OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am incercat s-o cunosc cit de cit pe Nuria Amat inainte de venirea ei in Romania, atit cit poti cunoaste pe cineva prin mediul electronic. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor romani, cei din sisteme culturale mai bine puse la punct beneficiaza de site-uri profesioniste, interesante sau macar utile, informative. Rareori am cautat un scriitor strain pe Internet fara sa gasesc o pagina personalizata.

De pe site-ul oficial al Nuriei Amat, ca si de pe blog (www.nuriaamat.com si http:// namat.wordpress.com/), se intrevede profilul unei scriitoare pline de personalitate si de idei ferme, nu doar in domeniul literar, ci si politic. Nu se sfieste sa critice actuala tendinta separatista catalana si nici sa se declare feminista, in descendenta ideilor de la ’68. Un soi de deschidere biografista foarte generoasa ne arata o scriitoare-femeie in toata puterea cuvintului, mama a doua fetite, postura pe care si-o asuma cu o splendida mindrie. De asemenea, tristetea de a fi crescut fara mama de la trei ani se simte si traverseaza multe dintre textele Nuriei Amat. Cu o credinta puternica in calitatea scriiturii – a carei lipsa o denunta fara menajamente de multe ori atunci cind vine vorba despre literatura contemporana – si cu o admirabila, rara grija pentru documentul din spatele fictiunii, Nuria Amat merita cu prisosinta interesul nostru ca cititori si ca privitori ai spectacolului literaturii de limba spaniola.

Sinteti nascuta la Barcelona, dar spuneti undeva ca America Latina e cea care v-a recunoscut pentru prima data ca scriitoare. Carei parti a lumii hispanice ii apartineti mai degraba ca artist?
Cred ca sint o scriitoare cu probleme de identitate, si asta nu doar in ceea ce priveste limba, ci si epoca. Dar scriitorul de azi e totodata un scriitor globalizat. Pe de alta parte, spaniola mea e cumva o limba marginala, pentru ca in Barcelona se vorbeste catalana si castiliana, iar eu, cam asa cum li s-a intimplat latino-americanilor cu limba Sfintei Patrii, a trebuit sa-mi inventez propria limba. Cred ca aceasta maniera de a lucra cu limba, dinspre periferie, m-a ajutat sa ma apropii de America latina.

Cititorii din Romania va cunosc deocamdata prin romanul Regina Americii, in traducerea excelenta a Luminitei Voina-Raut. Am vazut pe site-ul dvs. fotografii cu satul columbian din carte, cu coliba de lemn de pe plaja... Suna idilic, paradiziac, si totusi lumea romanului e un iad cu ploi interminabile si suflete bolnave. Cum ati scris aceasta carte si in ce raport fictiune-realitate?
Columbia este una dintre cele mai frumoase tari de pe pamint, dar, asa cum se stie, se afla in razboi. Razboiul nu e intotdeauna vizibil. Fotografiile din Choco despre care vorbiti arata doar o parte a tragediei care se petrece in aceasta tara, o tara la care eu tin foarte mult. Dar adevarul e ca eu am locuit in aceasta selva pierduta de lume cind aveam 25 de ani si de atunci nu m-am mai intors niciodata acolo. Cind am inceput sa scriu romanul, nu stiam ca acolo incepuse sa se intimple exact ce descriam eu in carte. Eu am fost prima surprinsa. Cum am scris-o? Acesta e miracolul literaturii. Produce realitate din ceea ce tine de imaginatie si de vis. Literatura e un mijloc de cunoastere fabulos, mai ales pentru cel care o scrie. insa e la fel de adevarat ca posed o abilitate speciala in a ma documenta. in plus, mai cred ca eu, ca scriitoare, am un fel de datorie umana si artistica de a fi aproape de victime, de cei oprimati si marginalizati.

Am crezut intotdeauna ca in privirea unei fetite se gaseste o fintina de
intelepciune si imaginatie
Cititorii Observatorului cultural pot citi alaturi un fragment dintr-o alta carte a dvs., La Intimidad. Am inteles ca cea mai noua carte a dvs., Deja que la vida llueva sobre mí /Lasa viata sa ploua peste mine, este o intoarcere la „aquella voz desnuda y obsesiva“ – „acea voce nuda si obsedanta“ din La Intimidad/Intimitatea. Ce reprezinta aceasta voce din punct de vedere literar si biografic?
Este o voce care mi-a aparut dintr-odata, care m-a facut sa ma reped la calculator, anuntindu-ma intr-un fel ca e o voce importanta, adica o voce cu care puteam sa spun multe lucruri si mai ales puteam sa le spun intr-un fel in care nu le mai spusese nimeni inainte. A trebuit sa cobor adinc inlauntrul meu, pina la fetita care am fost si pina la mama pe care n-am avut-o. Si pina la tarimul nebuniei. Nu stiu in ce masura este biografica, pentru ca jumatate din carte se petrece intr-un spital de psihiatrie, iar eu, din cite stiu, n-am fost niciodata intr-unul. Desi, trebuie sa marturisesc, am fost apoi invitata sa tin conferinte in fata studentilor care studiaza psihiatrie pentru a le explica cum de cunosc atitea persoane cu afectiuni mintale.

