Cu zece ani în urmă avansasem, la o conferinţă de studii
româneşti de la Iaşi, ideea unui model identitar „de uz intern“, bazat tocmai
pe zona intraductibilă a canonului nostru literar. Pe atunci căutam răspunsuri
la natura „perioadei de tranziţie“ dintre 1880 şi 1916 şi a modului direct în
care canonul literar, atîta cît era el, a influenţat decisiv alegerea unui
model identitar şi a controlat în bună măsură natura dezbaterilor publice din
acea vreme. Era firesc, aşadar, să ajung şi la I.L. Caragiale. Tot firesc mi
s-a părut să îmi pun întrebări referitoare nu la valoarea şi „perenitatea“, cum
se spune, a operei sale literare, asupra căreia cred că s-a spus esenţialul, ci
întrebări referitoare la refuzul nostru de a înceta să-l confundăm, familiar şi
voit, pe I.L. Caragiale cu nenea Iancu, titularul bustului cu pălăria aşezată
năstruşnic, veghind „circulaţiunea“ chefliilor în şi din cîrciuma din
vecinătate. Am reascultat atunci, cît îmi erau accesibile, cuplete din emisiuni
TV din anii ’70 şi ’80, care conchideau, amendînd moravurile epocii „cum bine
zis-a Caragiale“ şi m-am gîndit la argumente şi contraargumente cu privire la
teza lui Mircea Iorgulescu referitoare la „lumea“ lui Caragiale şi incontinenta
ei trăncăneala.
Am încercat să
înţeleg, mai ales, de ce opera satirică a scriitorului a putut genera un partid
politic adevărat, Partidul Liber-Schimbist, al cărui logo era un desen
reprezentînd un cap de copil cu o floare între dinţi, partid care a trecut în
1990 pragul electoral şi a intrat în Parlament, prin fondatorul său, profesorul
Şt. Cazimir? Probabil că în nici o altă ţară o operă literară canonică nu s-a
„întrupat“ în forma unui partid politic a cărui platformă era inspirată aproape
integral din literatură.
Să ne amintim sloganul partidului, „Caragiale e cu noi!“,
care aducea, fără echivoc, opera literară în realitate şi îl reînvia pe autorul
acesteia într-o complicitate perenă cu „noi“, anume cu eul nostru colectiv.
Platforma politică a partidului, a cărui „naştere“ a fost „indusă“ de către
Octavian Andronic la începutul lunii februarie 1990, conţinea, în capitolul al
patrulea, „Principii de luptă politică“, următoarele: viaţa politică trebuie să
lase deoparte enervarea, tensiunea şi violenţa; autoritatea argumentului nu
trebuie înlocuită de autoritatea ca argument; singura şansă de a afla adevărul
este schimbul de opinii, printr-un dialog deschis; politica fără curtoazie va
sfîrşi prin a se discredita singură; un partid politic lipsit de simţul
umorului este o ofensă pentru naţiunea noastră; conflictele nu sînt de
nerezolvat: timpul rezolvă, rîsul absolvă.
Cu aceste principii, dar şi cu altele, printre care şi
necesitatea acceptării criticii din partea adversarilor, partidul propunea
drept conduită publică şi politică moderaţia. O formă de moderaţie care trebuia
verificată constant de opera literară a lui I.L. Caragiale, de modul în care se
găseau analogii cu situaţii din realitate. Apariţia, tot în 1990, a publicaţiei
cu numele Academia Caţavencu, a consacrat capacitatea unei opere literare şi a
personajelor acesteia de a fi acceptate fără prea multe întrebări, în viaţă şi
de a funcţiona explicativ şi compensatoriu, pentru momentul 1990-1992. Modelul
de uz intern, cum am numit recursul la opera caragialiană avea, neîndoielnic şi
o funcţie compensatorie, căci constituia o alternativă la nevoia de a ne
confrunta cu „celălalt“, anume cu occidentul, şi de a ne asuma o identitate
compatibilă cu acesta. Succesul unui „partid literar“ arăta, atunci, că poate
nu eram încă pregătiţi să renunţăm la confortul a ceea ce numeam „rezistenţa
prin cultură“, oricît de problematic se dovedea acesta, proiectat la scară socială
şi istorică mare. Ce poate demonstra acum recursul la modelul identitar de uz
intern prin excelenţă (căci opera caragialiană este dificil de tradus în toate
subtilităţile sale), la două decenii după naşterea Partidului Liber-Schimbist?
Titlul recentei conferinţe de la Institutul de Studii
Populare, Europa, de la Trahanache la Barroso, mă trimite la o posibilă
reîntoarcere la momentul 1990. Pe 7 mai, o conferinţă-dezbatere suţinută de
Cristian Preda, Sever Voinescu şi Theodor Paleologu a ales acest titlu. La
discuţii s-au adăugat invitaţii, jurişti, politicieni, persoane care se
exercită profesional în domeniul umanist şi economic. Tema conferinţei,
anunţată şi pe blogul lui Cristian Preda, era analiza modului în care „e
asumată Europa în lumea publică românească“. Cum nu sînt specialist în ştiinţe
politice, îmi pun întrebări din perspectiva unui om obişnuit, care recunoaşte,
din inventarul său de lecturi obligatorii, numele Trahanache. Poate că nu ştie
cine e Barroso, aceasta à propos de dorinţa noastră de a trage o linie între
România profundă şi aceea mai eterată, a culturii urbane; dar cu siguranţă a
fost obligat, măcar pentru a trece clasa, „să ştie despre ce e vorba“ în
celebra O scrisoare pierdută. Ştie, aşadar, că Trahanache este conservatorul
prin excelenţă, „tombatera“ dublu înşelată, de soţie şi de lumea care se
politizează din ce în ce mai complicat sub ochii lui. Mai precis, se preface
înşelat, căci tergiversarea pe care o practică după toate regulile artei îi
aduce avantaje, cel puţin în peisajul domestic al politicii din micul judeţ de
munte. Europa e abstracţiunea cu care maşinaţiunile politice locale sînt
ameninţate, căci Europa e „cu ochii pe noi“, cum spune un alt personaj din
piesă, Farfuridi. Europa este o instanţă ceva mai puţin ameninţătoare decît
„madam’ Carol“, care îl poate vedea pe puiul de primar needucat din schiţa 25
de minute... inspectîndu-şi nasul, deşi la fel de rapidă în a emite judecăţi de
bună creştere. Dar să vedem de ce au ales organizatorii evenimentului acest
titlu şi cum l-au integrat în tema conferinţei, care a atins şi probleme de
actualitate ale politicii interne şi externe, nu s-a rezumat numai la un excurs
istoric.
Intervenţia lui Sever Voinescu, de la început, a precizat
opţiunea pentru titlu, precum şi opţiunea personală a conferenţiarului pentru
identificarea, chiar şi la acest moment, a unui model de comportament politic
într-o operă literară. Astfel, reţinem că, în opinia d-sale, „Ion Luca
Caragiale a scris softul politic al acestei lumi şi după asta vom funcţiona cît
va fi lumea“. În continuare, Sever Voinescu a precizat că, dîndu-i-se de ales
între a conferenţia despre Trahanache sau despre Barroso, îl va alege
întotdeauna pe primul. Cristian Preda a precizat, la rîndul său, dubla
dimensiune a raportării noastre la Europa; dat fiind că şi modelul european şi
cel caragialian fac parte din „arheologia memoriei colective“. Reflecţia care
are în centru referinţele la opera lui I.L. Caragiale este o reflecţie de tip
simbolic, prin care Europa este percepută ca un cenzor perpetuu. Europa de aici
este o Europă a dimensiunii noastre naţionale, nu una comunitară, a precizat
Cristian Preda.
Intervenţia lui Theodor Paleologu, care argumenta un alt
model de politician demn de urmat din piesă, Farfuridi, precursorul lui Raymond
Aron, cum spunea d-sa, a afirmat că personajele teatrului caragialian mai au
încă puterea să producă modele pe care le putem transfera în viaţa reală.
Farfuridi, considera vorbitorul, este adeptul moderaţiei şi totodată cel care
aminteşte colegilor că Europa e atentă la tot ceea ce facem, într-un mod extrem
de personalizat, e „cu ochii pe noi“. Intervenţia sa a produs bună-dispoziţie
în sală, iar argumentaţia a continuat, aducînd din ce în ce mai aproape
personajele caragialiene, nu numai pentru comparaţii retrospective. Personajele
pomenite sînt modele de comportament european, pentru o mai bună prezenţă în
Europa, cea care veghează neobosit.
Fireşte că, după toate regulile unei conferinţe de succes,
vorbitorii trebuie să amuze şi să intrige pe alocuri, incitînd la dezbatere.
Atunci am început să mă gîndesc în ce măsură partidul literar pe care l-am
menţionat anterior funcţionează ca alteritate a unei conduite comunitare, ca o
terapie a traumei de a ne afla într-o Europă comunitară, pe care tiparul nostru
de tip naţional are dificultăţi în a o accepta? În 1990, partidele istorice
erau pentru mulţi români necunoscute sau suspecte, fie prin demonizarea lor
constantă în anumite publicaţii, fie prin ratarea liderilor lor de a se adresa
unei zone „de mijloc“, a oamenilor formaţi în anii „puterii populare“, fie prin
asocierea lor cu restauraţionismul interbelic, perceput ca un limb al
elitismului, sau, în orice caz, al intangibilului. Opera lui I.L. Caragiale
funcţiona atunci ca o formă de limbaj politic popular, ca o soluţie sigură,
căci fiind „din carte“ nu putea ameninţa, conţinea un procent de
improbabilitate şi irealitate. În acelaşi timp era „a noastră“, a celor care
absolviseră ceva şcoală, de la cea mai precară, pînă la cele mai elevate. În
acelaşi timp, opera conţinea tot sistemul de aluzii verbale, culturale, în
general, care ar fi necesitat din parteaaltuia o bună competenţă culturală.
