OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiile literare, mode d’emploi
Numarul pe octombrie al magazinului Lire are un dosar (realizatori: Jérôme Dupuis si Julien Bisson) care atita curiozitatea publicului amator de literatura: cititori, dar mai cu seama scriitori, caci ultimii sint amatori, la rindul lor, de – ati ghicit? – premii literare. Pai da, o sa fiti de acord cu mine ca premiile literare importante aduc prestigiu si vinzari. Aduc si o suma frumusica laureatului. Iar daca e vorba de Nobel, atunci chiar ca nu mai e de gluma: 10 milioane de coroane suedeze (un milion de euro) – cum scrie negru pe alb Jérôme Dupuis in textul de deschidere a dosarului – si prestigiu garantat.

For the record: Premiul Cervantes – 90.180 de euro, Man Booker Prize – 75.000 de euro, Premiul Pulitzer si National Book Award – 7.500 de euro (vezi Lire, p. 43). Jérôme Dupuis se intreaba – era putin inaintea decernarii – cine ia Nobelul, dar mai ales daca francezii sint „nobelizabili“. Si raspunde: cam da, anul asta mai mult decit oricind (cu exemple de jurati francofili), insa, din pacate pentru el, Nobelul s-a decernat intre timp unei englezoaice, Doris Lessing. insa intrebarea e interesanta si pentru noi: sint romanii „nobelizabili“ (desigur ca e mai greu sa dai de romanofili in juriu, dar parca si in tara e greu de facut lobby...)? in fine, autorii dosarului dau publicitatii cite ceva din culisele Nobelului si Premiului Goncourt, neuitind picanteriile. De pilda, cum i s-a decernat lui Gide Premiul Nobel, in 1947, de teama sa nu moara inainte sa-l ia.

Fusese un precedent, si anume Paul Valéry: „Dupa 10 (!) nominalizari, ora poetului venise, in sfirsit, in 1945. Dar Valéry se stinge in iulie, cu citeva saptamini inainte de a fi premiat si Academia a renuntat in cele din urma sa-i decerneze premiul postum“. Adevarul este ca „cheia succesului“ in cazul Nobelului este sa ai cit mai multe nominalizari. Asa a luat Nobelul Camus in 1957 (avea la activ patru rapoarte speciale in opt ani!), Mauriac in 1952 (cu trei rapoarte, dar si cu sprijinul fratelui mai mic al regelui Suediei, care a suflat la urechea juratilor numele francezului...). Malraux, insa, a fost mai ghinionist, a ratat Nobelul, o data fiindca juratii s-au gindit sa-l „incoroneze“ mai intii pe Gide, a doua oara fiind batut de Camus, iar apoi fiindca, intre timp, Malraux devenise ministru al Culturii, iar „cei 18 de la Stockholm“ se jurasera sa nu mai premieze (de cind cu Churchill) un membru al guvernului.

Daca juratii Nobelului sint reputati pentru rigoare si discretie absoluta, despre Goncourt insusi François Nourissier (multa vreme presedinte al juriului si in continuare membru al Academiei Goncourt) a spus ca „este un amestec de judecati literare si de influente multiple ale profesiunii“. Ca de pilda, „presiunile amicale“ ale unui editor asupra unui jurat, cu atit mai puternice cu cit juratii nu pot „absorbi“ toata productia editoriala a anului (Dupuis consemneaza marturia lui Tournier, care spune ca se ghideaza uneori dupa titlu sau dupa coperta a patra!). Etc. Etc. O dezbatere de consemnat e aceea privitoare la juriile permanente, pentru care se pronunta de pilda un Bernard Pivot. Nu trebuie ratata marturia lui Alain Ayache, care, in 1958, a plasat microfoane in lustra camerei de la restaurantul Drouant, in care deliberau juratii, iar in 1983 chiar sub masa respectivilor. in ’58: „(juratii) au discutat despre de Gaulle si riscurile dictaturii pe care ar putea-o reprezenta. Cu trei minute inainte de sfirsit, s-au pus de acord asupra unei carti, Saint-Germain ou la négociation de Francis Walder, totusi nu prea interesanta, dupa opinia lor“. in ’83, „dezbaterile au fost mult mai animate, mai ales asupra chestiunii de a sti daca trebuia sa i se dea premiul unui editor mai mic“...

Cearta filozofilor
Si Magazine littéraire din octombrie are un dosar incitant – tot anecdotic, dar... la modul filozofic (coordonator: David Rabouin): se numeste „Les grandes querelles entre philosophes“ si trebuie citit pe indelete, caci, asa cum ne-a obisnuit Magazine littéraire, studiile sint docte si ample, scrise de specialisti. Filozofii care se infrunta in paginile revistei – cum au facut-o, de cele mai multe ori, si in istoria reala – sint cei „canonici“: Aristotel vs Platon, Spinoza vs Descartes, Voltaire vs Rousseau, Nietzsche vs Schopenhauer, Russell vs Wittgenstein, Derrida vs Foucault. David Rabouin il citeaza pe Gilles Deleuze, la care subscriem: „O filozofie care nu intristeaza pe nimeni si nu contrariaza pe nimeni nu este o filozofie“ (Nietzsche et la philosophie). Cedez frivolitatii de a nu rezuma si va invit sa cititi chiar dumneavoastra textele semnate de David Rabouin, Arnaud Macé, Pierre-Emmanuel Dauzat, David Larre, Michel Delon, Patrice Bollon, Vincent Gérard, Mathieu Marion, Bernard Fauconnier si Michel Lisse. Realizatorul dosarului isi ia toate precautiile in textul introductiv, unde vorbeste de „l’amour-haine/dragostea-ura“ a filozofilor sau, cu un cuvint-valiza lacanian, „hainamoration“ si specifica apoi ca dosarul incearca sa tina echilibrul intre conflictul de idei si conflictul de persoane. Nici o grija, dosarul e tout simplement doct si se opreste cu grija inaintea „polemicilor la moda, anatemelor rapide, acuzelor de impostura“, mai exact spus, David Rabouin nu e interesat de „querelles des vivants/polemicile celor vii“... Nici ca se putea o lectura mai relaxata!

Un fel de „meteorologie a lecturii“
Au sosit la redactie si numerele pe septembrie, respectiv octombrie-noiembrie din Revue des deux mondes: in numarul pe septembrie remarc dezbaterea cu titlul À quoi bon l’Europe?/La ce bun Europa?, la care participa Clémence Corbin, Ferdinand Bac, Laurence Rivière Ciavaldini, Eryck de Rubercy s.a. in numarul pe octombrie-noiembrie, dezbaterea se poarta in jurul temei „Dezvoltarea durabila: o ideologie?“ (dezvoltare umana, geografie, ecologie, politica, securitate). Numar de numar, Michel Crépu, redactorul-sef al revistei, isi continua, imperturbabil, jurnalul sau literar – de un reconfortant vieux style, apolitic si atemporal, in ciuda mentionarii zilelor si a meteorologiei. Un jurnal care da pe dinafara de carti, aduse de curier intr-un ritm galopant. Si un comentator care citeste „la simultan“ zi dupa zi. Meteorologia lui e data, daca vreti, de listele de carti pe care si le rezerva, de cartile pe care le ruleaza. Si pentru a da o idee despre gusturile sale in materie, notez aici citeva din titlurile toamnei pe care le-a retinut spre lectura: Cercle de Yannick Haenel (Gallimard), Tous les diamants du monde de Dominique Sels (Éditions de la Chambre au loup), Cendrillon de Eric Rheinardt (Stock), La Cité heureuse de Benoit Duteurtre (Fayard). (A.D.)

Mai e posibil sa fii azi de stinga?
Asta se intreaba cei de la Le Nouvel Observateur in numarul 2239 (4-10 octombrie), iar contextul e cea mai recenta aparitie semnata de „vedeta“ stingii franceze, Bernard-Henri Lévy, Ce grand cadavre à la renverse (Éditions Grasset, 2007). Ce se intimpla cind lansezi o astfel de intrebare-bomba, mai ales dupa ce Segolène a pierdut trenul prezidentialelor? in mod normal, ar fi trebuit sa iasa scintei si sa existe un miez polemic mai consistent in jurul acestui subiect, se pare, evergreen. in loc de o dezbatere, cum era de asteptat, avem doar un dosar dedicat cartii lui Lévy: un fragment in avanpremiera, un dialog intre BHL si Alain Finkielkraut, fost stingist migrat la dreapta (s-a prins in alaiul lui Sarkozy, zic unii, desi el a negat) si citeva opinii despre carte, formulate de nume interesante ca Michel Onfray sau Alain Badiou.

Daca se poate spune ceva despre Lévy e ca are priza la public – printr-un discurs flamboaiant, printr-o retorica bine vinduta mediatic. isi scoate patosul in fata, si asta-l face popular, orice-ar zice. Continua sa militeze pentru o stinga pe care o numeste „familia mea“, o stinga de partea Rezistentei, o stinga ce se opune evenimentelor de la Vichy, care e anticolonialista si care apara controversatul Mai ’68. O stinga impotriva lui Sarkozy. „Nu-mi place – afirma el, in paginile noii sale carti – aceasta stinga care dubleaza dreapta, acesta e adevarul. Nu-mi place aceasta stinga care, dat fiind ca e foarte sigura ca a gustat din toate infamiile, fuge din fata celor care au devenit specialitatea taberei adverse.“

Mult mai alert si mai incitant e dialogul in trei arbitrat de reporterul Le Nouvel Observateur, care incearca sa-i puna fata in fata pe BHL si pe Alain Finkielkraut. Acesta din urma isi justifica despartirea de stinga: „Ea (stinga, n.a.) chiar a contribuit, printr-o politica scolara infricosatoare, la desfiintarea cartii. A dezintelectualizat meseria de profesor in institutele sale universitare de structurare a profesorilor. Pe scurt, s-a dezis de promisiunea sa. Din aceste motive imi afirm acum neapartenenta la ea“. Henri Lévy isi repeta juramintele de fidelitate stingismului, intepindu-l, cu acest prilej, si pe Sarkozy: „eu ramin ferm legat de stinga.

Si Sarkozy a facut, in timpul campaniei sale, destule afirmatii inacceptabile pentru a ma face sa ma simt bine, daca mai era nevoie de asa ceva, in aceasta pozitie. Exista azi trei subiecte-cheie pentru un francez: Vichy, colonizarea si, de asemenea, Mai ’68. Despre aceste trei subiecte Sarkozy a spus lucruri care mie personal mi se par ingrozitoare“. E ceva spectaculos si teatral in discursul lui Lévy, care vorbeste/scrie mereu ca si cum ar avea o suta de camere de filmat linga el: „Sint un cosmopolit hotarit. imi place amestecul si detest nationalismul. Nu vibrez la Marseillase. Sper ca intr-o zi cadrul national va fi depasit. Si unul dintre meritele Europei, dupa parerea mea, e ca functioneaza ca o masina de racit aceasta pasiune nationala“. Nu pot, totusi, sa ma abtin sa nu observ, naiv, citind acest dosar, cit de departe sintem, in Romaia anului 2007, de a privi subiecte precum stinga (sau dreapta) altfel decit cu pumnul in piept, camasa rupta si orgoliul personal calcat in picioare. (F.P.)

Cine a cistigat Premiul Goncourt 2007
Luni 5 octombrie, in obisnuitul decor al restaurantului Drouant din Paris, a fost anuntat cistigatorul de anul acesta al Premiului Goncourt. Numele lui este Gilles Leroy si romanul premiat, Alabama Song (Mercure de France), a mai fost nominalizat anul acesta la alte trei importante premii literare franceze: Renaudot, Médicis si Femina. Lista scurta a nominalizarilor mai continea alte patru titluri: Olivier Adam, A l’abri de rien (L’Olivier), Philippe Claudel, Le rapport de Brodeck (Stock), Michèle Lesbre, Le canapé rouge (Sabine Wespieser), Clara Dupont-Monod, La passion selon Juette (Grasset). Romanul lui Leroy spune povestea unui cuplu mitic din Alabama inceputului de secol XX, format din „frumoasa sudului“, Zelda Sayre, si locotenentul Scott Fitzgerald, viitorul mare scriitor. Cartea a cistigat cu patru voturi contra doua, obtinute de romanul lui Olivier Adam. (F.P.)