OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1999, Sorin Alexandrescu scria, într-unul din excelentele sale eseuri din volumul Privind înapoi modernitatea, că „orice încercare de răsturnare fundamentală a canonului [estetic] a dus nu la modificarea nucleului său dur, ci, în cel mai bun caz, doar la crearea de «margini miluite»“. (Re)construcția unei astfel de „margini miluite“, anume aceea a prozei „feminine“ interbelice, este și scopul declarat al Biancăi Burța-Cernat în studiul său Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, apărut anul trecut la Editura Cartea Românească. Autoarea pornește chiar de la termenul de „marginalitate literară“, angajîndu-se într-un demers critic de nuanță asumat conservatoare, acela de a face vizibilă literatura interbelică scrisă de femei, dar fără a pune în discuție canonul literar modernist (recte Lovinescu, Călinescu & Maiorescu) și cu atît mai puțin supremația absolută a „valorii estetice“. În acest sens, literatura scriitoarelor noastre moderniste este tratată drept „un caz particular al marginalității literare“.

 

Cu ajutorul unei documentații pline de acribie, Bianca Burța-Cernat (re)construiește atmosfera vieții literare interbelice, pe fondul căreia reușește o recuperare biografică și bibliografică a cîtorva scriitoare cu un relief propriu și o oarecare vizibilitate în epocă – astăzi complet ieșite din circuitul critic și inaccesibile cititorului de rînd, nefiind aproape deloc (re)editate în ultimele decenii. Ticu Archip, Sanda Movilă, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu, Sorana Gurian și Cella Serghi sînt prezentate sub forma unor mici monografii, autoarea limitîndu-și interpretarea la proza acestora din perioada dintre cele două războaie mondiale. În analize de text nu lipsite de finețe și intuiție critică, Bianca Burța-Cernat încearcă să (re)integreze literatura acestora în tabloul deja existent al literaturii moderniste, raportînd-o permanent la numele „mari“ ale canonului interbelic și plasînd-o în interiorul unor tendințe și curente „canonice“. Astfel, Ticu Archip este văzută sub semnul „autenticismului antisolipsist“ (în vecinătatea, dar și prin delimitarea de Camil Petrescu), Lucia Demetrius este tot autenticistă, dar mai degrabă în sensul „tinerei generații“ a anilor ’30 (un fel de „trăirism în variantă feminină“), în timp ce Sanda Movilă pendulează, atît în proza scurtă, cît și în singurul roman important, „între esteticismul decadent și autenticismul «minimalist»“. Anișoara Odeanu, o scriitoare de succes în epocă, are profilul unei „minimaliste avant la lettre“, practicînd o literatură a absurdului existențial înaintea lui Eugen Ionescu, iar Henriette Yvonne Stahl, mai degrabă o figură singulară în epocă, întruchipează în opera ei „spiritualizarea feminității“. În timp ce pentru Cella Serghi scriitura are funcția unui „mecanism compensatoriu“, Ioana Postelnicu și, în fine, Sorana Gurian se remarcă printr-o proză a corporalității, ultima, „pe urmele lui Max Blecher“. În anii ’30, ani care marchează maturizarea scrisului feminin, Bianca Burța-Cernat identifică două direcții importante ale acestuia: „o proză (vag) estetizantă, de nunață decadentă“ și „o proză «minimalistă» a cotidianului, cu inserturi autoficționale (tendințe mixate uneori în cuprinsul aceleiași cărți)“.

Limitele analizelor din studiul de față sînt date de premisele teoretice de la care pornește autoarea. Principalul concept de lucru este cel de „literatură feminină“, contestat, împreună cu feminismul „diferenței“ și cu așa-zisa lui tendință de a „ghetoiza“ literatura feminină, pe care o diferențiază programatic de cea a bărbaților. Dintr-o datare cronică a suportului teoretic – feminismul „diferenței“, în accepția mult prea îngustă pe care i-o dă autoarea, este depășit de cîteva decenii bune în curentele teoretice, feministe sau nu, din Vest (1.) – rezultă nu numai un demers critic (asumat) „desuet“, dar și – ceea ce mi se pare mai grav – un demers care riscă să se autoexcludă din discursul teoretico-critic internațional. Autoarea însăși anunță, în introducerea lucrării, renunțarea intenționată la orice analiză critică a teoriilor din alte zone culturale, căci „o discuție despre marginali și marginalitate în literatura română trebuie să țină seama de particularitățile contextului mai mult decît de teoriile decanonizante (sigur, nici ele de ignorat) importante de peste Ocean. Pentru că, e limpede, marginalii noștri au cu totul alt profil decît marginalii lor“. Ceea ce la o primă privire pare o firească adaptare la obiect a discursului devine pe parcursul lucrării o reducție a lui la context și are ca rezultat renunțarea totală la orice suport teoretic contemporan.

 

Din păcate, fără un astfel de suport, Bianca Burța-Cernat nu are nici un instrument care să-i permită punerea în discuție a canonului estetic, a ierarhiilor și a valorilor pe care le presupune, convinsă fiind că „o discuție fructuoasă despre «marginalii» și/sau «minorii» literaturii române nu ar trebui să vizeze [...] contestări canonice radicale și cu atît mai puțin contestarea legitimității esteticului ca principal criteriu de valorizare a literaturii și de constituire a canonului“. În același eseu la care am făcut referire la începutul acestui articol, Sorin Alexandrescu demonstrează caracterul istoric și mecanismele (nu în ultimul rînd ideologice) de funcționare ale canonului „estetic“ în spațiul nostru cultural. Impus în perioada interbelică de criticii cu cel mai mare renume, Lovinescu și Călinescu (care mergeau pe urmele lui Maiorescu), pe fondul luptei dintre tradiționalism și modernism, el și-a păstrat prestigiul în perioada postbelică nu numai datorită reprezentantului ei cel mai de seamă, Nicolae Manolescu, ci mai ales datorită condițiilor istorice de funcționare a discursului critic sub comunism. Afirmarea principiului „autonomiei valorii estetice“ avea atunci menirea de a-i crea literaturii un spațiu (pe cît posibil) liber de intruziunile politicului. În această analiză, lipsa de autonomie față de contextul social-istoric, politic și ideologic a însuși principiului „autonomiei valorii estetice“ este mai mult decît evidentă și aproape că nici nu mai are nevoie de o contestare de pe poziții „feministe“ (2.)

În locul unor astfel de dezbateri – după părerea mea, mai mult decît necesare pentru a crea bazele unei analize productive a literaturii feminine interbelice –, în cartea Biancăi Burța-Cernat cititorii se văd confruntați cu un demers critic lipsit de o miză teoretică și analitică majoră, preluînd fără o minimă dezbatere critică ierarhii prestabilite și clișee analitice și teoretice. Astfel se explică și concluziile – previzibile – la care ajunge în urma analizelor de text. De pildă, autoarea analizează destinul biografic și auctorial al scriitoarelor menționate sub semnul unui „eșec exemplar“, eșec de care ar fi responsabile nu atît mecanismele funcționării instituției literare sau modul de constituire și de funcționare al canonului însuși, cît „structura de personalitate“ a scriitoarelor în cauză și „conjunctura istorică nefavorabilă“. Insuficiența acestui tip de explicații este prea evidentă pentru a mai insista asupra ei. Discutabilă, după părerea mea, este teza Biancăi Burța-Cernat conform căreia critica postbelică, considerată de ea mai „conservatoare“ și mai antifeministă decît cea interbelică, din cauza „aerului ideologic viciat al timpului“, este în bună parte responsabilă de absența de fapt a literaturii feminine interbelice din discursul critic românesc. Totuși, dacă ne uităm cu atenție la așa-zisele „recuperări“ din anii ’60-’80, observăm că în majoritatea cazurilor este vorba de (re)introducerea în circuit a „vîrfurilor“ canonice moderniste, de reconfirmarea ierarhiilor deja stabilite înainte de război. De o recuperare sistematică a „marginalilor“ nici nu putea fi vorba atunci, și aceasta nu din motive de gen – Max Blecher, B. Fundoianu, Mihail Sebastian sau Alexandru Vona (Ferestrele zidite) nu au fost nici ei recuperați înainte de 1989, ci după aceea.

În acest context, problematica identității feminine și a condițiilor ei de constituire, problema „scriiturii feminine“ (desigur, nu în accepția ei, depășită, din anii ’60-’70, ci mai degrabă din perspectiva deconstructivismului feminist și a teoriilor postmoderne ale discursului), problema corporalității (iar aici nu poate fi vorba numai de evitarea suprapunerii feminitate/corporalitate, mai mult un clișeu al receptării interbelice, cum pe bună dreptate remarcă autoarea, ci de felul în care scriitoarele au încercat să creeze, conștient sau nu, o estetică „alternativă“ a relației specifice corp-scriitură, estetică ce nu merge neapărat „pe urmele lui Max Blecher“) nu sînt aproape deloc exploatate în studiul de față. Acestea nu sînt simple propuneri de interpretare a prozei interbelice (românești) scrise de femei, cît mai ales aspecte care, luate ca puncte de pornire ale analizei, ar fi putut duce la (re)construcția unui profil specific al literaturii feminine interbelice, cu mize și identități proprii, la crearea unui tablou cu adevărat alternativ al literaturii interbelice în ansamblul ei. Acesta, abia, ar putea da seama de complexitatea esteticilor și practicilor auctoriale modern(ist)e din spațiul nostru cultural.

 

În final, nu mă pot opri să constat că volumul de față se înscrie – involuntar, desigur, dar cu atît mai trist – în tendința deja înrădăcinată în cultura și societatea românească de ignorare a feminismului, opțiune auctorială explicabilă, poate, doar ca o încercare de a impune literatura feminină în discursul critic actual „pe ușa din dos“, printr-o strategie subversivă „slabă“, din interior, cu prețul că, atingîndu-și o miză asumat minoră, el își ratează obiectul.

–––––––––––––––
1. În cartea de față, Bianca Burța-Cernat scrie despre literatura feminină fără să folosească o minimă bibliografie „feministă“ actuală.
2. Ceea ce mi se pare cel mai ciudat e că nici generația de critici tineri afirmați după Revoluție nu a făcut nici o încercare de depășire a canonului „estetic“, iar eseul amintit nu a beneficiat nici pe departe de receptarea pe care ar fi meritat-o.