OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ei pot fi numiţi „noii barbari“, care au venit într-o provincie necunoscută, unde n-au mai găsit decît urme ale „vechii civilizaţii“. Multe dintre aceste urme, ei n-au reuşit să le descifreze. Pentru că nu se trăgeau din aceste locuri. Bagajul lor cultural era compus din „cărţi blestemate“ care, odată citite la vremea tinereţii, îi ispiteau mereu prin taina acestui univers fantastic de mozaic cultural şi prin bogăţia vieţii lui spirituale. Cărţile lui Milosz, ale lui Jerzy Stempowski, Stanislaw Wincenz, Bruno Schulz, Izaak Bashevis Singer, Jerzy Ficowski şi Tadeusz Konwicki au construit un mit cu totul aparte în cultura poloneză, în care căpătau importanţă ţinuturile provinciale şi cele din apropierea graniţelor Republicii. În comparaţie cu centrul ţării, viaţa era acolo mai interesantă şi tocmai din asemenea zone proveneau cele mai interesante individualităţi care ne-au marcat istoria. Cît de puternică era această convingere, ne dovedeşte o anecdotă despre Gombrowicz. Acesta s-a simţit profund ofensat de o afirmaţie a lui Milosz, care îi reproşa faptul că el, Gombrowicz, provine din Polonia Centrală. Din această pricină, s-a apucat să-i demonstreze că rădăcinile familiei sale se află în Lituania istorică.

 

Ei nu au putut face dovada rădăcinilor lor. Au fost obligaţi să-şi elaboreze o metodă de lucru proprie pentru a ajunge la tezaurul bogat al culturii jagielone. Pe ei îi rodea întrebarea dacă, în noua situaţie a Poloniei din anul 1989, acest mit, ca şi etosul aferent zonei de frontieră, mai pot fi utile şi dacă pot fi transferate în realitatea lumii contemporane – la fel ca în cazul mitului Europei Centrale, despre care am citit în eseurile disidenţilor din ţările lagărului socialist. Numai că în acel caz era vorba despre cărţi şi idei. Cu totul altceva era să încerci să clădeşti o punte de legătură cu realităţile şi concretul lumii postcomuniste. Pînă acum, ei activaseră în ilegalitate şi în cultura alternativă. Dar au simţit că sosise momentul să intre în spaţiul vieţii publice şi să construiască un nou schelet al vieţii sociale. Nu ştiau cum să procedeze. Au fost nevoiţi să-şi construiască propriul atelier în care să fie elaborate noile instrumente pentru activitatea culturală şi educativă. Ştiau, în acelaşi timp, că nu se poate să începi totul de la zero. Puntea lor de legătură trebuia să crească organic din pămînt, să fie construită din straturi de memorie, să se întemeieze pe onestitate, şi nu pe fals. De aceea n-au putut evita întrebări dificile în legătură cu trecutul, cu războiul polono-lituanian, cu Jedwabna1, cu acţiunea „Vistula“2. Toate aceste probleme fuseseră falsificate de autorităţile comuniste şi de aceea căutarea şi promovarea adevărului în această materie erau înţelese ca fiind unul dintre actele fundamentale de împotrivire faţă de vechiul sistem.

 

El a acceptat exilul „ca pe o lovitură a soartei, aşa cum acceptăm o boală incurabilă“4. Iar dacă lucrurile stăteau aşa, lupta cu destinul i s-a părut ceva natural, cu toate că era lipsită de orice speranţă, dar cel puţin lupta ne ajută „să ne vedem iluziile“. În Note despre exil, Milosz îşi trădează ceva din propria strategie de surghiunit care constă în „păstrarea prezenţei sale solicitate şi imaginate în ţara din care provine. Prezenţa imaginată: deoarece el trebuie să-şi reprezinte istoria şi literatura ţării sale ca un singur organism care se dezvoltă în timp, iar operei sale trebuie să-i găsească o funcţie în toată această mişcare care duce dinspre trecut spre viitor“5. Pregătindu-şi un loc în procesul de evoluţie al culturii poloneze, autorul Tratatului despre poezie nu s-a despărţit niciodată de acest univers. După cum observă Jan Blonski, „la drept vorbind, Milosz a rămas, în schimb noi am fost izgoniţi din noi înşine, am fost izgoniţi din acea Polonie în care ar fi fost posibil să gîndeşti, să faci literatură, artă. Nu încape îndoială că tocmai emigranţii au asigurat continuitatea în dezvoltarea literaturii noastre ş…ţ Aşa că noi sîntem cei care s-au întors la ei, şi nu invers“6.

 

La fel de importantă ca şi conştiinţa faptului de a avea o soartă de exilat a fost mărturisirea lui Milosz că locuieşte în Ţinutul Ulro, ţara dezmoştenirii. El nu s-a împăcat cu ideea de a se stabili într-un asemenea loc, iar această atitudine ar putea fi definită cu ajutorul sintagmei inventate de Marina Ţvetaieva – „refuzul de a birui“. Catolic credincios, hrănit încă din copilărie cu imaginea lui Adam şi a Evei care, cu capetele plecate, ies pe poarta raiului, Milosz aprofundează scrierile lui Origene şi ale Părinţilor Bisericii capadocieni, ale lui Johannes Scoptus Erigena, Ruysbroeck şi William Blake şi descoperă în ele credinţa în apocatastasis, ceea ce înseamnă restaurare. Dar dezmoştenirea este şi fructul otrăvit al concepţiei iluministe despre lume, aşa cum era ea, dominată de adepţii raţionalismului ştiinţific, cel care a dus la eroziunea imaginaţiei religioase. Iată la ce duce dezrădăcinarea omului din mediul său natural, din comunitatea socială şi din demnitatea muncii, descrisă în mod profetic de Simone Weil ca boală fundamentală a secolului al XX-lea. Răzvrătirea neostoită a lui Milosz împotriva acestui mod de a stabili locul omului contemporan în lume a fost transfigurată în pregătirea întoarcerii. Pentru că întoarcerea nu este obligatoriu echivalentă cu a face cale-ntoarsă pentru a ajunge în locul de unde ai plecat în lume. Afirmaţia lui Brodski cum că omul pleacă întotdeauna de undeva, ceea ce înseamnă că, de fapt, nu există întoarcere, exprimă foarte exact condiţia omului din era „modernităţii lichide“, care nu cunoaşte persistenţa Itacăi şi în care, ca urmare, nu se poate realiza nici întoarcerea lui Ulise. Milosz era şi el conştient că nu poate exista o întoarcere la trecut, că scurgerea timpului, aşa cum a prezentat-o Heraclit, este în aceeaşi măsură şi o categorie spaţială. Cu toate acestea, dacă el îşi stabileşte ca domiciliu Ţinutul Ulro, orice încercare de a-l părăsi se va concretiza pe linia de întoarcere. Întoarcerea lui Milosz este, de fapt, plecarea lui din ţinutul dezmoştenirii.

 

Nu există la Milosz o sacralizare a rădăcinilor. Ca şi la Vincenz, la el „cel mai important era ceea ce Simone Weil numeşte enracinement, lucru imposibil în absenţa unei patrii“8. Numai că înrădăcinarea nu este acelaşi lucru cu rădăcinile din naştere. Regăsirea unei patrii nu este obligatoriu situaţia în care cineva îşi stabileşte domiciliul în locul unde au trăit odinioară strămoşii lui. Fără îndoială că una poate fi legată de cealaltă. Despre felul în care continuitatea trecutului şi o îndelungată tradiţie de familie i-au dat puteri lui Milosz a vorbit Irena Grudzinska-Gross, comparînd situaţia lui cu a lui Brodski, care nu era tot atît de comod „instalat nici în lume, nici în limba pe care o vorbea“, Brodski care, crescînd în Leningradul sovietic, „avea porunca uitării“9. Şi totuşi, omul se înrădăcinează în primul rînd datorită exerciţiilor de imaginaţie, de memorie şi limbă pe care şi le impune, legînd prietenii şi purtînd corespondenţă cu persoanele iubite, iar patria o va cîştiga sau o va recîştiga construindu-şi o casă în timp şi spaţiu. Pentru un surghiunit, „unicul mod de a nu-şi pierde orientarea este să-şi stabilească din nou nordul, estul, vestul şi sudul, ca în acest nou spaţiu să-şi amplaseze un Witebsk sau un Dublin ridicate, ca să zic aşa, la puterea a doua. Ceea ce a fost pierdut, va fi redobîndit la un nivel superior ca prezent şi viu.“10

 

Milosz se simţea constructiv. Privea critic cărţile care propovăduiau descompunerea şi decadenţa. Cu toate că exista în el un ghimpe întunecat şi vedea cu proprii lui ochi îndeplinirea previziunilor catastrofiste pe care acel ghimpe i le inducea, nu-şi permitea sentimentul disperării, iar vreo atitudine nihilistă, cu atît mai puţin. Se străduia să fie de folos şi să aibă o atitudine constructivă în tot ceea ce făcea. Într-o scrisoare adresată lui Brodski, care fugise din Rusia de curînd şi era plin de nelinişti, „ca noi toţi cei din această parte a Europei, educaţi în spiritul mitului că viaţa scriitorului se sfîrşeşte dacă îşi părăseşte ţara natală“, Milosz îl liniştea: „Totul depinde de om şi de sănătatea lui interioară“11. Unul dintre principalele pericole pentru respectiva sănătate, el îl vedea în acedie, în depresiunea psihică a celor care încetează să mai fie preocupaţi de propria viaţă, de propria existenţă şi cad în deprimare şi indiferenţă. Călugărul Ioan Casian a adăugat la acestea încă o trăsătură numită horror loci, adică aversiunea faţă de locul în care se află şi incapacitatea de a trăi aici şi acum. De aceea zelul şi ataşamentul lui Milosz faţă de disciplină l-au făcut să devină – aşa cum pe drept cuvînt l-a caracterizat Tomas Venclova – omul cuvîntului „da“12, pe care dezacordul faţă de lumea pe care a descoperit-o nu l-a îndepărtat de ea, nu i-a luat dragostea pentru acea lume, nici pentru locul în care ar fi fost la el acasă. Privind din această perspectivă, faptul că spre sfîrşitul vieţii s-a întors la Cracovia, unde nu locuise, de fapt, decît o scurtă perioadă a vieţii sale, după război, şi nu la Szetejn, unde se născuse, are o importanţă secundară.

 

Am avut odată ocazia să merg împreună cu Tomas Venclova de la Sejny la Nida, în Lituania, trecînd cu maşina prin enclava Kaliningrad, pentru a participa la o conferinţă care urma să aibă loc în casa lui Thomas Mann pe tema secolului al XX-lea, ca secol al exilului. Parcurgînd teritoriul fostei Prusii Orientale, pretutindeni ne ieşeau în cale urme ale exilului, sate părăsite de nemţi, lituanieni, evrei sau polonezi, de menoniţi13, luterani sau catolici, de grofi, nobili sau burghezi. În regiunea în care odinioară a crescut şi a învăţat bardul naţional lituanian Donelaitis14, am întîlnit surghiuniţi din regiunea Nagorno Karabah, din Abhazia, din Cecenia. Şi totuşi mie nu-mi dădea pace sentimentul că nu surghiun este numele acestei regiuni, acum, în prag de secol al XXI-lea, sau, cel puţin, nu mai este. Mă gîndeam la faptul că lucrurile sînt în veşnică schimbare, iar acum e deja o altă fază. Acest pămînt era în aşteptarea întoarcerii. Şi nu e vorba de o scurtă vizită a cine ştie cărui urmaş la cimitirul unde zac părinţii lui sau la zidurile vreunui colhoz părăginit care pe vremuri fusese un palat. Acest pămînt aştepta sosirea celor care se vor stabili definitiv şi vor începe să trăiască aici, care vor reconstrui ceea ce s-a ruinat, vor cultiva ceea ce a fost împresurat de buruieni şi s-a sălbăticit. Vor înţelege ce spun urmele rămase şi vor cinsti amintirea a ceea ce a fost. Acest pămînt aştepta pionierii unei lumi noi. Eu însumi eram unul dintre ei şi am fost obligat să învăţ lecţia vieţii nu în surghiun, ci pe linia de întoarcere.

 

Aşa cum aminteam la început, ca partener de dialog, Milosz era scump la vorbă, preferînd să se concentreze pe problemele de praxis a vieţii. A lăsat însă două texte, pentru mine deosebit de importante, care pun în discuţie cele mai profunde secrete ale Celui care se întoarce. Al doilea text, redactat sub forma unei scrisori care îmi era adresată mie şi prietenilor mei de la „Zona de Frontieră“, va fi reprodus în cîteva extrase semnificative la sfîrşitul acestei relatări. Primul este o poezie care începe cu cuvintele: „La bătrîneţe m-am întors în locurile pe unde-au rătăcit, odinioară, anii adolescenţei mele“.

 

Poezia Întoarcerea a fost scrisă de Milosz după prima vizită la Krasnogruda, în anul 1989. De nenumărate ori, stăruitor, practic de-a lungul întregii sale vieţi, Milosz s-a întors la Krasnogruda. Ce-l împingea să se-ntoarcă? Amintiri din tinereţe? Nostalgie? Primele iubiri? Da, dar chiar punînd toate acestea la un loc, tot nu obţinem un răspuns complet. Mai este ceva, ceva care îl împiedica să vorbească explicit pe acest subiect, din cauză că e prea intim.

 

„Cunoaşterea indiferentă a adulţilor nu face cinste şi ruşinos e acordul smuls prin vicleşug.

 

Onorat fie protestul contra legii inflexibile şi pistolul cu tambur în mîna adolescenţilor, cînd îşi anunţă participarea pe veci.“

 

Cînd am citit pentru prima dată aceste cuvinte, ştiam deja că în Krasnogruda a fost pecetluit jurămîntul de tinereţe al lui Milosz. A venit în acest loc, s-a întors aici în amintirile lui şi în poeziile scrise în anii de bătrîneţe tîrzie ca să-şi mărturisească fidelitatea faţă de angajamentele şi jurămintele făcute sieşi în vremea tinereţii. Despre toate acestea aminteşte în poezia Mormîntul mamei. Mama lui, Veronica, legată de moşia de la Krasnogruda, a fost depozitara jurămintelor sale. Ei i se adresează pentru că e cea „care cunoaşte jurămintele mele din vremea copilăriei“, atunci cînd spune: „Ajută-mă să creez o iubire veşnic vie/din vrajba mea nestinsă faţă de lume…“.

Reconstruind Krasnogruda intenţionăm să creăm acolo un loc care să păstreze vie memoria celor al căror destin a fost legat de conac. Va fi creat în plus Centrul Internaţional de Dialog, legat spiritual de ideile şi opera lui Czeslaw Milosz, în care vom cultiva meşteşugul construirii de punţi într-o lume multiculturală, meşteşug bazat pe etosul zonei de frontieră. Pe mine personal, nimic nu m-a legat atît de tare de acest loc ca jurămintele tinereţii pe care le-am împărtăşit împreună cu autorul Întoarcerii. Pentru că şi eu am jurat că nu-mi voi trăda opţiunile făcute, lăsîndu-mă condus de impulsurile inimii mele de copil şi expunîndu-mă comentariilor ironice ale celor mai în vîrstă, de genul: „Cînd vei creşte, poate o să-ţi vină mintea la cap“. Pentru că şi eu mi-am promis să nu mă împac cu legile care guvernează lumea celor adulţi, cu necesităţile vieţii şi alte pretexte ale laşităţii, cu limba care să-mi smulgă secretul şi conştiinţa şi care să considere nerealist tot ceea ce constituie adevărata mea împărăţie. De aceea visez ca la Krasnogruda, cea care a fost reconstruită pe linia de întoarcere, să existe şi o bancă pe aleea din parc şi un pod peste heleşteul pe suprafaţa căruia să se încreţească uşor un val, toate ajutîndu-ne să ni-l amintim pe Cel care se întoarce, întrebîndu-se pe sine însuşi dacă a rămas credincios jurămintelor tinereţii.

În încheiere, îi dau din nou cuvîntul lui Czeslaw Milosz, reproducînd cîteva fragmente din scrisoarea pe care mi-a adresat-o cu un an înaintea morţii:

 

„Trăim în timp, sîntem neîncetat supuşi schimbării, mergem pe drumul nostru din copilărie şi pînă la moarte, dar în acelaşi timp împrejurul nostru au loc schimbări independente de noi – ele se numesc istorie. ş…ţ Cînd mă gîndesc la Krasnogruda, mă văd ca un puştan cu puşcă. ş…ţ Pe atunci, pentru mine, un tinerel, trecutul nu însemna mare lucru. Aveam destule probleme cu mine însumi, întortocheat, timid, îndrăgostit de o domnişoară pe care mulţi ani mai tîrziu mi-a fost dat s-o întîlnesc pe un alt continent; era medic într-un orăşel din Noua Anglie. ş…ţ Acum trecutul are pentru mine şi culoare şi greutate şi constituie ceva ce se află în centrul atenţiei, al cugetărilor mele neîntrerupte. Ceea ce nu înseamnă că mi-aş dori să mă întorc la ceea ce a fost, să privesc încă o dată lumea cu ochi naivi. Aş zice că, vizitînd locurile cunoscute din tinereţe, am senzaţia aproape materială a scurgerii timpului şi a efemerităţii, atît a oamenilor, cît şi a obiceiurilor. Ia naştere astfel o opoziţie: atunci şi acum. Iar între aceste două puncte se întinde spaţiul imens al execuţiilor în masă, al deportărilor, al distrugerilor, al descompunerii. ş…ţ Iar cînd ne oprim în punctul „acum“, avem sentimentul că trebuie să facem ceva cu această prăpastie care ne desparte de „atunci“. Ni se impune oarecum datoria de a le restitui existenţa tuturor celor care s-au stins, în ciuda oricărei convingeri că, de fapt, ei merg împreună cu noi în viitor şi că, la urma urmei, nu poate exista întoarcere. Şi este drept ca în locul conacului de la Krasnogruda să ia fiinţă Centrul de Dialog Internaţional, e drept ca Sejny să păstreze amintirea a ceea ce a fost. ş…ţ Cîndva am aflat de formula lui Hegel: „A învinge păstrînd“. Şi iat-o, fără îndoială, prezentă în eforturile noastre de a ne apropia de trecut. Cufundaţi în „acum“, ar trebui să ne străduim să ridicăm oarecum la o altă dimensiune ceea ce a fost, fiind pe deplin conştienţi că lucrăm pentru ceea ce va fi cîndva şi că pregătim un dar pentru cei care vor trăi după noi. Simt o mare bucurie atunci cînd pot să le spun în gînd celor alături de care am trăit aici, la Krasnogruda şi Sejny: „Sînteţi pe mîini bune, nu sînteţi uitaţi şi dispreţuiţi, ci sînteţi prezenţi. Pentru că aici ar fi putut să rămînă doar «dezgustul pustiirii», iar dacă s-a întîmplat altfel, e pentru că raţiunea şi voinţa umană au învins.“

 

–––––––––––––––

1. Jedwabna – orăşel în estul Poloniei. În timpul ocupaţiei sovietice din toamna anului 1939 şi pînă în iunie 1941, în zona aflată sub autoritatea sovietică, din care făcea parte şi Jedwabna, a fost provocată apariţia unor tensiuni între populaţia poloneză şi cea evreiască, mai ales pe fondul colaborării unor evrei cu Puterea Sovietică şi al suferinţelor îndurate de polonezi din această cauză. După 22 iunie 1941, polonezii şi-au luat revanşa în mai multe localităţi, în Jedwabna fiind ucişi, după unele estimări, 1.600 de evrei, după cercetările efectuate de arheologi şi antropologi – 400. În memoria acestor victime, pe locul unde au fost ucişi evreii din Jedwabna, a fost ridicat un monument, devenit loc de pelerinaj. (n.tr.)

2. Acţiunea sau operaţiunea „Vistula“ – operaţiune militară de strămutare a populaţiei de naţionalitate ucraineană, inclusiv a familiilor mixte polono-ucrainene din teritoriile sud-estice ale Poloniei (regiunile Rzeszów, Lublin), în aşa-numitele teritorii cîştigate la graniţa vestică a Poloniei, la doi ani după sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (n.tr.)

3. Vezi K. Czyzewski, „Linia de întoarcere“, Tygodnik Powszechny, 22.08.2004. (n.a.)

4. Cz. Milosz, „Note despre exil“, în Zaczynajac od moich ulic – Începînd cu străzile mele, Cracovia, 2006, p. 56 (Czeslaw Milosz, Opere alese). (n.a.)

5. idem, p. 57-58. (n.a.)

6. J. Blonski, „Milosz wsrod nas“ – „Milosz printre noi“, în Milosz jak swiat – Milosz ca o lume, Cracovia, 1998, p. 222. (n.a.)

7. Irena Grudzinska-Gross, Milosz i Brodski. Pole magnetyczne – Milosz şi Brodski. Polul magnetic, Cracovia, 2007, p. 248. (n.a.)

8. Cz. Milosz, Do Tomasza Venclovy – Lui Tomasz Venclova, p. 38. (n.a.)

9. I. Grudzinska-Gross, Milosz i Brodski – Milosz şi Brodski, p. 47. (n.a.)

10. Cz. Milosz, Szukanie ojczyzny – Căutarea Patriei, Cracovia, 2001, p. 215 şi p. 47 (Czeslaw Milosz, Opere alese). (n.a.)

11. Prima scrisoare a lui Milosz către Brodski, datînd din 12 iulie 1972, Apud I. Grudzinska-Gross, Milosz i Brodski – Milosz şi Brodski, p. 19. (n.a.)

12. T. Venclova, „Przedmowa“ do I. Grudzinska-Gross, Milosz i Brodski, „Prefaţă“ la I. Grudzinska-Gross, Milosz şi Brodski, p. 10. (n.a.)

13. Menoniţi – sectă anabaptistă apărută în secolul al XVI-lea, promovată de Mennon Simmonsz, care recunoaşte doar două sacramente: botezul adult şi euharistia. Doctrina menonită interzice războiul şi îndeplinirea serviciului militar. (n.tr.)

14. Donelaitis Kristijonas (1714 - 1780), poet lituanian celebru pentru poemul său, Anotimpurile, (epopee naţională comparată de specialişti cu poemul lui Mickiewicz, Pan Tadeusz), publicat în 1818, ca primă operă literară lituaniană. Donelaitis a fost influenţat în scrierile lui de clasicismul grec. (n.tr.)

 

Traducere de Vasile MOGA