OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asa cum am promis, incepem din acest numar publicarea corespondentelor speciale ale colaboratorului nostru, poetul si eseistul Andrei BODIU, pasager timp de o luna si jumatate al Trenului literaturii Europa 2000 (Literatur Express Europa 2000). Simbolica, initiativa organizatorilor de la literaturWERKstatt Berlin a fost asezata sub patronajul UNESCO, al Consiliului Europei si al Comisiei Europene, carora li s-au alaturat institutii culturale din tarile angrenate in proiect (din Romania – Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor si Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania – ASPRO). Caravana, care va traversa Continentul pe caile sale ferate, a fost gindita ca o forma de a atrage atentia asupra rolului scriitorilor si al literaturii in noua Europa comunitara aflata acum in constructie, pe pragul dintre doua secole si milenii. Trenul literaturii va parcurge un lung traseu de-a lungul si de-a latul Europei, cu un bogat program de manifestari culturale, lecturi, dezbateri in orasele de escala. In acest numar – despre inceputul calatoriei: prima fila a unui „jurnal de bord“...

Acum un an, ASPRO a decis sa ma trimita in „aventura“ care se cheama Literatur Express Europa 2000, o calatorie prin 20 de orase europene, unind sudul si nordul, vestul si estul, de la Lisabona la Moscova si apoi la Berlin. Am asteptat acest drum pentru ca Europa mi-e in parte necunoscuta si apoi pentru ca am sansa sa intilnesc, mai intii la Lisabona si apoi pe intregul parcurs al calatoriei, 100 de scriitori din 43 de tari.
Voi rescrie aici prima zi a acestei calatorii asa cum a fost ea.
Zis si facut, dupa o zi lunga-lunga in care Adriana a impachetat haine si a facut snitele asteptind tirziu in noapte ca un ROTAXI sa ma duca la gara, calatoria a inceput.

La 2 noaptea nu e aproape nimeni in gara Brasov. Doar citiva pasageri si citiva oameni fara casa sau infirmi care-si gasesc adapost aici. Compozitia sociala e doar aparent eteroclita, acelasi „esantion“ fiind de descoperit, la orice ora, in orice parte a orasului. Fara picioare si dupa ce a baut zdravan, un baiat isi impinge jumatate de trup afara din gara. La intrare si iesire sint doua automate de cafea. Sint noi si par a oferi o aroma de posibila, viitoare, prosperitate. Urcind insa cu privirea descoperim si urma comunismului pe plaiuri brasovene. E celebrul muncitor din bronz care, cu muschii incordati si prafuiti, trage, se face ca trage un carucior, era acolo, plin (cu carbune?, cu metale?). Dar si asta (mai) e doar pe jumatate imaginea comunismului. Caruciorul a disparut. El, omul de bronz, sta doar acolo, facind un gest imposibil acum si asteapta, parca, plingind, sa i se inapoieze obiectul muncii. Daca i-am aduce inapoi caruciorul si am pune in el un automat de cafea?
Trenul cu care plec la Bucuresti e un accelerat mizerabil si gol. Pina la Predeal sint singur in vagon. N-am curajul sa adorm. Temeri burgheze. La citi hoti sint peste tot ma pot trezi si eu fara bagaje. La Predeal urca o doamna care pleaca la lucru la mare. E putin surescitata de plecare (surprinzatoare chiar si pentru ea insasi) si discutam pina la Bucuresti. E si ea nemultumita de ce li se ofera turistilor pe litoralul nostru. Discutam si de alegerile locale. Ii spun, in gluma, ca voi vota pentru primarul Lisabonei. Azi, 4 iunie votez pentru primarul Lisabonei.

Ca sa nu risc sa platesc o gramada de bani pina la Otopeni, mi-am trezit matinal o ruda care m-a dus pina la Otopeni. Imbarcarea e fara probleme, chiar vamesii nostri mi se par cam neglijenti. Primul avion e un Boeing 737, compania e KLM. Zburam fara hurducaturi. Vecina mea schimba la Amsterdam pentru San Francisco. O cheama Gloria, a terminat fizica, lucreaza in computere. A muncit sapte ani in Japonia, de trei ani e la San Francisco, „de fapt la San Jose“, imi spune. Imi atrage atentia asupra unei tavi cu chifle pe care o stewardesa o conduce printre scaune: „Vezi cita piine e acolo?“ zice. „Da“, spun. „Piinea e pentru noi, romanii. Stiu ca mincam de doua ori mai multa ca altii“. Aterizam la Amsterdam. Timpul de imbarcare pentru Lisabona, Lisboa, cum ii spun portughezii, e de 45 de minute. O iau repede prin aeroport. Gasesc poarta 77, dar usile sint inchise. „Va trebuie un card special“ imi explica o juna negresa cu copil. Ce card special? Intrebari peste intrebari. In sfirsit, aflu ca peretele de sticla care ne separa nu e zidul Berlinului. Trebuie sa trec pe la vama. Acolo intrebarile nu mai sint ale mele. Sint ale lor. Dupa ce le arat pasaportul romanesc. „Aveti unde sta?“ „Dar bani aveti?“ Si eu raspund cu rabdare stoica la aceste intrebari. Ei, cite nu(-ti) face un pasaport? Intru zapacit si aproape in fuga intr-un birou. Femeia de la vama se amuza si-mi striga „over there“. Ajung la poarta de plecare. Acolo lumea se schimba. Dupa tacerea „olandeza“ care a dominat zborul Bucuresti-Amsterdam, urmeaza zumzaitul portughez. Parca vorbeste toata lumea. Sint mai ales barbati imbracati modest care, probabil, muncesc in Olanda. Avionul e ticsit. N-am dormit de vreo 30 de ore. Reusesc sa adorm in timp ce avionul urca spre 10000 de metri.

