Rita Chirian s-a născut la Botoşani,
în 1982. În 2006 îi apare volumul de versuri
Sevraj, pentru care primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai
Eminescu“ – Opera Prima şi Premiul pentru debut al Filialei
Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. A tradus (din limba
franceză) romanul Babylon Babies de Maurice G. Dantec (Polirom,
2009).
Rita Chirian, ai un volum de poezii
recompensat cu Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Debut, un volum în
lucru, o experienţă la catedră. E mult, e puţin?
Nu mi-am dorit o existenţă
tumultuoasă, şi totuşi am avut-o şi ea continuă în acelaşi
ritm năvalnic; cu toate astea, punctele de referinţă sînt
cele uzuale: un liceu şi cîteva olimpiade de literatură cu
coroniţă, la Botoşani, o Facultate de Litere, un master în
postmodernism şi un mariaj consumate în Sibiu. Acum, povestea
romanului Rita-Miura-Kirke şi motanul Pitic se consumă la cîteva
case de Mircea Ivănescu.
Peste toate astea, un volum de poezie,
Sevraj, ieşit la Vinea, şi un număr de premii, printre care, da,
trebuie amintit Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Debut, la
Botoşani, în 2007. Apoi, un al doilea volum de versuri, care
stă – aşa, pritocit, tescuit, cuminte – să-şi scoată nasul
în lume, un volum cu care tot ameninţ de vreo doi ani, o carte
care-şi vrea articulaţiile întărite, întărite bine.
Printre altele, traduc. În timpul liber – să spun aşa –,
sînt profesor de limba română, undeva, la 30 şi ceva de
kilometri de Sibiu, într-o comunitate săracă, aşa cum nu
sînt multe, cu copii trişti, şi ulii, şi cai. Asta ar fi
eboşa mea existenţială. Sînt cumulardă. Scriu fiindcă pot
să trăiesc. Viaţa mea a fost un exil în care doar eu mi-am
aparţinut, iar primul meu copil „sevrotic“ e un bastard frumos
şi cu apucături ignobile.
Cum se face că ai ajuns la Cisnădie,
şi nu la opt kilometri mai încolo, la Sibiu? E un drum lung de
la Botoşani şi, din auzite, destul de întortocheat. Există,
fără îndoială, o explicaţie. Ne-o poţi da?
Pentru fiecare, drumurile sînt
atît de lungi şi de întortocheate pe cît e el
însuşi de contorsionat. Iar eu sînt un nod gordian de
provincie pentru care nimic n-a fost simplu. În 25 de ani, am
strîns paradoxuri cît pentru o viaţă întreagă. O
familie normală, scurtcircuitată într-o zi, care s-a
transformat în antipodul ei; o familie în care a fost cu
putinţă să învăţ să citesc la patru ani, dar care, la
doisprezece, m-a aruncat într-o agonie chimică din care am
izbutit să ies abia ani mai tîrziu; o adolescenţă care
semăna cu o sinucidere mereu amînată, care m-a adus aproape
de poezie şi departe de mine însămi. Am învăţat
destul de repede şi pe de rost singurătatea, scenariul distopic,
abandonul. Structural, sînt impetuoasă şi contradictorie
(reminiscenţele ruseşti ale bunicilor), dar trăiesc în
răceala medievală, stranie a Sibiului. Aici am descoperit
echilibrul aparent, drumurile scurte şi egale, dragostea, familia.
Pierdute acum trei sau patru ani, cine mai ştie? Am intrat la
facultate ca olimpic, însă nu m-am prezentat la examenul de
licenţă. Am avut slujbe accidentale – am fost şi sînt un
soi de factotum; acum sînt profesor, o meserie rigidă, mai
înecată în hîrţoage, în compromis şi în
umilinţă decît multe altele, în care am găsit poveşti:
ale copiilor, ale periferiei, ale pegrei, ale mele. Cisnădia m-a
părăsit după doi ani frumoşi. Uneori mi-am imaginat că aş putea
trăi acolo toată viaţa: am renunţat după doar trei săptămîni
de linişte grea, bituminoasă. Satul trist de pe Valea
Hîrtibaciului, în care predau acum, e un fel de Ieud fără
ieşire, cu ceţuri care greu se risipesc şi cu spaime pe care le
înghiţi laolaltă cu nişte copii condamnaţi să existe. Un
sat în care mă înfurie propria neputinţă. Acum aştept
„voluta“.
Ce cărţi de poezie ai găsit în
librăria din Cisnădie?
Trebuie să recunosc că n-am intrat în
unica librărie cisnădiană. Întreabă-mă dacă există vreo
carte (oarecare) pe Valea Hîrtibaciului. Întreabă-mă
cine cumpără poezie în Cisnădie şi întreabă-mă cîţi
dintre copiii şi părinţii de pe Vale ştiu să citească mai
„aplicat“ decît silabisind. Am crezut – pînă prin
septembrie-octombrie – că analfabetismul e numai la televizor.
Cum te-ai acomodat în Valea
Hîrtibaciului?
Cînd am venit pentru prima dată
aici, într-un început de septembrie, părea că şi
distanţele dintre bornele kilometrice se dilată, că se lichefiază
sub greutatea aburilor albaştri, că eu însămi devin o
întrupare a acestei materii impregnate de o lentă putrefacţie.
N-aş exagera cu nimic spunînd că Valea e un ţinut
crepuscular, de roman negru. Contururile sînt aici evanescente,
iar coerenţa se disipă. Nu am vocaţia gesturilor prometeice. Nu am
energia întemeietorilor. Iar aici totul e de făcut. Oamenii au
asperităţi, o brutalitate congenitală şi o anumită contondenţă
primitivă pe care nu mă pot nicicum flexa. Dar născătoare de
savori pe care, o vreme, le poţi gusta. Numai că saturaţia asta
aduce cu sine dezolări periferice şi prăbuşiri: dimineţile în
care ştii că nu ai în faţă altceva decît cîteva
ore de substantiv – familie lexicală – Sobieski şi românii,
acelea în care îţi va fi pusă la încercare
răbdarea în faţa unor copii care, în marea lor
majoritate, cu greu recunosc literele, în ochii cărora vezi
tare, atavisme, pe sub unghiile cărora cresc flori ale răului.
Valea e o lume paradoxală. Nu e un perimetru în care să
forezi adînc, ci unul în care să pătrunzi
dezvirginatoriu şi cu o oarecare indolenţă. Prin care să treci
arid şi impermeabil. Am făcut un exerciţiu. I-am întrebat pe
copii care este cel mai îndepărtat punct de pe pămînt
unde au fost. Mi-au indicat sate aflate la nu mai mult de
zece-cincisprezece kilometri de acolo. În imaginarul lor,
Sibiul ori Agnita sînt teritorii hic sunt leones. Ei învaţă
doar ceea ce părinţii lor au învăţat. Că foamea e vorace,
că sexualitatea e vorace, că celălalt e vorace. Că visul nu e
decît o altă nălucă a Hîrtibaciului.
Cum şi cînd ai ajuns în
Vale?
Am venit aici în al treilea an de
învăţămînt (aşa, ca-n poveşti). Cu preconcepţiile
de rigoare: copii cu bun-simţ, părinţi care-şi scot sfioşi
pălăriile în faţa intelectualilor satului: a primarului, a
preotului, a profesorului. În primele două săptămîni,
m-am îngrijit – cu mătura, mopul şi cîrpele – de
sălile de clasă. Lustruiam geamurile şi, prin faţa şcolii, au
trecut trei copii pe un cal frumos. Mi-au zîmbit larg, şi-am
fost fericită. După alte cîteva săptămîni, am început
să mă gîndesc la validitatea noneducabilităţii şi la
didactica lui Rousseau. Apoi, m-am gîndit îndelung la
Darwin.
Mai tîrziu, m-am gîndit că,
într-o bună zi, o să ne facem oameni de hîrtie, dacă
nu cumva vom fi devenit deja. Că o să ne dezintegrăm încet
sub ceţurile Văii. Pentru profesor, cuvîntul scris nu are mai
multă semnificaţie decît are pîinea pentru brutar. Este
un apendice ori, cel mult, un „obiect“ pe care-l manipulează
întîmplător şi fără prea mare tragere de inimă.
Între planificări, rapoarte, procese-verbale, înştiinţări,
dări de seamă, alte planificări, proiecte, referate, scheme,
situaţii, inventare, şedinţe cu părinţii, alte rapoarte, alte
proiecte, alte cursuri de formare, profesorul nu mai este decît
o marionetă încercănată, abrutizată, fără nimic din
serenitatea aceea cumva hollywoodiană, tradiţională, a
profesorului-mîntuitor. Ziua mea începe la 5 şi se
încheie mult după miezul nopţii. Dacă e să fii scrupulos,
nu izbuteşti să te odihneşti niciodată. Nu izbuteşti să ajungi
la carte, la cartea aceea pe care în timpul facultăţii nu o
prea lăsai din mînă. Iar atunci cînd, după o zi
întreagă de meditaţii pe mai nimic, te întrebi dacă
aşa e cînd te faci om mare şi te vezi mîrţoagă
deşelată (cum sînt destule pe Vale) de-atîtea hîrţoage
futile, prinsă-ntr-o lume, undeva, la limita grotescă dintre Kafka
şi Orwell.
Ce te sperie cel mai mult? Mi-ai spus
ceva despre un fel de regulament pe care l-ai impus elevilor...
Pureci. Păduchi. Scabie. Un fel de
parazitofobie, mi-am spus, care mă bîntuie la fiecare început
de an şcolar. Încă de cînd eram copil, luat la purecat
şi la ridicat bluziţa şi la arătat fundul gurii. Numai că acum
parazitofobia mea a luat alte forme, ceva mai complexe ori,
dimpotrivă, rudimentare de-a dreptul.
Regulile sînt:
1. Înainte să intri în
casă, baţi din picioare, ca şi cum ai mărşălui, pur şi simplu;
purecii, cei pe care nu i-ai pierdut pe drum, or să se oprească la
uşă. Dar acum e frig, la -20 de grade, purecii mor. Trebuie să
moară.
2. Te ştergi pe mîini cu
şerveţele dezinfectante. Bacteriile trebuie ucise într-un fel
sau altul, că doară sînt peste tot: pe clanţe, pe bănci, pe
caiete, pe burete, pe creştetul copiilor. (Cine spunea că
Fecioarele sînt ipohondre?).
3. Îţi treci pieptănul cu
atenţie prin păr, ţi-l speli în fiecare zi, te vopseşti
gîndindu-te: dacă e şi un singur păduche, moare, trebuie să
moară, substanţele astea chimice oricum sfîrşesc prin a-ţi
fierbe creierul, acolo, în lăcaşul lui.
4. Îţi cercetezi degetele:
culoare, textură, unghii rozalii, asprime – zilnic. Îţi
aminteşti că, demult, aveai un profesor care făcea operaţiunea
cam cu aceeaşi meticulozitate ca şi tine astăzi. Aproape că nu te
mai întrebi ce spaime îl bîntuiau şi pe el.
5. Oricum, regula esenţială este cea
legată de aşteptarea iernii: în amorţeala hibernală, parcă
şi fobiile se domolesc. Şi paraziţii îngheaţă. De parcă
niciodată nu s-a întîmplat să vezi strălucind
diamantin ouă de păduche printre firele de păr ale copiilor, de
parcă niciodată nu ţi-a dat prin cap să fugi cît te ţin
picioarele, de parcă nu s-a trecut niciodată – sub focuri
infernale de artificii – în mileniul al III-lea.
Ca profesor, cît timp mai ai să
citeşti într-o săptămînă? Există speranţa ca
literatura contemporană să fie cunoscută la clasă? Le citeşti
elevilor sau le recomanzi cărţi ale autorilor contemporani, din
dorinţa lor explicită de a şti şi altceva decît le trebuie
pentru bac?
E o profesie cronofagă, un drifting
printre cursuri de perfecţionare, meditaţii, ore suplimentare,
cercuri de tot felul, maculatură birocratică, navetă, consultaţii,
consilii, convocări, comunicări, colocvii. Aşa că nu ştiu cît
timp de adăstat cu o carte în mînă îţi mai
rămîne. Numai că se găseşte, că doară am rămas o boemă
(în ultimul timp) insomniacă. Cît despre gradul de
apetenţă a copiilor pentru lectură, şi ei sînt la fel de
superficiali ca noi toţi. Rezultat al faptului că trăieşti 16 ani
într-o casă în care nu există nici o carte (95% dintre
cazuri), că înşişi profesorii tăi de literatură sînt
fie obtuzi, fie scolastici, fie „orientaţi către cîştig“
(99%). Le-am recomandat copiilor literatură contemporană şi am
fost acuzată – mai mult sau mai puţin explicit – că-i poluez
cu pornografie. La o clasă terminală, am creat un opţional de
poezie românească, în care ultimele două unităţi se
îndeletniceau cu ce se întîmplă în zona
temporală de după ’80 pînă acum. Şi, da, fetele mele de
la filologie erau înnebunite de junii-primi de pe coperta a
IV-a, dar ce spuneaţi că scrie băiatul ăla care tulbură peste
măsură?
Colegele tale de catedră ţi-au văzut
volumul? Ştiu că scrii?
Literatura e aristocraţia mea
interioară. Dintr-un soi oarecare de egoism, pătrund puţini acolo.
Am învăţat devreme să disociez imaginea mea exterioară
(profesională, cotidiană) de cea artistică, deşi poeţilor le
sînt iertate mai multe nonconformisme decît celorlalţi.
Poate încă nu e o excentricitate asumată, vie, exhibată,
cumva factice, ci numai un liman pe care încerc să-l păstrez
pentru mine însămi. Plus că, fără îndoială, nu mi-ar
fi iertate unele „nesensibilităţi“ incongruente cu
statura-etică-şi-profesională-a-unui-cadru-didactic-preuniversitar.
Ai avut probleme profesionale din
pricina faptului că scrii?
Da, dintr-o sferă căreia nu-i
acordasem prea mare atenţie. La un moment dat, am fost nevoită să
dau o notă explicativă – scrisă – direcţiunii, în care
să justific o serie de afirmaţii pe care le-am făcut pe blog,
referitoare la... şi la..., punctual. Am făcut-o, hîrţoaga
s-a îndosariat şi viaţa a mers mai departe. Volumul mi-l ţin
departe de şcoală. Pe cei care s-ar arăta foarte curioşi o să-i
trimit – ce ironie! – în librării.
Ce-ţi propui, ca autor?
Nu am „program“, nu mă bălăcesc
în apele călîi ale coerenţei, nu ştiu ce voi scrie,
cum nu ştiu care dintre ovulele mele va fi, la un moment dat,
fecundat. Sînt o sumă de virtualităţi. În literatură,
în actul artistic, primează insolitul, crash-ul. Ce-ar putea
căuta aici schema, planul, rigoarea şi celelalte închisori?
Scriu, e important că scriu şi că vreau să scriu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters