OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numărul 6 al excelentei reviste on-line LHT (Littérature Histoire Théorie), revista site-ului francez www.fabula.org, propune un dosar de ţinută academică – semnatarii articolelor sînt profesori universitari şi în genere specialişti în domeniul cercetării şi teoriei literare – închinat unei teme aproape „clasice“ în cultura franceză, un „topos“ al criticii literare, după cum se exprimă unul dintre participanţii la grupaj, o temă recurentă şi la noi, în ultima vreme. E vorba, dacă n-aţi ghicit încă, despre decăderea literelor/a literaturii în lumea de azi – lumea democraţiilor şi a culturii de masă –, în care Literatura (cu majusculă) şi-a pierdut prestigiul şi pretenţia de a reda/transforma realitatea, de a contribui la procesul de cunoaştere şi de formare a individului. Dosarul se intitulează plastic şi... „pluralist“ Les tombeaux de la littérature (în română ar fi: Pietrele tombale ale literaturii) şi conţine o serie de texte critice la adresa discursului catastrofist din cultura franceză, inclusiv texte care analizează, la un nivel secund, luările de poziţie cu privire la numitul discurs defetist. Coordonat de Alexandre Gefen (conferenţiar la Universitatea Montaigne Bordeaux 3 şi fondatorul Grupului de cercetare Fabula), dosarul surprinde multiplele forme pe care le îmbracă discursul teoretic asupra morţii literaturii, discurs situat, la rîndul lui, într-o perspectivă istorică. Trei texte-document – de Jacques Rivière (un text datînd din… 1924, „La crise du concept de littérature“/„Criza conceptului de literatură“), Raymond Dumay şi Jacques Etienne Ehrmann – schiţează o genealogie a discursului „declinologic“.

 

Alexandre Gefen – al cărui amplu studiu deschide dosarul LHT – începe prin a spune că lamentarea pe marginea morţii literaturii este, probabil, un „veritabil gen critic“; totul se petrece „ca şi cînd discursul critic asupra morţii literaturii ar constitui un obiect polemic ce poate fi împărtăşit de toată lumea“. În Franţa, într-adevăr, e o temă asupra căreia nimeni nu „ratează“ să se pronunţe (bibliografia temei e deja foarte lungă, nu o citez aici), iar primele ei manifestări coboară adesea în timp, înaintea secolului XX. „Cultivăm de multă vreme o tradiţie franceză a profeţilor dezastrului şi a bocitoarelor culturii. Înfrîngerea gîndirii reprezintă muza noastră familiară întru delectare mohorîtă. Ne lamentăm în ce priveşte falimentul culturii înalte, eşecul democratizării artelor, sfîrşitul umanismului, decăderea şcolii, invazia culturii de masă şi a industriei de divertisment. Nici o altă ţară nu este în aşa de mare măsură fascinată de decăderea limbii“ – scrie Antoine Compagnon (citat de Gefen) într-o carte despre care am avut ocazia să mai scriu, (Que reste-t-il de la culture française?, suivi de Le souci de la grandeur, Donald Morrison, Antoine Compagnon, Denoël, Paris, 2008). Explicaţia sugerată acolo de Compagnon (în Le souci de la grandeur, răspunsul pe care istoricul şi teoreticianul francez i-l dă jurnalistului american Donald Morrison) era una în esenţă de natură economică: Franţa nu mai este în prezent o mare putere economică (europeană), ca urmare nici cultura ei nu se mai exportă în acelaşi mod (prestigios) cum se întîmplase în trecutul după care jinduiesc nostalgicii.

 

