OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bruxelles e un oras cosmopolit, ca si Parisul. Stam la hotelul Van Belle. Mai intii insa, momentul oficial, primirea la Parlamentul European. E greu la intrare. Ne controleaza mai ceva decit pe aeroport. Primim un „bedge“ de lipit direct pe tricou. Ei au gindit prezenta noastra in Belgia ca pe o „Bloom’s day“. Celebrul personaj al lui Joyce e sursa de inspiratie pentru Bob Palmer, seful Misiunii 2000 in Belgia. Irlandezul tine un discurs despre (re)descoperirea Bruxellesului ca despre (re)descoperirea Dublinului. E primul loc in care formalismul si caracterul previzibil al intilnirii oficiale au fost substituite cu mai mult spirit. Discursurile au fost secundate de intreruperi. Participantii la Literatur Express Europa 2000 au fost rugati, pe drumul dintre Lille si Bruxelles, sa completeze o carte postala cu o idee despre/pentru Europa. Printre cele citite, cele mai multe cu mesaje politice, au fost si citeva hazoase. O retin doar pe cea a slovenului Ales Steger: „More meat in the hamburgers“. Dupa inca un drum ajungem la Van Belle, hotel situat in cartierul Anderlecht. De la intrare avem o surpriza, dar ce surpriza: hotelul e plin de fani englezi veniti pentru Euro 2000. Teoretic, e greu sa dai piept cu vestitii „hooligans“. Baietii de aici, toti, sau aproape toti cu beri in miini, nu ne prea baga in seama. Nici nu prea inteleg „babilonia“ de limbi care se intrepatrund in holul strimt al hotelului. Ramin cuminti chiar daca Anderlecht e plin de turci si evenimentele de la meciul Leeds-Galatasaray nu-s departe.
La sase seara avem o intilnire la ISTI-CETL (Institut Supérieur de Traduction et D’Interprèts/Centre Européen de Traduction Literraire).

Panelistii sint cam multi, dar a fost optiunea organizatoarei si moderatoarei intilnirii, doamna Françoise Willmart, traducatoare din germana pentru Gallimard, Actes Sud si Labor. Participa Sylvia Treudel (Austria), Nicolas Ancion (Belgia), Jacques Jonet (Franta), Mike McCormack (Irlanda), trecut in program ca reprezentind Anglia, Roald Dobrovensky (Letonia), Laurynas Katkus (Lituania), Jacek Posialdo (Polonia), Paolo Texeira (Portugalia), Ales Steger (Slovenia) si cu mine. Tema dezbaterii este „Traducere literara si dimensiune culturala“, dar subiectul se transforma curind in „cine sintem si ce scriem“. Ma straduiesc sa raspund la tema, dar dezbaterea nu mai poate fi intoarsa de pe drumul confesiunii. Zapacita de dimensiunea panelului, doamna Willmart ii spune poetului lituanian Katkus, monsieur Cactus, sala chicoteste. Se trece apoi la intrebari. Sintem intrebati daca aceasta calatorie e o aventura. Raspund ca e si o aventura. (A doua zi, la recitalul de la Librairie des Étangs rectific. Pastrez termenul „aventura„ dar ii adaug si calificativul „burgheza“, cu hoteluri platite de organizatorii germani, cu mic-dejunuri copioase si cu valizele, pin-ajungem mai la est, duse de altii.)
Intilnirea se incheie. Reusesc sa vorbesc cu citiva studenti. Imi spun ca profesorii ii sfatuiesc sa faca traduceri stiintifice si juridice, ele fiind aducatoare de bani. Singura care-i indeamna sa traduca literatura e doamna Willmart.

A doua zi la 11 dimineata un grup mai restrins, Mike McCormack, Laurynas Katkus si cu mine, citim poezie si proza la Librairie des Étangs/The International Bookshop. Intilnirea e programata in gradina librariei-cafenea. Se aduna vreo 20 de oameni printre care si atasatul cultural al Romaniei la Bruxelles, doamna Adriana Popescu. Citim din poemele noastre, Katkus si cu mine, si un fragment de proza, McCormack. Poezia tinarului lituanian seamana cu ce se scrie la noi in ultimii 20 de ani. E si el optzecist. Proza lui McCormack e greu de intuit dintr-o singura pagina citita. Intrebarile curg apoi. Se ajunge din nou, iremediabil, la tren, la calatorie. Raspunsul e aproape identic si contine sintagma once in a lifetime. Dintre cei trei, eu sint cel mai „batrin“, Mike are 34, iar Laurynas, 27. Multe tari europene au trimis scriitori tineri: Estonia, Lituania, Ungaria, Slovenia. La polul opus par a fi cehii si slovacii care au o medie de virsta in jurul a 60 de primaveri. De altfel o doamna ne si intreaba daca sintem tineri. Raspund ca la o asemenea diversitate de tari reprezentate, 43, era fireasca si o mare diversitate a virstelor.

