OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Emmanuel Carrère

Un roman rus

Traducere din limba franceză

de Doru Mareş

Editura Trei, Colecţia „Fiction Connection“, Bucureşti, 2008, 302 p.

În De la littérature considérée comme une tauromachie (1945), Michel Leiris, de la care îmi permit să împrumutut titlul cărţii pentru recenzia de faţă, spune că, în ce priveşte cartea L’Age d’homme, a vrut „să facă o carte care să fie un act“, care să-l angajeze „în întregime“ şi care „să introducă şi un nou element în raporturile mele cu celălalt“. Un roman rus este o aplicare exactă a proiectului definit de Leiris. Poate fi citit ca o lungă scrisoare de dragoste filială, păstrînd, totuşi, înfăţişările asasinatului.

În cartea Un roman rus, subiectul este viaţa foarte personală a autorului. Un nou exemplu de literatură care are în centru „eul“, literatură care uneori ne aduce la exasperare.

La originea acestei cărţi se află un secret de familie care afectează puternic viaţa autorului, ca şi pe aceea a mamei lui, renumita academiciană Hélène Carrère d’Encausse, secretul reprezentînd, în acelaşi timp, umbra şi lumina mereu proiectate asupra acestei cărţi, nu va fi niciodată dat la iveală. Căutarea acestui secret poate să fie de ajuns pentru a vindeca rănile? Sau înscenarea acestei căutări, prin intermediul literaturii? Căutarea aceasta se încheie cu una dintre cele mai frumoase scrisori pe care un fiu (de 40 de ani) o poate scrie mamei lui.

Altă înscenare este cea a unei proze erotice în ziarul Le Monde, care trebuia să fie un dar de iubire, dar care s-a arătat a fi semnătura unui eşec dureros.

A treia înscenare, cea care a făcut obiectul unui film, Întoarcere la Kotelnitch: la început, un reportaj despre un prizonier de război maghiar, uitat de toţi, care-şi petrecuse 55 de ani din viaţă într-un spital psihiatric. La final, o crimă înspăimîntătoare.

Această carte este o înscenare a realului, a propriei sale vieţi, pentru a o înţelege mai bine sau pentru a o determina. O încercare, adesea nereuşită, de a-şi controla viaţa proprie. De a o alege? De a o manipula? Este propriu artiştilor să-şi poată pune în scenă viaţa, în mod mai mult sau mai puţin explicit. Iar dacă o fac, în cazul cel mai bun, iese o operă mare. Uneori (adeseori?), în detrimentul propriei lor vieţi.

Ieşim din toate acestea destul de posomorîţi, poate pentru că povestea este, ea însăşi, aşa. Resimţim, alături de autor, inerţia lui la Kotelnitch, ca şi pe aceea a localnicilor. Un roman rus poate să seducă amatorii de roman-reportaj, chiar dacă Emmanuel Carrère a vrut să abordeze şi alte genuri, cum ar fi romanul psihologic sau romanul erotic sub forma unei serii de proze scurte. Dacă este aşa, ar fi mai bine să abandoneze proza scurtă erotică. Scrisă prost, secvenţa aceasta erotică dezamăgeşte: sîntem departe de Sade… De altfel, fracţionarea romanului în mai multe poveşti poate fi frustrantă: am fi preferat ca autorul să dezvolte mai mult pe fiecare în parte, abandonînd acest du-te-vino între Paris, Kotelnitch şi scrisorile bunicului. Probabil că sînt prea multe poveşti care se încrucişează: ansambul se dispersează în toate direcţiile. Aşadar, ultimul roman al lui Emmanuel Carrère este o carte ambiguă, o operă bicefală, în faţă căreia ezităm între fascinaţie şi dezgust, între admiraţie şi exasperare, dar este mai ales un roman de impact, o spovedanie care ne rămîne vie în memorie la terminarea lecturii. O carte care îi inspiră cititorului varii sentimente, dar care, sigur, n-o să-l lase indiferent. Dacă ar fi să citiţi o singură carte a lui Carrère, vă recomand să începeţi cu Adversarul – cartea lui cea mai importantă, după părerea mea –, dar dacă sînteţi deja un admirator sau o admiratoare a scriitorului, vă va plăcea Un roman rus, cu siguranţă.