ianuarie 1996) – poet, eseist şi dramaturg rus, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1987. (n.tr.)
3. Ryszard Krynicki – poet, născut
în 1943. Studii de polonistică la Universitatea „Adam
Mickiewiecz“ din Poznan, a lucrat ca bibliotecar şi ca redactor la
revista Student. Unul dintre reprezentanţii grupului „Neue Welle“,
mişcare de opoziţie faţă de ideologia şi limbajul sistemului la
putere. Ca urmare, a fost pus sub interdicţia de a fi publicat
pentru o perioadă de mai mulţi ani. A tradus din limba germană
autori ca Nelly Sachs, Paul Celan, Bertold Brecht şi Reiner Kunze.
Ryszard Krynicki a fost prezent în România la Festivalul
European de Poezie, Sibiu 2007. (n.tr.)
4. Krasnogruda – sat din nord-estul
Poloniei, aparţinînd de comuna Sejny, voievodatul Podlaskie.
(n.tr.)
5. În legătură cu Jerzy
Giedroyc şi revista Kultura vezi Suplimentul Observatorului cultural
nr. 473 din 07. 05. 2009. (n.tr.)
6. Sejny – oraş în voievodatul
Podlaskie, din nord-estul Poloniei, la graniţa cu Lituania. (n.tr.)
7. Tomas Venclova (n. 11. 09. 1937,
Klaypeda, Lituania) – poet şi eseist disident, actualmente
profesor al Universitătii Yale (SUA). A fost prieten cu Mircea
Eliade şi este în bune relaţii cu Vladimir Tismăneanu,
cunoaşte creaţia lui Brâncuşi, Goma, Ionescu, Cioran.
(n.tr.)
8. Stanislaw Vincenz (30 nov. 1888-28
ian. 1971) – prozator polonez, eseist, îndrăgostit de ţara
huţulilor şi de Pocuţia, pe care le-a studiat, de filozofia şi
arta Greciei antice. (n.tr.)
9. Cz. Milosz – „Do Tomasa
Venclovy (Lui Tomas Venclova)“, p. 38, în Zaczynajac od moich
ulic. Dziela zebrine (Începînd cu străzile mele. Opere
alese), Cracovia, 2006. (n.a.)
10. Simone Weil
(3http://ro.wikipedia.org/ wiki/3_februarie februarie 1909, Paris-24
august 1943, Ashford, Marea Britanie) – scriitoare franceză
pasionată de filozofie şi de mistică creştină. (n.tr.)
11. Baal Şem Tov (27 aug. 1698-22 mai
1760) – rabin, susţinea că Dumnezeu este pretutindeni şi că
oricine poate intra in comuniune cu El. A fost unul dintre creatorii
hasidismului pe teritoriul Poloniei. (n.tr.)
12. Dolina Issy (Valea Issei), roman de
Czeslaw Milosz, Instytut Literacki, Paris, 1955, după care regizorul
Tadeusz Konwicki a turnat drama cinematografică omonimă, 110 min.
(n.tr.)
13. Cz. Milosz, La Combe, p. 314, în:
a se vedea nota 9. (n.a.)
14. Cz. Milosz, Ogrod nauk (Grădina
cunoaşterii), p. 204, Instytut Literacki, Paris, 1979. (n.a.)
15. Cz. Milosz – Do Tomasa Venclovy,
p. 54. (n.a.)
16. Vezi Cz. Milosz, Ogrod nauk, p.
206. (n.a.)
17. K. Czyllewski, Czlowiek z innej
strony (Omul de dincolo), p. 7, în: T. Venclova, Eseje.
Publicystyka, Sejny, 2001. (n.a.)
18. Declaraţia lui T. Venclova cu
ocazia primirii titlului de „Om al Zonei de Frontieră“, decernat
de Centrul şi Fundaţia „Zona de Frontieră“ în anul 2001.
(n.a.)
19. Anyksciai – comună în
jumătatea de est a Lituaniei. (n.tr.)
20. Vezi Cóz po inteligencji w
czasie marnym?, dialogul din timpul Forumului Central-European al
Kulturii. Krasnogruda, nr. 4, 1995. De asemenea Cz. Milosz –
Rozmowy polskie 1979-1998, Cracovia, 2006 (Czeslaw Milosz, Opere
alese). (n.a.)
21. Zagarysci – trimitere la
Stanislaw (Beres) Zagary, Vilnius, reprezentant al celei de-a doua
Avangarde. (n.tr.)