In finalul intilnirii ma intilnesc cu Delia Duna. Delia imi face un scurt program de vizitare a Bruxellesului. Pornim spre Grand Place, unde dam iar de fanii englezi care, pentru moment, sint cuminti si beau bere. Iesirile si intrarile in piata sint sub controlul politiei. (Mai tirziu in aceeasi seara, la Charleroi, nimeni nu i-a putut opri pe fani sa devina „hooligfani“.) Delia se distreaza. Zice ca simte pericolul. A facut un film pentru BBC World in Kosovo. Apare si Bernard, sotul Deliei, un tip foarte simpatic. Mincam intr-un restaurant grecesc. Apoi vedem jocul nostru cu Portugalia. Cit ghinion!
Plecam la Dortmund. Din nou „imbarcarea“ dureaza mult. La micul dejun o scriitoare din Turcia, care e foarte galagioasa, dar e si, uneori, simpatica, l-a luat la intrebari pe unul dintre englezii care coborisera la micul dejun. Il intreaba cu voce tare: „esti englez?“. „Da, doamna“ raspunde junele. „Si ai venit pentru meciuri?“ „Da, doamna.“ „Si esti hooligan?“ „Nu, doamna.“ „Asa, baiete, sa fii cuminte.“ Englezul se ridica brusc de la masa si dispare nu inainte de a spune la revedere. Probabil i-a ajuns morala. Dupa ce o sa traga niste beri o sa-i treaca, poate, si bunul-simt. Din Bruxelles la Dortmund mergem cu trenul pregatit special pentru Literatur Express Europa 2000. Pe trenul vopsit in galben numele Literatur Express Europa 2000 e scris in limbile tarilor prin care trece trenul. Pina la Dortmund se fac vreo cinci ore. Trenul merge repede, desi e departe de a avea calitatile TGV-ului.

La vagonul restaurant ne serveste o pereche de nemti lenti despre care Richard Wagner spune ca arata ca doi fosti lucratori STASI. Ridem impreuna pina-n gara Dortmund, unde ne asteapta o trupa de jazz care se asaza inaintea convoiului si ne conduce pe o pajiste din fata garii. Facem, cu totii, o poza. Arhitectura moderna si postmoderna domina peisajul. Spre deosebire de Lisabona, unde orasul nou pare construit fara imaginatie, aici spatiile sint largi, cladirile variate ca dimensiuni si proiect. O astfel de cladire e si biblioteca municipala unde are loc prima intilnire. Vorbeste primarul, dupa el un reprezentant al landului. Discursul celui din urma e tradus de veselele Inga Lundgwist si Jessica Falzoi. Prima e mica si solida, cealalta e inalta si subtire. Fac un cuplu perfect. Mai traduc, se mai hlizesc. Nu stiu daca-l amuza prea mult pe primar. Toate se termina insa cu bine, cu un film despre regiunea Ruhr unde ne aflam. Regiunea s-a dezvoltat pe baza industriei extractive. In anii ’30 exploatarea zacamintelor a inceput sa coste tot mai mult, asa ca oamenii au trebuit sa se reorienteze din mers. De aici si oferta de a gazdui o „escala„ a Literatur Express Europa 2000. De aici si gazduirea la hotelul Astron, cu cele mai elegante camere in care am stat pina acum.

A doua zi la prinz mergem sa vedem o uzina dezafectata din zona Ruhr. Ma gindesc ca am ajuns sa fac vizite la intreprinderi de bunavoie. Autobuzul e pestrit populat. Sint si spanioli, si rusi, si polonezi, si portughezi. Vin si nemtii. Richard Wagner, care urmeaza sa aiba un recital deseara, spune ca nu s-ar fi putut odihni la gindul ca noi mergem in vizita la intreprindere. Cocseria pe care o vizitam e chiar la periferia Dortmundului. Ne intimpina o domnisoara cu nume straniu, Tatiana Louise. Ea e ghidul nostru de limba engleza. Ne spune ca uzina a functionat intre 1928 si 1993. Acum e muzeu. Ma intreb cite muzee de acest fel am fi avut in tara daca, din fabricile dezafectate, nu s-ar fi furat cu ghiotura sau cu amanuntul, spargindu-se geamuri si distrugindu-se bunuri cu un fel de bucurie timpa a facerii de rau. Conceptele esentiale, situate la baza reorientarii economice a Ruhrului, sint conversia dinspre industrie spre natura si dinspre industrie spre cultura. Primul exemplu e chiar cocseria Hansa. Tatiana spune ca uzina a fost pastrata precum un castel medieval, ca o marturie istorica. Locul e respingator si fascinant in acelasi timp. Linga un imens cuptor e acum un bazin cu nuferi si pesti. Sigur ca e o forma de idilism ecologic ce vedem. Dar doar in mica parte. In acelasi timp la mijloc e pragmatismul german, ambitia de a revigora o zona care altfel ar fi murit. Umblam prin cocserie, desi sint 34 de grade afara si nici inauntru nu e racoare. La iesire bem chile de apa minerala, ne revigoram.

Seara, la Dortmund, e un sir de recitaluri si discutii. De cel mai mare succes pare a se bucura intilnirea cu scriitorii albanezi. Dezbaterea se cheama, straniu, Albania – tara a literaturii si participa la ea Fatos Kongali, Busnik Mustafai si Basckhim Shehu. La Galeriile Henseleit e o lectura cu spaniolii Alberto Porlan si Xavier Moret. E insa caldura si se fumeaza pe rupte.
A doua zi, inainte de drumul spre Hanovra, mergem sa vedem a doua reconversie industriala, cea spre cultura. De aceasta data mergem la o cocserie transformata in palat de expozitii. Spatiul se numeste Kunst Medien Interaktion of der Zache Zollern/ Dortmund. Intre 14 mai si 20 august e deschisa aici o expozitie de instalatii. Sint piese clasice si noi; cu un efect senzational.

Instalatia lui Laurie Anderson e datata 1978 si se numeste Handphone Table – Remembring Sound. Am sa incerc sa o descriu, desi realizez ce/cit se pierde prin/printre cuvinte. In fundal e un tablou de un realism fotografic. In fata, o masa unde doi vizitatori se asaza in aceeasi pozitie pe care o au personajele din tablou, cu coatele pe masa, cu capul in miini. Ar fi fost si pina aici interesant, dar coatele ating doua butoane si o muzica stranie urca prin brate, in urechi. Instalatiile sint concepute inter-activ. Nu numai cea a lui Laurie Anderson e conceputa astfel. La fel e si cea semnata Christina Sommerer si Laurent Migomman. Ea se intituleaza Evolutia industriala si a fost conceputa in 2000. Cu mijloacele „imaginii virtuale“ ne intoarcem la inceputurile industrializarii. Privitorul apare alaturi de personajele care se succed pe ecran, imaginea lui fiind preluata pe imprimanta.
Plecam la Hanovra. Intre Dortmund si Hanovra sint doua ore. La sosire e programata o receptie pe care o ocolesc. Am notele de pus in ordine. Si-n plus, Romania joaca azi cu Anglia. Ma bucur de unul singur de victorie. Vreau sa sun acasa dar stam la Pensiunea lui Deutsche Post care, desi foarte eleganta, are un sistem straniu de a accesa telefonul. A doua zi ma intilnesc la micul dejun cu Nicolae Prelipceanu. E si el bine dispus, desi imi spune ca n-a putut sa doarma, din cauza caldurii, toata noaptea.

Tinta e insa Expozitia Mondiala Hanovra 2000. Pornim cu metroul pina la poarta de est a expozitiei. Undeva, la capatul sectorului, e pavilionul Romaniei. Acoperit de verdeata si plin de sculpturi in lemn, pavilionul nostru mizeaza pe simplitate. Ecranele TV care prezinta imagini pitoresti cad in plan secund, ideea de natura/natural trecind in prim-plan. De mare efect e sculptura lui Aurel Vlad, Pseudo-Sanctuar, un loc conceput in trepte unde sculpturile „se odihnesc“ impreuna cu vizitatorii. Cei care au conceput spatiul ca pe un loc al meditatiei au reusit sa contrabalanseze bine spectacolul multi-media pe care-l ofera alte pavilioane, cel estonian, cel lituanian sau cel britanic, de exemplu. Vecine cu kitschul mi s-au parut alaturarile de navete spatiale, braduti de plastic si machete de hidrocentrale din pavilionul chinez sau pseudo-mina in care e situat un miner de bronz in pavilionul albanez.