Prin urmare, era replica la ceea ce venea „din Europa“ şi
era şi replica la persistenţa formelor politice ante-1990, de aceea am numit
acest model „de uz intern“.
La nivelul mentalităţii de grup, era o formă de a ne refugia
încă în literatură, centrul modelului identitar modern la toate naţiunile
central şi est-europene, cum s-a demonstrat.
La două decenii după momentul 1990, putem observa că, prin
alegerea titlului conferinţei şi prin natura unora dintre discursuri modelul
Caragiale a trecut din zona practicii curente (reprezentată de programul
partidului de atunci) în aceea a teoriei politice? Recunoscînd şi natura metaforei,
şi necesitatea glumei într-o dezbatere publică, observ că în Europa cu graniţe
tot mai evanescente, sprijinul e căutat tot în ceea ce e mai intraductibil.
Intraductibilul se opune supra-naţionalului, cum s-ar spune. Ca pledoarie
pentru păstrarea canonului „tare“ al culturii române moderne, nu pot decît să
fiu de acord. Cînd deplasăm discuţia în domeniul ceva mai practic al
explicaţiilor şi soluţiilor politice, mi se pare că activăm aici un mecanism de
apărare pe care şi cea mai simplă explorare de tip psihanalitic îl poate
detecta: întoarcerea în trecut este o formă de apărare sau de vindecare a unei
traume mai vechi.
Nu este fără importanţă să amintesc aici că vorbitorii, cei
invitaţi, au invocat inclusiv texte exegetice ale operei caragialiene, pe care
le-au integrat în explorările simbolice asupra modelului caragialian în
politică, mă refer aici la citarea, indirectă, a studiului lui G. Ibrăileanu,
Numele proprii în opera comică a lui I.L. Caragiale, în intervenţia d-sale.
Prin analiza simbolisticii numelor, adică recurgînd la un discurs dublu mediat
(cel interpretativ), vorbitorul prezenta, laudativ, personalităţile celor trei
titulari ai conferinţei. Tot din intervenţia d-sale am mai reţinut ceva: actul
de curaj cu care Theodor Paleologu şi-a afirmat congeneritatea cu personajul
Farfuridi – „cu mult curaj şi-a asumat această coborîre directă din Farfuridi“.
Probabil că pare destul de greu de înţeles care este gestul de curaj reclamat
de asumarea unei descendenţe dintr-o operă de ficţiune. Din punctul meu de
vedere, actul de curaj menţionat de V. Stoica se menţine în aceeaşi zonă de
vecinătate între ficţiune şi realitate, care aşază în centrul preocupărilor
canonul literar, de la care se revendică, aproape exclusiv, celelalte
componente ale identităţii noastre moderne. Desigur că şi personajul Farfuridi
îşi manifesta curajul, mai ales în obstinaţia cu care practica repetitivitatea
mai mult sau mai puţin productivă – „şi eu, am, n-am înfăţişare, la
douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal“...un curaj de dimensiuni
proporţionale cu urbea în care trăia, deci cu simţ al moderaţiei. Aici Theodor
Paleologu avea dreptate. Excursul unora dintre ceilalţi vorbitori din sală,
printr-o operă literară folosită pînă la sfîrşit pentru a face cunoscute sau a
aproba anumite gesturi ale administraţiei prezidenţiale, în contextul evocării
constructului politic european mă face să revin, cu o repetitivitate demnă de
Farfuridi la concluzia mea anterioară: anume că, la douăzeci de ani după
schimbarea fundamentală de regim, opera literară a lui I.L. Caragiale este
folosită ca mecanism compensatoriu, mod de retragere din faţa realităţii şi de
afirmare a unui „eu colectiv intraductibil“. Pe undeva, nu e rău că menţinem ce
e „al nostru“ în definirea relaţiilor cu Europa comunitară. Dar, a invoca opera
lui I.L. Caragiale ca explicaţie a unor comportamente de grup sau individuale
mi se pare a ne reîntoarce periculos într-un roman al copilăriei. Cu riscul de
aatinge o formă ciudată de postmodernism
social, aceea în care „viaţa este o repre-zentare a literaturii“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters