Nu ştiu cum să explic tăcerea cu
care a fost „întîmpinat“ recentul volum al lui
Alexandru Matei. Să nu mi se spună că prin lipsa de expertiză a
comentatorilor. Cronicarii literari autohtoni, mai ales cei tineri,
se pronunţă cu aplomb în chestiuni unde nu au competenţă
(nu am nici eu, dar nu-mi propun o „expertiză“; nu e cazul).
Atunci, de ce? Pentru că autorul nu scrie despre literatura română?
Dar, într-un fel, şi despre noi este vorba aici… Cînd
a debutat Alex. Cistelecan, mulţi tineri cronicari s-au repezit să-i
dezbată volumul, pe temeiul ideologiei sale „de stînga“.
S-avem pardon: cu toate meritele lui intelectuale, autorul Vieţii ca
film porno are şansa de a deveni „cel mai valoros eseist al
tinerei generaţii din România“ abia cînd va ieşi de
sub tutela gîndirii lui Lacan şi a lui Zizek. Miza lui
filozofică rămîne modestă prin comparaţie cu miza literară
din cartea tizului său.
Un proiect personal unitar
Ultimele zile din viaţa literaturii…
constituie, la ora actuală, singurul volum consistent despre
fizionomia şi maladiile literaturii franceze contemporane. Nu ştiu
cîţi dintre criticii români activi cunosc atît de
bine, din interior, fenomenul şi cîţi sunt în stare
să-l comenteze în profunzime pentru cititorul român ca
Alex. Matei. Ba ştiu prea bine: nici unul. Cu inteligenţă şi
competenţă, Alex. Matei ne aşază în faţă o oglindă în
care am uitat să ne privim. Ce a mai rămas, la ora
postmodernităţii, din „oglinda“ în care cultura română
s-a privit, obsesiv, în modernitate şi în raport cu care
s-a autodefinit adesea?
Vădind o unitate de proiect personal,
cartea s-a scris asemeni unui work in progress, pe parcursul mai
multor ani, din eseuri şi comentarii apărute în Observator
cultural, România literară, Idei în dialog ş.a. Cu
toate acestea, compoziţia sa nu are nimic din formula culegerilor de
articole grupate pe secţiuni şi livrate la suprapreţ drept
„sinteze în şantier“. Ultimele zile… lasă impresia de
elaborare meticuloasă, de studiu/eseu compact, în care
reflecţia filozofică şi teoretică, larg panoramică, este
ilustrată prin numeroase „studii de caz“ micromonografice.
Textele au fost, în parte, rescrise, montate şi ajustate
corespunzător. Puţine indicii (mai degrabă scăpări…) lasă la
vedere caracterul lor ocazional, ca atunci cînd autorul îl
citează pe Marin Preda în preview, din „jurnalul său apărut
în Ziua literară“.
Desigur, nu e vorba de o imagine
„holistică“ a obiectului. Nici n-ar fi fost posibil. Alex. Matei
recunoaşte că a lăsat deoparte poezia (irelevantă ca simptom
cultural mai larg) şi teatrul. Decupajul său liber, aflat la
intersecţia dintre critică, teorie şi istorie literară, istoria
ideilor şi eseul filozofic speculativ, are în vedere
principalele direcţii ale prozei franceze din ultimele decenii. Se
adaugă, în deschidere, o ramă metateoretică (excelente
insight-uri dedicate lui Barthes, Jacques Rancière, Jean-Marie
Gleize, Lionel Ruffel, Dominique Viart şi, mai ales, lui An-toine
Compagnon, cu ale sale consideraţii despre postmodernitatea franceză
ca antimodernitate). Unele nume mai familiare cititorului român
sînt invocate pasager; mă gîndesc la popularul Pascal
Bruckner, la „reacţionarul“ Maurice Dantec, la „maximalistul“
Olivier Rollin, la „minimalistul“ Daniel Pennac sau la
„autoficţionala“ Shan Sa. Volumul avansează în trepte: de
la cadrul teoretic mai larg, privind „epistema literaturii
franceze“, trecînd prin problematizarea „postmodernităţii
literare franceze“, cu un interludiu despre romanul francez al
secolului al XX-lea, spre tipologizările privitoare la „literatura
angajată: naturalism, autoficţiune, libertinaj, trash“, şi
variantele „minimalismului“, de la Minuit (descendent al Noilor
Romancieri, „ultimul grup de avangardă din literatura franceză“)
pînă la „literatura antimodernă“ (în sensul lui
Compagnon) a unui estet nostalgic precum Pascal Quignard. Autorul
dialoghează, în permanenţă, nu doar cu gîndirea
franceză, ci şi cu cea americană şi, nu în ultimul rînd,
cu receptarea autohtonă. Cu multe lucruri sînt de acord, cu
altele mai puţin (mi se par cam „esenţialiste“ generalizările
referitoare la psihologism, ca expresie a feminităţii), dar nu asta
e important. Importante sînt întrebările ce subîntind
această diversitate tipologică: de ce nu ne mai place, azi,
literatura franceză, de ce nu mai este ea importantă, deşi
discursul francez despre literatură şi aşa-numita „French
Theory“ (cf. François Cusset) rămîn cele mai
viguroase? Ce mai rămîne din literatură după ce extragi din
ea tradiţia istorică naţională şi pe cea umanistă? De ce există
un discurs intelectual specific francez, dar nu şi unul specific
românesc?
