OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Franz WERFEL
Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh
Traducere din limba germana de Horia Matei, 3 volume, prefata de Nicolae Balota, Editura Ararat, Bucuresti,
2000, 326 + 294 + 334 p., f.p.

Henri VERNEUIL
Mayrig
Traducere de Silvia Burdea, Editura Ararat, Buucuresti, 2000, 256 p., f.p.

Daca incercam sa explicam termenul genocid, primul exemplu si cel mai cunoscut care ne vine in minte este cel al poporului evreu silit sa treaca prin persecutii succesive ce au culminat cu exterminarea in masa de catre nazisti a aproximativ 6 milioane de oameni in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Mai putin cunoscuta este insa tragedia poporului armean masacrat de catre Junii Turci pe tot cuprinsul Imperiului Otoman in 1915. Diferenta in ceea ce priveste modul de percepere a celor doua crime similare se datoreaza probabil statisticilor care ierarhizeaza pierderile umane intr-un mod abstract, rece, matematic. Comparativ cu numarul victimelor Holocaustului, cele 1,5 milioane de armeni deportati si asasinati prin acelasi tip de politica nationalista reprezinta de cele mai multe ori o „cantitate neglijabila“. Faptul care e insa consecvent ignorat este ca aceasta populatie reprezenta mai bine de jumatate din ceea ce forma la acea data poporul armean.
Lasind la o parte statisticile si opiniile istoricilor care trateaza despagubirile morale ca pe un alt discriminatoriu numerus clausus, trebuie sa se admita ca acest act politic legiferat printr-o decizie a guvernului care hotara explicit suprimarea unei populatii intregi a avut ca urmare distrugerea unei culturi si a unui popor, pentru ca practic intreaga populatie armeneasca din vestul Imperiului otoman/ Armenia istorica a fost masacrata. Resturile de populatie s-au refugiat in Europa si in Orientul Mijlociu cautind sa supravietuiasca cel putin ca indivizi, daca ideea de comunitate devenise intolerabila.

Eforturile continue ale diasporei se indreapta de atunci spre recunoasterea internationala a genocidului armean, vazut ca prima crima in masa comisa in secolul al XX-lea si ca o anticipare a celor ce vor urma in deceniile urmatoare, vizind alte populatii vulnerabile si creind un trist precedent.
Ca prim pas al acestor eforturi, in fiecare an la 24 aprilie poporul armean comemoreaza aceste evenimente tragice in comuniune cu intreaga sa diaspora. Dincolo de cei 86 de ani de la dezastru, comunitatea armeana a sarbatorit in anul de curind incheiat 1700 de ani de crestinism si 600 de ani de cind armenii din Romania au infiintat primul lor episcopat pe pamint romanesc, cu acceptul lui Alexandru cel Bun. Comunitatea armeana din Romania celebreaza aceste evenimente prin tiparirea in cadrul Editurii Ararat a doua carti esentiale pentru poporul armean si mai ales pentru memoria sa: traducerea romanului Mayrig al lui Henry Verneuil si reeditarea monumentalei carti a lui Franz Werfel Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh.

Numarul din 16-30 aprilie 2001 al revistei Ararat, periodic al Uniunii Armenilor din Romania, consemneaza la rindul sau toate aceste evenimente reflectate azi, la distanta in timp si cu luciditatea necesara. Astfel sint consemnate Cuvintul Excelentei Sale Kariné Kazinian, ambasador al Republicii Armenia in Romania, interventia deputatului Varujan Pambuccian in Parlamentul Romaniei cu ocazia acestei comemorari, ca si o ancheta privitoare la aceste tragice evenimente, ancheta ce incearca sa afle in ce masura constiinta publica romaneasca recunoaste gravitatea evenimentelor petrecute, stiut fiind faptul ca problema cea mai dureroasa a acestei comunitati este tocmai lipsa de recunoastere morala a genocidului armenilor. La intrebarea „Dupa opinia dumneavoastra ceea ce s-a intimplat cu armenii poate fi considerat genocid?“, raspunsurile unanime ale anchetei la care participa nume ca Adrian Marino, Adrian Cioroianu, pr. dr. Constantin Galeriu, H.-R. Patapievici, Bedros Horasangian confirma evidentele seci ale istoriei: „Absolut. A fost primul genocid din secolul XX. Este egalat acum cu holocaustul savirsit de nazisti impotriva poporului evreu“ (arhiepiscop Gyorgy Iakubinyi).

Contract antiestetic
Abandonarea criteriilor exclusiv estetice in discutiile literare isi are din ce in ce mai mult rostul. Literatura nu-si poate permite intotdeauna luxul de a se retrage in „turnul de fildes“ al creatiilor artistice evaluate dupa gradul de realizare al constructiei, al subiectului sau al frazarii, dupa veridicitatea discursului unui personaj. Nu intotdeauna literatura intentioneaza sa farmece stilistic ori sa epateze fictional. Uneori, rosturile sale conturate chiar de autor sint mai profunde, miza fiind in aceste cazuri mult mai importanta. A cauta dincolo de formele inselatoare fondul unei umanitati careia ii datoram multe raspunsuri poate fi o dovada in plus de maturitate si de profunzime.
Acest tip de demers critic extraestetic este cu atit mai justificat cu cit literatura-document, reconstituirile artistice au rolul de a legitima sensibil o realitate perceputa ca lipsita de forta necesara pentru a se impune, lucru considerat astfel de chiar protagonistii ei. Este cazul cartii lui Franz Werfel reconstituind literar masacrul armenilor, roman ce a facut cunoscuta lumii intregi aceasta tragedie intr-un mod mult mai usor decit eforturile istoricilor. Literaturizarea are tocmai rolul pledarii unei cauze solide, justificate, insa ignorate de ceilalti. Arta poate reusi sa convinga mai usor decit justitia sau faptul istoric. Trecind de frazarea mai mult sau mai putin bogata, este nevoie ca fiecare critic sa regaseasca realitatea ce a generat literatura in cauza dincolo de cosmetizarile facile. Analizele aplicate pe text, strategiile si statisticile axate pe echilibrul si regulile artei au constrins literatura suficient timp si au reusit aproape s-o separe de spatiul uman care a generat-o, transformind-o depreciativ din creatie in mestesug.
Ca urmare, cele doua aparitii ale Editurii Ararat nu intereseaza acum si aici din punctul de vedere al esteticii literare. Structurarea materiei livresti, strategiile narative ori credibilitatea personajelor sint – desi se pot spune multe lucruri despre acestea – minore in contextul istoric pe care si numarul special al revistei Ararat il puncteaza prin sus-mentionata ancheta. Franz Werfel este un scriitor remarcabil. Identificarea sa emotionala cu destinul armenilor este facilitata de statutul sau etnic ambiguu (fiind de origine evreiasca, scrie in germana si traieste in mijlocul populatiei cehe) si de solidaritatea premonitorie ce anticipeaza parca holocaustul ce va urma doar citiva ani mai tirziu. Obsesia xenofobiei, a nationalismului extrem si a conflictului religios ramine, modificindu-si doar tinta, schimbind din mers doar protagonistii.

Al doilea roman e scris de un mare cineast francez de origine armeana, numele adevarat al lui Henri Verneuil fiind Achod Malakian. In Mayrig autorul consemneaza autobiografic destinul emigrantului armean in Franta. Obligat de ceilalti sa-si aminteasca mereu de toate evenimentele nefericite ce i-au precedat sosirea, chiar daca nu le-a fost direct protagonist, scriitorul demonstreaza ca atunci cind apartii unei comunitati esti strins legat fie si inconstient de tot ce o defineste si porti cu tine in nuce tot ceea ce ea reprezinta.
In aceste doua cazuri in care biograficul autentic si istoria tragica se impletesc just cu literatura, orice atitudini estetizate sint practic umilitoare. Desi nu putem ignora faptul ca atit Franz Werfel cit si Henri Verneuil au creat arta, aprecierile ce s-ar axa preponderent pe acest nivel al romanelor in cauza ar dovedi o receptare insensibila. O confesiune e apreciata pentru sinceritatea ei si nu pentru efectele dramatice suplimentare.

Literaturizarea istoriei
Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh este un roman al luciditatii si totodata al implicarii. Conceput de Franz Werfel in martie 1929 in timpul sederii sale la Damasc, unde un numar mare de refugiati armeni, preponderent copii, munceau in fabricile de covoare in conditii dificile, lipsiti de hrana si marcati fizic de evenimentele din 1915, romanul va fi scris intre iulie 1932 si martie 1933 si va aparea in acelasi an. Intr-o perioada in care nazismul se impunea tot mai in forta in Germania, romanul a fost perceput ca o „parabola a rezistentei umane la silnicie“ (N. Balota) care il va consacra international pe autor (cartea a fost tradusa in multe limbi, facind cariera nu numai literara in anii ce au urmat), dar care va atrage atentia si asupra tragediilor istorice. La scurt timp insa, venirea la putere a lui Hitler aduce eliminarea autorului din forurile academice, ca si interdictia de publicare. Ca urmare, Werfel paraseste Germania plecind in Franta, apoi in SUA, intr-un lung exil, ca multi alti scriitori germani ai vremii.
Scris in maniera epic-epopeica a marii literaturi germane, romanul lui Werfel are o profunda motivatie personala ce a determinat o admirabila solidaritate resimtita pe parcursul evolutiei actului literar; autorul e marcat de sentimentul diferentei pe care el, ca etnic evreu, nascut intr-o comunitate ceha si scriind in germana, o resimte foarte profund. Tocmai acest sentiment ii motiveaza creatia care ajunge sa semnaleze lumii intregi acest ingrozitor simptom al dementei naziste si care va continua si se va amplifica in anii urmatori vizind si alte comunitati etnice.

Aspectul documentar al romanului este hotaritor atit in planul constructiei sale cit si la nivelul receptarii. Capitolul cinci din primul volum, Interludiul zeilor, de exemplu, este scris pe baza documentelor ce consemneaza discutia istorica dintre Enver Pasa si pastorul Johannes Lepsius. Personajele istorice care populeaza planul secund al cartii, Talaat Bei, Enver Pasa, Djemal, dr. Nazim si altii sint atestati istoric, conferind epicului un plus de autenticitate. Carti, documente, marturisiri, ziare – totul se conjuga pentru a reda istoric epoca si evenimentele ei. Fictiunea e coplesita de realitatea istorica prelevata pe mari suprafete epice. Cu toate aceste eforturi de a reda si intelege, autorul nu se erijeaza in judecator, nu-si permite niciodata sa lanseze capete de acuzare, sa traga concluzii justitiare, separind taberele. Atitudinea sa dovedeste un umanism al tolerantei si al dorintei de supravietuire prin asumarea propriului destin.

Desi scris pentru a reface livresc un conflict istoric, romanul nu are o teza, ci se margineste la expunerea documentata a evenimentelor. Supravietuirea citorva mii de armeni refugiati pe Musa Dagh (Muntele lui Moise – in apropierea Antiohiei) cind autoritatile Imperiului otoman hotarasc deportarea lor in desertul sirian pina la exterminare, in 1915, este, se pare, un fapt istoric. Cele citeva mii de armeni se organizeaza admirabil in conditiile oferite de natura, rezistind timp de patruzeci de zile, atacati succesiv de soldatii turci si ripostind prin adevarate operatiuni militare. Superioritatea armamentului si numarul mult mai mare de soldati, gradul de antrenament al turcilor trebuie accentuate, ca si rezultatul care tine in mare parte de miraculos: din agonia unui final de mult previzibil, o escadra de razboi franceza ii salveaza pe armenii ajunsi la capatul puterilor, epuizati de foame, oboseala si terorizati de inamic. Marturiile consemnind acest lucru, ca si cele lasate de pastorul Johannes Lepsius au constituit baza romanului lui Werfel. Figurile istorice, atmosfera exotica, pitoresca, orientala din vechea Antiohie coloreaza substanta epica; documentarea scrupuloasa atinge desavirsirea in scene pline de miscare: bazarul plin de armeni, turci, kurzi si greci, reface o comunitate inedita. Relatiile umane conturate dupa un pattern cultural specific, gesturile, codul moral confirma valoarea deosebita a acestei reconstituiri.

Povestea romantata a exilului
Romanul lui Werfel se termina, asa cum bine observa Bedros Horasangian, cu un happy-end. Vorbind despre cartea lui Werfel, scriitorul roman noteaza pe buna dreptate ca „Happy-end-ul romanului, salvarea citorva mii de armeni refugiati pe muntele Musa, este un fapt cu totul particular al AXOR-ului (deportarii) a doua milioane de armeni. De atunci, chiar si pentru supravietuitori, n-a mai existat happy-end pentru armeni. Daca Werfel a scris un bun roman despre armenii de pe Musa Dagh, romanul despre AXOR nu si-a gasit inca un autor pe masura“.

Pe buna dreptate, optimismul amar din finalul romanului lui Werfel este confirmarea unei exceptii. Pe fundalul crimelor in masa, scriitorul consemneaza cazul fericit al unei salvari miraculoase. Dar ce inseamna cele aproximativ cinci mii de armeni de pe Musa Dagh in comparatie cu cele 1,5 milioane de victime ale genocidului? O speranta minuscula, sansa simbolica a supravietuirii; vaporul ii va duce pe armenii ramasi in viata in Franta unde o vor lua de la capat, unde ii asteapta un nou inceput. Fericirea de moment a salvarii, „happy-end“-ul, se poate insa pastra si pentru mai tirziu – desigur, tot literar: putem vedea azi in Mayrig o continuare simbolica a romanului lui Werfel. Perspectiva, evident, se schimba; destinul armenilor in exil este ilustrat tocmai prin acest roman declarat autobiografic. Micul Achod Malakian face parte din prima generatie nascuta dupa tragicele evenimente din 1915. Primele amintiri ale copilului se confunda cu debarcarea in noua patrie. Totul e nou; viata renaste si sperantele o data cu ea. Istoria, prigonirile, tragediile recente nu-l impovareaza biografic pe tinar, ele tin mai mult de mostenirea culturala la care apartenenta sa etnica indreptateste. S-ar putea spune ca happy-end-ul lui Werfel se confirma. Romanul lui Verneuil este unul al unei copilarii fericite; familia, educatia, relatiile umane sint, dincolo de accentele de culoare etnica, in ceea ce-l priveste pe micul Achod conforme oricarui pattern evolutiv uman.

Sentimentalul si literaturizarea, pe de o parte, ca si pretul cerut de supravietuirea prin transplant dintr-o cultura in alta, de cealalta parte, justifica aceasta impingere in plan secund a problemelor etnice. Indivizii sint lipsiti de un context necesar conservarii identitatii comunitare, asa ca ei ajung sa-si pastreze memoria etnica adinc ingropata in identitatea individuala. Comunitatea supravietuieste „individual“.
Imaginea stampilei care confirma acceptarea emigrantilor pe teritoriul francez, dar care demonstra totodata si statutul de apatrizi al membrilor familiei sale va marca definitiv sensibilitatea copilului. Nesiguranta traita in acele momente de ezitare a autoritatilor, ostilitatea francezilor ce se simt obscur amenintati de valurile de emigranti umili dornici sa munceasca si sa supravietuiasca in orice conditii, intoleranta religioasa vadita contureaza un climat dificil, incarcat de un nationalism pe punctul de a se generaliza. In ciuda dificultatilor, constiinta umana si cea etnica supravietuiesc. Tinarul Achod reuseste sa razbeasca in viata fara mari traume, desi cu un bagaj de amintiri neplacute, chiar daca sint aureolate de caldura familiei. Nu uita, dar nici nu este infrint. Intilnirea comemorativa la care copilul insista sa participe ii precizeaza definitiv ascendenta si mostenirea culturala, daca mai era nevoie de acest lucru, facindu-l pentru prima oara cu adevarat constient de acestea si maturizindu-l spontan.
Cele doua romane se completeaza: istorie si literatura, obiectivitate si implicare, individ si comunitate, catastrofa si salvare. Istoria calvarului de pe Musa Dagh, relatarea deportarilor si a crimelor se continua discret cu povestea drumului in exil, cu existenta nesigura a apatridului nevoit sa se acomodeze la o noua realitate.

Omul dezradacinat
Gabriel Bagradian, eroul romanului lui Werfel, se intoarce acasa dupa douazeci si trei de ani petrecuti in Franta. Este casatorit cu o frantuzoaica, a facut cariera si s-a impus in tara de adoptie, copilul sau e crescut in limba si cultura materna, civilizata occidentala l-a cucerit cu totul. Amintirile de pina la doisprezece ani cind a plecat sa studieze sint neclare. Probleme de identitate etnica nu exista pentru el deoarece niciodata nu a fost silit de imprejurari sa si le puna. Intorcindu-se in Antiohia pentru a se ocupa de mostenirea familiei sale, trecind printr-un purgatoriu al neacceptarii, al etichetarilor ca fiind strain, Gabriel Bagradian isi regaseste radacinile niciodata pierdute de fapt. Cosmopolitismul francez i-a permis conservarea cel putin formala a identitatii sale sociale exotice – asta in lipsa unei imprejurari care sa-l oblige sa-si scoata la lumina identitatea profunda. Cita vreme a putut sa se prezinte din punct de vedere social exclusiv ca individ, identitatea sa profunda s-a estompat. Fenomenul acesta s-a petrecut in tara democratiei, a egalitatii si a fraternitatii, si pe un palier social in care averea si reputatia intelectuala ii ofereau alte perspective. Totul insa se petrece la inceputul secolului. Mai tirziu insa, patrunzind in clasele sociale sarace, intr-o perioada acut nationalista, tinarului Malakian nu-i va fi permis sa fie asimilat drept simplu cetatean francez.

Revazind locurile natale, incepind sa vorbeasca din nou limba materna, Gabriel Bagradian isi redescopera identitatea etnica. Imprejurarile dramatice ii impun necesitatea unei asumari si a unei indentificari profunde cu originea sa. Dupa o (re)initiere nu prea dificila, Bagradian se descopera pe sine si ii descopera pe ceilalti dupa ce la inceput se simtise victima imprejurarilor, tinjind vag dupa civilizatia pariziana. Rezistenta indirjita din munti, comuniunea sufleteasca cu cei din jur il determina insa sa ramina si sa lupte pentru o cauza pe care nu si-o asumase de la bun inceput. Privit intii ca un strain, Bagradian va descoperi ca nu era decit instrainat si ca legaturile ascunse cu istoria si cultura poporului sau vor iesi la suprafata. Cu fiul lui se intimpla un lucru si mai frapant. Stephan e adolescent si nu cunoaste cultura tatalui sau; nascut si crescut in Franta, avind mama frantuzoaica, tinarul e cucerit de atmosfera orientala a Yoghonolukului si, indemnat de tata, incepe sa invete limba armeana, integrindu-se in grupul micilor „salbatici“ (dupa cum mama lui ii numeste pe copiii localnicilor). Integrarea reuseste atit de bine, incit simpatia Juliettei pentru micul popor dispare, femeia ajungind sa nu-si mai recunoasca fiul si sotul, in raport cu care are senzatia acuta a diferentei.
Drumul existentei circulare a lui Gabriel Bagradian se sfirseste tot pe Musa Dagh intr-un final lipsit de patetisme inutile, covirsit de un sentiment profund al firescului si al necesitatii, intr-o comuniune totala cu locurile din care a plecat.

In romanul lui Verneuil, problema exilului si a dezradacinarii este una pe care nu propria constiinta a transplantarii culturale i-o creeaza (eroul era prea mic in momentul plecarii), ci chiar societatea ostila in care incearca sa se integreze.
Micul Achod nu-si aminteste nimic despre locurile de origine. Se naste in Turcia, dar primele lui amintiri sint legate de debarcarea in Franta. E uimitor faptul ca memoria lui inocenta incepe sa inregistreze evenimentele abia din clipa inceputului noii existente simbolice. Doar familia reuseste sa-i formeze si sa-i intareasca sentimentul originii sale, insa romanul nu marturiseste nici o „indoctrinare“ patriotica in acest fel. Copilul creste cu constiinta sigura a propriei identitati asumate in ciuda ostilitatii celor din jur si reactioneaza firesc la orice incalcare sau batjocorire a spatiului sau afectiv. Riposta matura pe care o da la ora de religie preotului intolerant, demnitatea cu care isi rosteste numele atit de des ironizat (tinta a multor calambururi de prost gust, insa pastrind cu orgoliu amintirea unui mare rege armean) dovedesc o neobisnuita maturitate.

Sentimentul diferentei culturale este perpetuat datorita constiintei propriei identitati, dar mai ales datorita intolerantei celorlalti. Incepind cu imaginea stampilei de care depindea „dreptul de sedere“ in Franta si care intirziase sa aplice stigmatul diferentei – APATRID, continuind cu xenofobia vecinilor, cu indiferenta copiilor din jur – totul este facut sa-i aminteasca ceea ce oricum nu dorea sa uite. Diferentele culturale si lingvistice sint percepute ca o infirmitate de catre tinar, impiedicind comunicarea libera, insa identificarea cu noua cultura, asimilarea nu sint niciodata dorite. Toleranta si discretia ar fi fost ideale.

Parcurgind un drum invers in raport cu cel al lui Gabriel Bagradian, Henri Verneuil – Achod Malakian ajunge de fapt in acelasi punct: amindoi isi descopera identitatea social-etnica. Ceea ce se prefigura tacit in romanul rezistentei eroice devine explicit si cutremurator mai tirziu in cartea supravietuirii. Mayrig prezinta de fapt exponential, simplu si luind distanta necesara unei evocari, destinul comunitatii armene in exil: „In decursul acestor ani nebuni, piinea Armeanului a fost amara, intr-o existenta nevoiasa, intr-un cotidian al disperarii. Ingramaditi in apartamente mobilate murdare si in camere de hotel vechi, lipsiti de orice statut juridic, la marginea societatii gazda, ei s-au refugiat in asociatiile compatriotilor sau in micile lor biserici pentru a perpetua cultura si credinta lor ancestrala. s…t
Cit ii priveste pe francezi, in fata acestor reflectari contrarii prin numele lor stranii, cu parul lor negru, cu nasul acvilin, narile mari, de rasa alba dar cu pielea inchisa, au sfirsit incet, incet sa se obisnuiasca cu ei s…t.
In toti acesti ani, discursurile antirasiste nu erau la moda. A fost oroarea unui al doilea genocid in cursul aceluiasi secol, care a trezit indiferentele pentru a pleda cauza dreptului la diferenta“.