Pentru mine e o performanta unica. Ma trezesc cu breakfast-ul dinainte. Pentru mine e taman lunch si total &definitiv vegetarian. Coborim la „Oporto“ cum ii spun olandezii. Urcam si coborim la Lisabona. Am ajuns la capatul de vest al continentului. Intr-un oras de poveste. Pe care mama il considera drept unul dintre cele mai frumoase din lume doar privind documentare la TV. Aeroportul e mic, mult mai mic ca la Amsterdam. Seamana putin cu cel de la Otopeni. Imi astept bagajul. Geamandanul albastru intirzie sa apara. Si nu apare. De cind zbor cu avionul, din ’92 incepind, e prima data cind mi se intimpla. Sintem in jurul benzii automate vreo 10 oameni. Cu privirile-n gol. Stam degeaba. Bagajele-s duse. Aveam un chef teribil sa fac reclamatie. Apare o portugheza care, lejer, ne spune cum sa intocmim plingerea. Si o japoneza si-a pierdut bagajul, si lituanienii care sint tot pentru Literatur Express, aflu mai tirziu, au pierdut bagajele. Asta e! Lacramatie! Cum e bagajul? Ce culoare are? Mi-am scris numele pe el? „Ce e aia Sc“. „Scara“, zic in engleza. „Scrie dom’le acolo scara in engleza“, mai spune doamna din fata calculatorului plina de o superioara plictiseala. Cred ca functionarii sint la fel peste tot. Aceeasi mina obosita, aceeasi privire „prin tine“. Am ramas doar cu geanta de mina.

Ies cu geanta de mina cu speranta ca afara ne asteapta cineva. Din grupul care agita hirtii cu numele celor asteptati nu deslusesc nimic. Ma gindesc sa iau deja un taxi pentru hotel. Dar nu-i nevoie. Mai dau un ocol si gasesc doi juni portughezi care-i asteapta pe participantii la Literatur Express 2000. „It is a bus waiting for you“ spun ei si, dupa „ratacirea“ bagajului primesc un semn bun. Si autobuzul ne duce la hotel. Partea din oras pe care o vedem noi nu e, sub nici o forma, „orasul din vise“. E un amestec american de beton si sticla. Hotelul Alfa Lisboa e si el pe masura cartierului nou, are 24 de etaje si pe el sint trecute cinci stele. Hotel de lux, dar fara personalitate. Singurul lucru de retinut e salonul in care se serveste micul dejun, cu o alternanta de culori absolut spectaculoasa. In rest, ai senzatia ca esti in Forum-ul varsovian sau in Continentalul sibian. Si Continental are, din cite stiu, trei stele. N-are piscina cum are Alfa Lisboa. De piscina aflu de la scriitorii sloveni, tineri toti, pletosi (mai putin unul) si pontosi (toti). Imi las partea de bagaj ramasa si-i intilnesc pe organizatori. Sint grupati pe staffuri. Cel general e al germanilor si il intilnesc pe directorul programului Thomas Wohefort, pe Bernd Gutberlet, dar si pe Nelly Möller si pe Jessica Falzoi. Cu ultimele doua, mai ales cu Nelly Möller, am corespondat intens pe e-mail, asa ca deja ne stim. Toti sint simpatici si relaxati. Detaliile se descurca repede si precis. O fi pentru ca sintem la inceput sau pentru ca sint germani? Ramine sa vedem.
La sapte si jumatate seara e receptia de deschidere a Literatur Express 2000.

Participa ministrul portughez al culturii, Manuel Maria Carrilho, si Jose Saramago, laureatul Premiului Nobel pentru literatura. Sala receptiei e mare, lumea se asaza, cuvintarile curg. Ne e prezentat programul si stafful general al proiectului. Oficialul portughez si Jose Saramago apar pe la 8 fara 10. Vorbeste ministrul Carrilho. Spune, si traduc din versiunea engleza pusa la dispozitie de organizatori: „Nu e nici o indoiala ca facind o lunga calatorie prin Europa si prin atit de multe orase ale ei, stabilind contacte cu cultura europeana si asteptarile ei, descoperim o cale excelenta pentru ca scriitorii sa-si intareasca legaturile intre ei, sa se apropie de cetatenii Europei“.
Jose Saramago, prezentat de un functionar ca avind numele „Noble“ si prenumele „Prize“ a tinut o cuvintare simpla, scurta, probabil scurtata de traducerea succesiva in germana, engleza si rusa a spuselor sale. A fost un mesaj de simpatie si solidaritate scriitoriceasca. Functionarul de care scriam ii spunea lui Saramago „our Noble Prize“ de unde am dedus ca daca ai luat Nobelul n-ai nevoie de prenume si nume. Sa mai zica unii ca noi sintem provinciali.

Lisabona