22. Jerzy Stempowski (Pawel Hostowiec,
10. 12. 1893, Cracovia-04. 10. 1969, Berna) – eseist şi critic
literar polonez, colaborator al revistei Kultura, mason. (n.tr.)
23. Punsk – comună în
nord-estul extrem al Poloniei, la graniţa cu Lituania. (n.tr.)
24. Vezi Z. Faltynowicz, Wieczorem
wiatr. Czeslaw Milosz i Suwalszczyzna. (Vîntul, seara. Czeslaw
Milosz şi ţinutul Suwalki), Gdansk, 2006, p. 100. (n.a.)
25. Suwalki – poviat, subdiviziune
administrativ-teritorială a voivodatului, în cazul de faţă:
Podlaskie din Polonia. (n.tr.)
26. Idem 24, p. 102. (n.tr.)
27. Kongresowka – numele popular al
Regatului Congresist, care a fost creat prin decizia Congresului de
la Viena în 1815, din teritoriile fostului Principat de
Varşovia. Acest organ statal autonom, unit printr-o legătură
personală cu Rusia şi aproape în întregime dependent de
ea, a supravieţuit pînă în anul 1918. (n.a.)
28. Poszukiwanie ojczyzny. Z Czeslawem
Miloszem rozmawia Krzysztof Czyzewski (Căutarea Patriei. Czeslaw
Milosz în dialog cu Krzysztof Czyzewski), Krasnogruda, nr. 1
(1993). De asemenea: Cz. Milosz, Rozmowy polskie (Dialoguri poloneze
1979-1998), Cracovia, 2006 (Czeslaw Milosz, Opere alese). (n.a.)
29. Vezi Z. Faltynowicz, Wieczorem
wiatr,
p. 101. (n.a.)
30. Idem, p. 97. (n.a.)
31. „Nu ştiu dacă există undeva un
loc mai fascinant. Czeslaw Milosz în dialog cu Roma
Przybylowska“, Gazeta Wyborcza, nr. 103, 1989. De asemenea: Cz.
Milosz, Dialoguri poloneze 1979-1998, p. 104. (n.a.)
Traducere de Vasile MOGA
Partea a II-a a articolului va fi publicată în numărul
următor
Textul a fost oferit spre publicare de
Institutul Polonez
Mărturisirile unui disident convertit
– lansări
în Republica Moldova şi în
România
Volumul Mărturisile unui disident
convertit de Adam Michnik, apărut la Editura Polirom, în
traducerea Sabrei Daici, cu sprijinul Institutului Polonez, va fi
lansat în Republica Moldova şi România. Lansările, cu
participarea extraordinară a autorului, vor avea loc la Chişinău,
Timişoara, Craiova şi Bucureşti. Prefaţa volumului – Vladimir
Tismăneanu; postfaţa – Jozef Tischner.
Chişinău
n Luni,15 iunie, ora 11:00: prelegere
Adam Michnik, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
(strada Vlaicu Pârcălab nr. 52, Chişinău)
n Luni, 15 iunie, ora 16:30: lansare de
carte – Biblioteca „Onisifor Ghibu“, strada Nicolae Iorga nr.
21 A, Chişinău. Prezintă: Vitalie Ciobanu.
Parteneri: Ambasada Poloniei la
Chişinău, PEN Club Moldova, revista Contrafort.
Timişoara
n Miercuri, 17 iunie, ora 18:00:
lansare la librăria „Cartea de nisip“ (strada 9 Mai nr. 3). Vor
vorbi Adam Michnik, Adriana Babeţi, Radu Pavel Gheo, Mircea Mihăieş,
Victor Neumann, Daniel Vighi
Craiova
n Joi 18 iunie, ora 17:00: lansare la
Galeria de artă „Port Cetate“ (Calea Unirii nr. 49). Vor vorbi
Adam Michnik şi Mircea Dinescu
Bucureşti
n Vineri 19 iunie, ora 18:00: prelegere
şi dezbatere – Colegiul Noua Europă (strada Plantelor nr. 21).
Vor vorbi Adam Michnik, Emil Hurezeanu, Vladimir Tismăneanu,
Wojciech Zajaczkowski
n Sîmbătă 20 iunie, ora 13:00,
lansare la Tîrgul de Carte Bookfest. Prezintă: Vladimir
Tismăneanu, Jaroslaw Godun, Silviu Lupescu
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters