OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine

Numarul pe luna octombrie al revistei Lire contine un incitant grupaj-ancheta realizat de Marie Gobin si dedicat lui Philippe Sollers – editor, critic, scriitor, „nasul“ noii literaturi franceze, personaj incomod, viu si controversat: Sollers le parain. Numeroase declaratii sau extrase din articole ale unor autori francezi „asezoneaza“ grupajul, alaturi de fragmente din ultimul roman al lui Sollers (L’étoile des amants) si de fotografii care-l prezinta alaturi de Papa Ioan Paul al II-lea, de Michel Houellebecq (in ale carui Particule elementare este personaj), de Jacques Lacan, Bernard-Henri Lévy si, nu in ultimul rind, de restul „echipei“ de la revista Tel-Quel, in 1971... Comentind activitatea publicistico-redactionala si „retelele“ de influenta ale institutiei Sollers, autoarea anchetei este obligata sa constate ca „Se vorbeste mai des despre comentariile sale decit de opera sa“. In alta ordine de idei, revista publica un provocator interviu realizat de Catherine Argand cu psihanalista Elisabeth Roudinesco pe tema situatiei actuale a familiei franceze („La famille résiste“). Potrivit acesteia, familia „nu a fost niciodata asa de iubita, visata, dorita. Ea reprezinta singura valoare sigura la care nimeni nu poate si nici nu vrea sa renunte“. Teama privind „disolutia familiei“ e taxata drept „o constanta a gindirii conservatoare“, iar dezbaterile despre feminizarea societatii si despre posibilitatea cuplurilor homosexuale de a adopta copii sint apreciate pozitiv – chiar militant-pozitiv – ca un simptom al nevoii de „transformare interna“ a familiei din epoca noastra. Cu alte cuvinte, familia „rezista“, dar se transforma prin diversificarea optiunilor, iar discutia nu evita riscurile pe care le presupune o atare stare de lucruri. Vorbind despre proiectul unei carti la care lucreaza, cunoscuta psihanalista franceza de origine romana face o serie de consideratii relative la relatia dintre democratie si formele fundamentaliste ale patriarhatului: „Pina in prezent, ceea ce interzice democratia sint formele barbare de patriarhat arhaic, mai precis islamismul radical si terorismul. Or, ce observam aici? Faptul ca amenintarile islamiste sint proferate de catre poligami barbosi care pun sub cheie corpul femeilor si injura homosexualii, judecati ca responsabili de pierderea valorilor virile reprezentate de Dumnezeu-Tatal. As dori de asemenea ca, scriind aceasta carte, sa reflectez asupra declinului functiei parentale si a atotputerniciei mamelor din ziua de azi“.
Sumarul acestui numar din Lire cuprinde si destule alte lucruri demne de interes. Intre ele – articolul lui Didier Senecal (Qui a tué Zola) care examineaza – pornind de la citeva noi aparitii editoriale – controversele referitoare la „enigmaticul“ sfirsit al marelui scriitor francez. Un sfirsit de la care s-a implinit, zilele acestea, un secol.


de ici, de colo

Editorialul lui Traian Stef din numarul 8-9 al revistei de cultura politica Provincia (Capatina de usturoi) dezvolta o pledoarie in favoarea regionalizarii pornind de la o metafora vegetala: „...cum sa fie Romania: ca o varza, ca o ceapa, sau ca o capatina de usturoi?“. Iata esenta pledoariei: „In termeni mai filozofici, asta inseamna descentralizare, subsidiaritate. Acelasi sens il are memorandumul privind constructia regionala a Romaniei. [...] Regiunile din vestul Romaniei ar putea-o lua inainte, dar vagoanele tot dupa locomotiva ar merge, nu ar fi descaltate. [...] A discuta despre patria-mama, sau despre patria-regiune e speculatie pura. Patria e acolo unde-ti simti radacinile si unde te simti bine. Evident, intr-o constructie regionala, cind magnetul si regiunile nu trag si nu apasa mereu (dar atunci exista o entitate omogena care li se poate opune mai eficient, ajungind ca acesti poli sa indeparteze, nu sa sudeze), locul, cu zeii lui (traditii, istorie, prezent) intr-o libertate si bunastare pe care singur ti le creezi, are mai degraba atributiile patriei. Dar poate ca si patria, mai ales in timpurile moderne, este ca o mama care te tine la sin pina cind inveti sa umbli si sa vorbesti“. Alte doua serioase articole pe aceeasi tema semneaza Hadhazy Zsuzsa (In numele autonomiei locale – amin) si Marius Cosmeanu (Metamorfoza unei conditii).

Dincolo de umorul cam caznit al „pamfletorialului“ (Manifestul CC al PCUS (in (i)legalitate la Ch-su) cu prilejul aniversarii unui an si jumatate de la restaurarea eclipsei de minte), numarul 1-2/2002 al revistei literare Semn din Basarabia lasa o buna impresie. Nu numai prin schimbarea de coperta si de design, ci si prin evaluarile „anului literar 2001 in Basarabia“. Nicolae Leahu face un bilant al poeziei, Maria Sleahtitchi – al prozei, Adrian Ciubotaru – al dramaturgiei, iar Lucia Turcanu – al criticii, al literaturii pentru copii, al cartii de limba rusa si al traducerilor. Rezultatele: recolta mai bogata, dar, pe ansamblu, modesta valoric la poezie; ceva productivitate la categoria proza scurta (nu prea multa insa), dar nimic la roman; saracie si la critica (minus una-doua exceptii). In schimb – o recolta ceva mai buna la dramaturgie; sa fie acesta un „semn“ ca situatia literaturii de peste Prut e „dramatica“? Poate, insa unele reviste – intre care si cea despre care vorbim – mai salveaza cite ceva. Evaluarea propusa de revista Semn e serioasa – si elocventa...
Acestea fiind zise, mai retinem din sumarul publicatiei doua incitante dialoguri: interviul acordat Mariei Sleahtitchi de Simona Popescu („Poezia care se ascunde la zeci si mii de metri sub apa...“) si cel luat de Tatiana Manoil lui Daniel Vighi („In literatura nu exista nici frontiere, si nici centru“). Nu in ultimul rind, mentionam un foarte interesant text metamemorialistic (Rusoaica) despre istoria personala a unei venerabile doamne pe nume Irina Cantacuzino, a carei experienta basarabeana a traversat numeroase orori ale secolului trecut: revolutia bolsevica si razboiul civil din Rusia, foametea din 1946-47 si deportarile din Basarabia. De mentionat faptul ca sotul doamnei, Pavel Cantacuzino, este ultimul descendent basarabean din familia domneasca. Textul e semnat de Margareta Curtescu si face parte dintr-un proiect – Istoria povestita de femei – finantat de Fundatia Soros Moldova prin concursul doamnei Andrea Peto, decanul Facultatii de studii ale genului de la Universitatea Central-Europeana din Budapesta. Protagonista „schitei“ din revista face parte din sumarul unei carti in curs de aparitie: Femeia in labirintul istoriei.

Numarul 18/septembrie 2002 al Art &Roll e mai „cuminte“ decit cel precedent. Ecourile fulminantului articol despre Tom Waits al lui Costin Grigoras continua insa in A &R Forum, unde un cititor – Stefan Tomescu – isi declara, prin e-mail, entuziasmul pentru verva pamfletara deosebita a autorului in cauza. Dincolo de asta – retinem si noi verva &nervul corespondentilor revistei, al carei sumar contine destule lucruri demne de semnalat... Sub titlul Saptamini portugheze, Virgil Mihaiu publica prima parte dintr-un serial despre jazzul portughez. In pagina 17, Andrei Cretulescu ia un miniinterviu „veteranilor“ trupei Scorpions (care ne-au vizitat tara cu ocazia ultimului Cerb de Aur). Ioan Big „monografiaza“ istoricul trupei punk The Ramones. Acelasi Ioan Big schiteaza un portret tipologic percutant al miscarii hippie (Anii ’60: revolutia rock). Radu Lupascu scrie despre un redutabil chitarist jazz-rock, Scott Henderson. O surpriza placuta: cele trei pagini in care sint prezentate noua recente albume ale unor „compozitori romani de muzica new age/electronica“. Printre acestea – un album de „muzica terapeutica“ al lui Alexandru Andries (Umbra, aparut intr-un tiraj promotional). Sint, de asemenea, bifate citeva manifestari artistice semnificative: zilele culturale port.ro, expozitia de arta contemporana Documenta XI (Kassel, Germania), prezentarea taberei artistice basarabene CarbonART (semnata de Vladimir Bulat). Prezenta exigentului (si contondentului) critic rock Costin Grigoras – devenit deja o „marca“ a publicatiei – este mult mai redusa ca de obicei (limitata doar la un amplu si foarte bun articol despre trupa canadiana Rush), iar acest lucru se simte... Sa speram ca la proximul numar vom asista la un come back.
Deocamdata, sa mai semnalam paginile promotionale dedicate Campaniei nationale pentru donarea benevola de singe Let it bleed si – nu in ultimul rind – un interesant material in care Daniel Ionescu prezinta Videoclipul publicitar Art &Roll, realizat impreuna cu tinarul regizor Bogdan Tudor: „Curind se implinesc doi ani de la lansarea revistei..., si usor nu ne-a fost si nici nu ne putem lauda ca toata lumea cunoaste aceasta publicatie, dar, usor, usor, simtim ca iesim din underground (in pofida faptului ca acesta este chiar subiectul de baza al interesului nostru). [...] Sintagma Art &Roll este «cultural comercial», in dorinta de a oferi pietei esantionul lipsa, pentru un public, recunoastem, restrins. [...] Mai trebuie sa atragem interesul si prin mijloacele conventionale de a ciocani la usa clientului, iar solutia este clipul publicitar“.

Numarul 10/2002 al revistei Flacara are pe prima pagina fotografia lui Gica Hagi, iar in interior – un interviu realizat de Alexandru Arion si Remus Andrei Ion cu marele fotbalist dupa douazeci de ani de la debutul sau in fotbalul mare. Interviul („N-am fost un tip inalt, n-am fost foarte robust, dar m-am batut cu toti si am facut-o bine“) e ilustrat cu un grupaj de sapte fotografii „artistice“ inedite, realizate in perioada cind Hagi juca la Sportul Studentesc. Ajunsese inca de pe atunci la maxima virtuozitate, chiar daca nu (inca) si la gloria mondiala: „Cind am ajuns afara, mi-am dat seama ca asta este meseria mea. [...] fotbalul este meserie, pe viata. In strainatate era o conceptie diferita de aceea din Romania, unde cit timp am jucat cistigam bine, dar, sa zicem, nu eram realizati pe viata“. Un alt interesant interviu jubiliar publicat in acest numar al Flacarei este cel cu liderul trupei Iris, aflata la 25 de ani de la infiintare („Fructul oprit atrage intotdeauna“): „Am rezistat atit timp poate si datorita faptului ca nu ne-am luat in serios niciodata. Avem multa autoironie si cred ca asta place si publicului. In ciuda parerii generale despre ceea ce face rockerul, noi am fost cuminti. Multi s-au mirat ca nu am avut intimplari scandaloase. Influenta noastra nu s-a incheiat. Destinul Iris, chiar daca e povestit acum copiilor, de catre cei care au virsta noastra, conteaza foarte mult“. Este amintit si momentul „25 mai 1988“, cind regimul comunist al lui Ceausescu le-a interzis irisilor „pentru totdeauna“ sa cinte, luindu-le atestatele. Motivul – „Isterizarea publicului la Miercurea Ciuc, pe 19 aprilie 1988. Nu am fost lasati sa aparem la bis si spectatorii s-au enervat: au spart geamurile casei de cultura, au rasturnat niste dube ale Militiei. Am fost invinuiti pentru ca, doua saptamini dupa aceea, venea Ceausescu in vizita si i se raportau toate evenimentele grave. Mai fusesera doua suspendari, una de trei luni in 1980 si una de o luna, in 1982. Eram perceputi, de catre puterea comunista, ca un element foarte periculos in ceea ce priveste educatia tineretului“. Numai ca Iris a supravietuit, si a supravietuit frumos – dovada si grupajul pe care i-l dedica acest numar din Flacara...