OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine-ar fi crezut ca un scriitor (prezumtie!) valoros si serios ca Dumitru Tepeneag poate avea o viziune atit de vulgara asupra literaturii si a vietii literare asa cum rezulta ea din articolul pe care-l publica „in serial“ de citeva saptamini incoace in revista Contemporanul (Nr. 503-504-505-506)? Titlul insusi, Viata (literara) ca o prada, coboara splendida si – in fond – filozofica formula a lui Marin Preda in trivial. Unde vede scriitori, D.T. vede negresit o „lupta“ pentru afirmare, pentru notorietate, pentru putere. Pentru el, „o lupta-i viata, deci te lupta“, cum spunea poetul. Despre „lupta“ dintre scriitori, dintre generatii va fi vorba in textul sau. O „lupta“ fara scrupule, pe viata si pe moarte. Asa intelege el viata, viata literara si literatura, arta cuvintelor…
Tema textului sau, tratata intortocheat, cu divagatii confuze si reveniri bruste si agresive, e aceea a „generatiei ’80“, a „optzecistilor“. Generatia mea, adica (desi – in ce ma priveste – nu folosesc terminologia, mi se pare inadecvata; asa ca o voi numi in continuare – simplu – „generatia“). Ori deceptia sa, a lui D.T., in fata ei, a „generatiei“. De ce, de unde? Din – ce sa-i faci?! – orgoliu ranit: caci D.T. se crede nedreptatit, nerecunoscut, „tradat“. Victima intr-o „lupta“ dura, victima a unor „adversari“ ticalosi, lipsiti de scrupule.

Ce intelege D.T. din actiunea de renovare a literaturii si culturii romane in sens postmodern pe care o desfasoara de peste doua decenii o intreaga generatie literara si – in sens mai larg – artistica si intelectuala? De pe pozitiile – importante in epoca, in anii ’60-’70 – ale „onirismului“ sau tel-quel-izant, aliniat la caracteristicile modernismului tirziu, dizolvant si abstractionist (si fata de care marea poezie a lui Leonid Dimov a facut un esential pas inainte), tot ce poate el distinge e o presupusa afinitate „textualizanta“, suficienta pentru a-l face sa se simta „precursor“ al „generatiei“ si sa se astepte la nemaipomenite onoruri atunci cind, dupa caderea regimului comunist, poate reveni in tara si-i poate intilni pe tinerii scriitori. „Erau de-ai mei, ii consideram ca facind parte din tabara mea estetica“, spune D.T. despre Mircea Cartarescu &comp., de parca ar fi vorba despre o echipa sportiva in care el, D.T., se vede capitan si se inchipuie primind ofranda, „prada“ care nu mai vine. „Pentru mine, ei simbolizau victoria caii mele in literatura, chiar daca nu se inghesuiau s-o declare in gura mare.“ Atunci cind isi da seama ca nu e privit nicidecum ca un „guru“, ca un „lider“ mult-asteptat, nu-i trece prin gind posibilitatea ca el sa nu fi perceput corect demersul cultural al „generatiei“. „In realitate ii durea in cot de mine“, traduce D.T., vulgarizind o neintelegere cit un contratimp istoric.

In realitate – retraduc in termenii evolutiei literaturii – pretentiile de „lider“ pe care i le descoperim acum lui D.T. nu aveau – pur si simplu – nici o baza. „Generatia“ avea in el un „precursor“ doar in sensul foarte vag al traditiei experimentale romanesti (vezi si studiul meu din catalogul Experiment in Romanian art since 1960/ in arta romaneasca dupa 1960, Centrul Soros pentru Arta Contemporana, 1997, din Experimentul literar romanesc postbelic (colectiv), Editura Paralela 45, 1998, si din Experiment in Post-War Romanian Literature (colectiv), la aceeasi editura, 1999). In rest, proza lui D.T. si literatura „generatiei“, fiecare la scara ei de valoare, tin de doua cicluri istorice distincte.

Perceputa – asadar – ca ingrata, „generatia“ trebuie executata. Fie si in mic tiraj, la Contemporanul, daca altfel nu se poate. „Metodologia“ folosita de liderul inchipuit e aceea oferita de modelul vietii literare ca „lupta“ pentru supravietuire, ca-ntre „jivine“, fiecare pindindu-si „prada“. Dinspre atare „viziune“, cum e privita „generatia“?: „Cind s-a terminat in sfirsit lunga iarna ceausista, tinerii lupi isi asteptau prada ca o rasplata binemeritata…“; „aveam pur si simplu aerul unui berbec gras si ilar inconjurat de tinere jivine infometate de glorie“. Dupa care urmeaza o lunga descriere a confruntarii dintre lumea literara si puterea comunista de-a lungul anilor ’60-’80, intr-un limbaj de acelasi nivel: dupa 1971, „scriitorului nu i se mai oferea nici glorie nici gologani“; „lupta decisiva“ pentru „toleranta estetica“ se daduse in anii ’60; „pentru a face dizidenta s…t trebuie sa ai cit de cit ceva de razbunat“; „reaua credinta ii caracteriza chiar si pe dizidenti, pe protestatari“; s.a.m.d.

Incredibil peisaj, desenat in contururile grosiere ale unui fel de competitie animalica, alimentata de „foamea de glorie“ si de frustrari. Sa facem acestei „viziuni“ o lectura psihanalitica? Nu, si nici celei din lunga secventa in care „generatia“ e descrisa ea ca victima a „frustrarii“, conform unui rationament care se construieste in functie de – pe de o parte – setea de „privilegii“ si – pe de alta – justificarea „dizidentei“: „Generatia ’80 a suferit de un sentiment teribil de frustrare in timpul dictaturii: ei n-au avut parte nici de privilegii si nici de dizidenta“ etc. etc. Si daca n-au vrut deloc „privilegii“?! Daca au crezut cu adevarat in moralitatea scrisului si in demnitatea intelectuala? Daca au preferat sa nu faca „dizidenta“ pompieristica? Daca si-au asumat destinul in istoria culturala nationala pe care altii o vedeau ca pe un fel de maidan al crincenelor batalii pentru „glorie“ si „privilegii“? D.T. ii numeste „tolerati“ si „beneficiari“ inainte de 1989, „frustrati“ dupa, cind „si-au dat seama ca nu pot beneficia automat de diferitele avantaje la care rivneau, printre care si publicarea in strainatate“! In ochii lui D.T., totul – vasazica – e un „beneficiu“, un „avantaj“, o „rivnire“ dupa ceva practic, concret, cuantificabil in „privilegii“ si „gologani“, plus mirajul celebritatii acolo, in strainatate, la Paris… Idei? Programe literare? Mize culturale si morale? Vocatie intelectuala, devotiune, constiinta, asumare a limbajului si a lumii, intelegere complexa si profunda a vietii, a textului si a relatiei dintre ele? Nimic: „viata literara“ e un teren de „lupta“ intre „jivine“ „infometate de glorie“…

Abandonindu-si o clipa firul, D.T. mai nascoceste si un motiv mic pentru a se „victimiza“. Chipurile, la formarea „propriei“ Asociatii, deci a ASPRO, „generatia“ l-ar fi solicitat: „mi-au propus sa vin cu ei si mi-au oferit sa fiu presedintele lor de paie, adica onorific“. Inventie: nici nu exista o asemenea functie in statutul ASPRO! Dar D.T. uita ca gasise deja alte motivatii de comportament („lupi tineri“, „jivine infometate“ etc.) si da imaginarul sau refuz drept cauza a ingratitudinii „generatiei“, care nu vrea si nu vrea sa-l trateze ca pe un „lider“: „de atunci insa, optzecistii au inceput sa ma priveasca piezis“; „le-am devenit persona non grata“.
Despre propriii sai congeneri, D.T. va vorbi in aceeasi terminologie uluitoare, doar ca politizata: „generatia ’60“ e „obosita“ de „rafuieli“ interne si „farimitata“ dupa 1989 de „ambitiile politice, lupta pentru posturi, pentru leadership“. „Leadership“ unde? D.T. mai avanseaza un pic in teritoriul „teoriei“ sale si, de parca imaginea n-ar fi fost destul de triviala, lanseaza ipoteza unei decaderi (pina aici totul i se parea OK!) de la „lupta“ intre „jivine“ la „jungla“: „viata (si literara) tinde sa devina o jungla. s…t in numele uzat, scamosat de atita rostire demagogica, al libertatii, insasi ideea de regula, bazata pe un comun acord, e pusa acum la indoiala sau chiar contestata“.

Pusa in seama… democratiei, simbolistica „junglei“ il ajuta pe D.T. sa comita si sacrilegiul de a-l descrie astfel pe Mircea Nedelciu: „ne-am vazut la Aix-en-Provence. Avea privirea cuiva care sta la pinda. Poate contribuia si boala. Dar am mai vazut privirea asta si la altii. O privire de jungla: nici o incredere, nici o crutare, nici o licarire ludica. Asta e privirea generatiei postmoderne?“… Mircea, veselul nostru prieten care era atit de relaxat, de degajat, de glumet, de deschis cu toata lumea… Si inca: „in jungla, pentru a supravietui, trebuie sa stai la pinda“; „in jungla, amenintarile sint mai eficace decit executiile“; „in jungla, ierarhia se face si se desface in functie de ultimul raget“… Si o comparatie cu… jocul de sah, vazut ca o „jungla“ putintel mai „disciplinata“, mai „rationalizata“!
Asta intelege D.T. din viata si din literatura: o jungla si un joc de sah?… Cu urmatoarea judecata esentiala: „Principiul absolut al junglei – si al vietii literare (postmoderne) – e supravietuirea“. In rest – „jivine infometate“, „pinda“, „prada“, „ragete“…
„Onirism“? Ce tristete!…