Alţii – precum Olivier Bessard-Banquy, în eseul din grupaj, „Du déclin des lettres aujourd’hui“/„Despre declinul literaturii astăzi“ – văd în discursul declinist la adresa culturii/literaturii un efect al democraţiei (în plan politic), al societăţii de consum de sorginte americană (în plan social): „Discursul cu privire la declinul literaturii este deci un discurs asupra sensului literaturii în democraţia contemporană. Nici unul dintre aceşti sceptici analişti nu pleacă de la ideea că democraţia în sine (s.a.) duce la moartea umanismului. Însă toţi constată în fapt că marşandizarea culturii conduce la o orientare nocivă către piaţa de consum, în mod evident incompatibilă cu vederile elitiste ale literaturii de creaţie“. Olivier Bessard-Banquy încheie o amplă trecere în revistă a vocilor care au proferat, cu mai multă sau mai puţină tărie, moartea literaturii, exprimîndu-şi speranţa – care iese cumva în relief pe un fundal destul de sumbru al alienării şi societăţii de consum – că revenirea la literatură se va face în numele regăsirii umanismului, pe care numai ea îl poate reprezenta şi ilustra: „În cele din urmă, chiar în inima acestei triste constatări trebuie să vedem o rază de speranţă: dat fiind că literatura este cea mai bună cale de acces către un umanism veritabil, nu încape îndoială că toţi acei dezvrăjiţi ai lumii moderne şi ai societăţii marşande vor vedea în ea multă vreme singurul refugiu posibil, pentru a lupta împotriva sordidelor apeluri la a consuma mai mult şi a gîndi mai puţin, în aşteptarea morţii“. O altă cauză invocată adesea – responsabilă de decăderea literaturii – ar fi influenţa nefastă a formalismului anilor ’60-’70, a structuraliştilor şi a telqueliştilor, care ar fi închis literatura asupra ei însăşi, concentrînd-o asupra procedeelor de producere, iar nu asupra conţinutului de viaţă al textelor. Or Dominique Viart, profesor la Universitatea Lille III şi „specialist în literatură franceză contemporană“ – cum îl numeşte Alexandre Gefen, într-un interviu extrem de interesant („Résistances de la littérature contemporaine“/„Rezistenţa literaturii contemporane“), în care pune punctul pe i – arată clar că nu tipul demersului literar ca atare determină decadenţa – în fond, e necesar să ne pliem, în cazul fiecărui text literar, exigenţei pe care el o cere, să intrăm în jocul propus de autor, să acordăm, în critică, locul cuvenit interpretării de text, iar nu să-l „tratăm cu criterii estetice prestabilite“ – şi că, în genere, trebuie să ne mefiem de aşa-numitele „discours de la fin“/„discursuri ale sfîrşitului“, care sînt adesea superflue:

 

„Sînt întotdeauna foarte rezervat faţă de asemenea noţiuni ori declaraţii. Ne aducem aminte de remarcabila prostie care a constat în a decreta «sfîrşitul Istoriei». De la această afirmaţie încoace – a lui Francis Fukuyama –, lumea n-a încetat să se mişte şi nici antagonismele să se îndrepte spre alte extremisme, mai mult religioase decît ideologice (sau mai exact ideologii fanatice sub mască religioasă), şi chiar capitalismul liberal, pe care gînditorul american îl vedea triumfător peste tot şi în prezent fără contramodel, este astăzi pus în chestiune. De aceea, trebuie să ne ferim să proclamăm «sfîrşitul», indiferent despre ce ar fi vorba. Dar să luăm în considerare, cu mai multe nuanţe, că, într-adevăr, au loc anumite deplasări, că statutul scriitorului şi al literaturii nu mai sînt identice cu cele de altădată. Ceea ce nu înseamnă sfîrşitul literaturii, ci acela al unei anumite concepţii şi al unei anumite receptări a literaturii“. Dominique Viart afirmă că există, în continuare, literatură franceză de calitate şi anvergură – fără acelaşi ecou internaţional ca odinioară, dar, ca şi în cazul vinurilor franţuzeşti, concurate de producţii din alte colţuri ale lumii, asta nu înseamnă că literatura respectivă şi-a pierdut calitatea –, precum un Pascal Quignard (sau mai tînărul Régis Jauffret, al cărui ultim roman, Lacrimosa, Gallimard, 2008, se bucură de o sofisticată analiză în chiar numărul discutat al revistei, text semnat de Stéphane Chaudier et Julian Négrel, „Le Stabat Mater de Régis Jauffret: quel tombeau pour quelle littérature?“/ „Stabat Mater al lui Régis Jauffret: ce piatră tombală pentru ce literatură?“). Realităţile socio-economice şi mediatice sînt cu totul altele, iar literatura cu mize mari nu are şanse să fie promovată în mass-media, noua concurenţă a prestigioaselor reviste literare de altădată: „Vechile reviste prestigioase, în care avea încredere un întreg public avizat, au cedat locul. Şi cu siguranţă nu televiziunea va servi drept cutie de rezonanţă pentru operele esenţiale ale timpului nostru“. Dominique Viart exprimă cel puţin două observaţii pertinente: una este aceea că, spre deosebire de religios şi de politic, literarul – un spaţiu „în afara oricăror dogme (politice, religioase, care impun o gîndire mai degrabă decît o suscită) şi a oricăror specializări disciplinare (care circumscriu privirea propriului lor cîmp)“ – rezistă ca discurs credibil, neparcelat, lipsit de partis-pris. Cealaltă se referă la cele două tipuri de „declinologi“: „conservatorii“ (precum un Richard Millet) şi „liberalii“. „Primii regretă dominaţia unei anumite literaturi, preocupate mai mult de eleganţa decît de forma ei, concepută foarte clasic pe modelul «Marilor Autori». Ceilalţi consideră că literatura este o artă a trecutului sau, dacă nu, se construieşte în funcţie de criterii care ţin mai mult de marketing decît de artă.“