Filmul despre care o sa discutati cu publicul bucurestean, El Espiritu de la colmena/Spiritul stupului, din 1973, regizat de Victor Erice, este considerat unul dintre cele mai bune din istoria filmului spaniol. Sigur ca sint multe aspecte interesante acolo, dar m-as opri asupra unuia: filmul prezinta perspectiva a doua fetite. in viata reala, rolul de mama a Laiei si a Brunei il covirseste pe cel al scriitoarei? Ce ne aduc aceste perspective infantile, artistic si uman vorbind?
Poate si din motive care tin de propria mea viata, am crezut intotdeauna ca in privirea unei fetite se gaseste o fintina de intelepciune si imaginatie, mai ales in momentele de tacere care se abat asupra copiilor, mai ales asupra fetitelor. Eu am fost o fetita deosebita, avind in vedere circumstantele, si adevarul e ca am vrut ca fetele mele sa aiba o copilarie un pic mai fericita decit a mea. Fetita din acest film imi aminteste de cea dintr-un alt film care imi place foarte mult, Sa ucizi o pasare cintatoare.

in octombrie anul trecut felicitati Academia Suedeza „por su afán de apoyar el feminismo“ – „pentru decizia de a sustine feminismul“, cu ocazia Premiului Nobel pentru Doris Lessing. Cum ati defini feminismul actual si in ce relatie va aflati cu valorile lui?
Din pacate, feminismul, ca multe alte curente de stinga, a iesit din moda, dar eu insist in a apara aceleasi principii pentru care am militat in tinerete. S-a cistigat mult, dar, in toata societatea noastra, persista un machism latent, un machism pe care citeodata femeile insele il accepta si il imita fara sa-si dea seama.
La Ediciones Omega ati infiintat colectia „Vidas literarias“/„Vieti literare“, o colectie care sper sa dea de gindit si editorilor romani. Cum ati conceput aceasta colectie, cum lucrati, cum alegeti perechile scriitor-biograf? E o forma de generozitate a scriitoarei care sinteti fata de alti scriitori, va intreb asta pentru ca exista si opinia conform careia un scriitor isi pierde vremea facind pe editorul?

Colectia s-a inchis acum, dar a fost o experienta foarte placuta. Eu consider literatura ca fiind o mare familie, familia mea si, conducind si inventind aceasta colectie, a fost ca si cum as fi putut sa organizez diverse intilniri de familie, toate placute, cu vii si cu morti. Ce importanta are pentru cititor?
„Para mi es díficil ser escritora sin una actitud política ante la vida“ – „Pentru mine ar fi greu sa fiu scriitoare fara sa am o atitudine politica in fata vietii“, spuneti intr-un comentariu. Articolul recent pe care il semnati in El Pais despre situatia din Catalonia este un exemplu de atitudine ferm politica. Cum arata deci acum Barcelona in care v-ati nascut? Multi dintre cititorii din Romania nu au acces decit la suprafata ei turistica…
E un oras in care e o placere sa te plimbi, dar in acelasi timp e un oras pe care conducatorii sai, din cauza unui exces nationalist, l-au transformat intr-o provincie, cind ar fi putut sa fie un model de mare oras european, cult si deschis. Avem doua limbi si o cultura extraordinara, dar mediocritatea guvernantilor ucide toata stralucirea pe care ar putea-o avea. Barcelona si-a gonit geniile ca Picasso, Dali, Miró, Casals, Victoria de Los Angeles, iar apoi, cind acestia devenisera deja faimosi, si i-a adjudecat... Totdeauna prea tirziu.


Actiunea filmului are loc in Spania, la scurta vreme dupa sfirsitul razboiului civil, intr-un sat din Castilla, in care proiectia la cinematograf a filmului Doctorul Frankenstein devine un eveniment. Cele patru personaje principale poarta in film aceleasi nume ca si in viata reala. Acest lucru nu este intimplator, desi poate parea asa, ci este efectul a ceva foarte complex si fascinant si anume neputinta copiilor de a face diferenta intre realitate si fictiune. Ana, fetita protagonista, dupa cum relata regizorul Victor Erice, nu putea intelege de ce oamenii din jurul ei purtau un nume pentru ca deodata sa capete altul in film. Nedumerirea fetitei l-a determinat pe regizor sa schimbe numele celor patru personaje, inlocuindu-le cu prenumele reale ale actorilor protagonisti.

Victor Erice mai spune intr-un interviu: „De fapt, titlul filmului nu imi apartine, l-am preluat dintr-o carte, dupa parerea mea cea mai buna carte scrisa vreodata despre viata albinelor, al carei autor este marele poet si dramaturg Maurice Maeterlinck. Maeterlinck foloseste expresia «spiritul stupului» pentru a descrie spiritul atotputernic, enigmatic si paradoxal de care par sa asculte albinele; oamenii insa nu au reusit niciodata sa il inteleaga“.