Dacă literatura franceză „nu ne mai
place“, dacă ea nu mai produce mari scriitori, ci o inflaţie de
autori nici prea-prea, nici-foarte-foarte, dacă ambiţiile
maximaliste de altădată au lăsat, pocăit, locul autoficţiunii
(un neoromantism „masturbator“, lipsit de transcendenţă,
preocupat exclusiv de enunţarea sinelui) şi minimalismului (un
neoclasicism al scriiturii, dar fără anvergură problematică,
general-umană), respingînd Istoria, general-umanul şi miza
morală în favoarea unui autenticism masochist, egolatru şi
atomizant, este din cauza unor investiţii prost plasate. Literatura
franceză a eşuat pentru că a vrut să fie Totul, jucînd fie
pe cartea angajării, fie pe cea a autonomiei autotelice. Alex. Matei
are dreptate să vadă în penitenţa ei actuală rezultatul
unui complex naţional şi al unui eşec politic: mai întîi,
marea literatură a „trădat“, neputînd să preîntîmpine
dezastrul fascist. După 1950, refugiat în terorismul marxizant
al teoriei literare, spiritul ei utopic a falimentat încă o
dată, prin structuralism, telquelism şi Nouveau Roman. Odată
transcendenţa abolită, revenirea slabă a autorului în text
nu schimbă prea mult lucrurile.
Ce-i drept, după ce a pus umărul la
ideea „morţii autorului“ a lui Roland Barthes şi a girat, ca
lider al revistei Tel Quel, ideea marxistă a productivităţii
textuale, un „strateg al literaturii“ precum Philippe Sollers –
care a însemnat pentru literatura franceză a anilor ’70 ce a
însemnat Malcom McLaren pentru curentul punk – lansează, în
locul textualismului defunct, moda autoficţiunii, schimbînd
mania exhibării textului cu cea a exhibării sexului. Rezultatul? O
euforie a minoratului „autenticist“, un zgomot alb. Amplul excurs
al lui Alex. Matei despre autoficţiune reprezintă însă tot
ce s-a scris mai avizat pe această temă la noi; o lectură
obligatorie pentru cei care vor să ştie cum şi de ce…
Dacă autoficţiunea îşi are un
strămoş îndepărtat în Gide, versantul minimalismului
post-existenţialist este inaugurat de Beckett, care va legitima, în
anii ’50, „gradul zero“ al literaturii: o literatură asumat
modestă, umilă, a cărei figură tutelară e… musca. Expresie a
agoniei (în sensul lui Blanchot) şi a sfîrşitului
propriilor iluzii, literatura absurdului prefigurează acţiunea
Noului Roman, rejectînd noţiuni „burgheze“ precum Istoria,
Omul sau Personajul, iar minimalismul anilor ’80 nu va face decît
să urce temperatura literară de la îngheţ la confortul de
apartament, de la sub zero la 20 de grade. Preluînd inspirata
metaforă meteo a autorului, adaug la rîndu-mi că, după ce a
fost întîi fierbinte, apoi rece (dar tot excesivă!),
literatura franceză a ajuns căldicică, interesantă doar pentru
francezi şi pentru specialişti. Adică, la noi, pentru Alex.
Matei... Să recunoaştem: literatura „autof(r)icţională“ şi
„minimalistă“ care se scrie azi în Franţa nu ne prea
interesează şi nu ne mai impresionează. Sau ne interesează doar
în măsura în care autorul reuşeşte să o facă
interesantă ca fenomen. Capitolele despre „excepţia“
Houellebecq sau despre minimalism ca „literatură de apartament“
sînt contaminante, ca şi consideraţiile sale referitoare la
viziunea „apocaliptică“ franceză vs. cea „pozitivă“
anglo-americană şi la obsesia eşecului în proza franceză
actuală. Fără a fi spenglerian, diagnosticul final mi se pare
inconturnabil: literatura franceză actuală (şi a Europei
occidentale, în genere, mai puţin cea anglo-saxonă) este
epuizată. Iar etiologia intelectuală a bolii nu lasă loc de mult
optimism. În lipsa unui combustibil utopic „tare“ şi a
unei viziuni a Umanului în Istorie, pacientul rămîne
izolat, debil, fără suflu, un tip inteligent şi nevrotic, oscilînd
între astenie, reverie şi isterie…
un revoluţionarism utopic foarte…
frenchy
Ultimul capitol („Studiul literaturii
în lumea post-naţională“) ar fi putut să lipsească. Îi
înţeleg mizele provocatoare – la ce bun studierea unei
literaturi „naţionale“ într-o lume în curs de
globalizare, cînd libera circulaţie, informaţia generalizată,
consumismul şi metisajul fac regulile? –, dar nu pot să nu le
observ naivitatea. Sceptic şi lucid de regulă, dar cu simpatice
accese de teribilism, Alex. Matei alunecă într-un
revoluţionarism utopic foarte… frenchy, combinat cu un „complex
al periferiei“ foarte românesc: „Cultura română
însăşi mi se pare opţională, atunci cînd trebuie să
înţelegem ce este cultura europeană. Cît priveşte
dezvoltarea competenţelor de comunicare, învăţarea
întrebuinţării corecte a limbii natale nu trebuie să se
cramponeze de literatura beletristică. Orice elev de bacalaureat ar
trebui să ştie să redacteze un text ş…ţ şi să încadreze
cultural un text aparţinător respectivei limbi. Cred că
identitatea unui individ nu mai ţine astăzi de înscrierea
bagajului lui de cunoştinţe şi formativ în tezaurul
constituit al unei tradiţii culturale, ci în continuumul
culturii vii“. De înţeles la un absolvent de Franceză,
ideea de a transforma literatura română în materie
opţională poate fi lesne catalogată drept suicidară. Nici o
cultură care se respectă n-ar recurge la ea. Cum poţi să ai acces
la o tradiţie culturală oarecare, cum poţi să încadrezi
corect un text aparţinînd unei limbi sau culturi dacă nu ai
mai întîi acces la tradiţia şi istoricitatea propriei
comunităţi lingvistice? N-aş fi de acord nici cu ideea
imposibilităţii unei tradiţii a modernului, pe motiv că modernii
ar refuza tradiţia. Există – vrem, nu vrem – o tradiţie a
modernităţii europene; însuşi Alex. Matei vorbeşte din
interiorul ei.
Oricum, deşi declară, apocaliptic,
decesul literaturilor naţionale – mai precis, istoricizarea lor –,
aducînd un pios „omagiu“ literaturii franceze, autorul nu
este un „om recent“ (în sensul lui Patapievici) sau un
„integrat“, entuziast (în sensul lui Eco). E un sceptic
paradoxal, un apocaliptic integrat, care nu se lasă plasat nici la
„dreapta“ conservatoare, nici la „stînga“
relativist-postmodernă, care semnalizează, bovaric, la stînga,
pentru a face, nostalgic, la dreapta. Pledoaria vibrantă (şi
convingătoare) în favoarea lui Houellebecq, „ultimul mare
scriitor francez“, e o pledoarie împotriva minoratului
formalist şi corect politic al literaturii şi mentalităţii
postmoderne. Elogiind „marea literatură“ la care, vai, nici unul
dintre scriitorii francezi din ultimele decenii nu mai accede, Alex.
Matei nu refuză esteticul, ci un anume estetism formalist, centrat
pe scriitură. „Reacţionar“ de stînga, adept al „lipsei
de stil“ şi de artificii, în linia Balzac-Zola,
transgresivul, „antimodernul“ Houellebecq este valoros, pentru
el, pentru că pune mesajul înaintea inovaţiei formale şi nu
renunţă la angajarea istorică, la personaj sau la ideea
umanist-modernă de Om (fie ea şi asumată în negativ).
Apreciez superlativ la Alex. Matei
capacitatea de a-şi pune buna instrucţie filozofică în
slujba literaturii. Expresivitatea sa stilistică – uneori
explozivă, cel mai adesea mordantă – e însoţită de o
captivantă dicţiune a ideilor, cam derutantă totuşi şi, pe
alocuri, greu de urmărit. Eseist pursînge, caracterolog
incisiv, spirit mobil şi speculativ, format în buna tradiţie
a eseului francez, mai aproape însă de Sloterdijk decît
de Barthes sau Blanchot, autorul nu face parte din rîndul celor
care vor să te convingă de adevărul lor, ci al celor care
stimulează prin exerciţiul propriei libertăţi de gîndire.
Teoretizările sale nu sînt scolastice, aseptice şi
previzibile, ci vii, incitante, întotdeauna personale. Mai
curînd artist, prea inteligent labil pentru a fi ideolog, Alex.
Matei trece totul prin filtrul critic al propriei minţi, preferînd
să se contrazică decît să fie rigid sau plat. Cei care speră
să găsească în el un avocat al stîngii, al dreptei, al
culturii franceze, al postmodernismului etc. vor fi dezamăgiţi. Din
fericire!
Capabil să stea alături de orice
abordare similară din Hexagon, acest volum cu miză interculturală
ar merita să fie tradus în limba franceză. Pînă
atunci, el rămîne referinţa numărul unu în România
atunci cînd vorbim despre proza contemporană din Franţa. Şi
nu sînt semne că ar putea avea, în viitor, un concurent
pe măsură. Mă tem, în plus, că nici un critic literar din
generaţia lui Alexandru Matei nu ar putea scrie deocamdată ceva
comparabil despre literatura română postbelică. Dar, spre
deosebire de cazul literaturii franceze, literatura noastră
postbelică nu solicită din partea criticii un background filozofic
obligatoriu…
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters