OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ştiu cum a ajuns Alexandru Matei să studieze literatura franceză, însă în Ultimele zile din viaţa literaturii, cartea ce reprezintă debutul său editorial – pentru că, altfel, el este un tînăr intelectual foarte prezent în presa culturală, cu priză la real (de la politic pînă la fotbalistic) –, ne spune cîte ceva despre originile demersului critic pe care-l desfăşoară în volum. Pe cînd era student la franceză şi engleză, la Facultatea de Limbi străine din Bucureşti, el asista la cursuri despre postmodernitate (la franceză) sau postmodernism (la engleză), care operau cu referinţe cu totul diferite, sciziune care i-a pus în alertă spiritul critic. Mai tîrziu, revolta va fi una cu miză importantă, ridicată la rangul de linie directoare a acestei cărţi: moartea Literaturii (autorul se referea, după propriile spuse, la Literatura cu majusculă, în ciuda scăpării de redactare), ce înseamnă, cu alte cuvinte, stingerea literaturii estetice, autotelice, învestite cu semnificaţii transcendente (literatura proclamată de modernitate), şi transformarea ei în „literatură integrată“, globalizată, un discurs cultural printre altele, „precum gastronomia sau cultura corpului fizic“. Dar să nu avansăm atît de repede: dacă am evocat imaginea studentului contrariat, aflat în căutarea referinţelor – reluată de însuşi Alexandru Matei, cu un fel de cochetărie cu propria-i tinereţe –, e pentru a pune în lumină mai bine două lucruri: pe de o parte, modul în care funcţionează gîndirea însăşi a eseistului, vie, extrem de mobilă, curioasă, cultivată la şcoala franceză a paradoxului; iar pe de altă parte, faptul că acest tînăr eseist este, iată, pe cale să devină o autoritate în materie de literatură franceză.

 

În România – în ciuda francofoniei generalizate şi a jargonului critic la fel de general garnisit cu franţuzisme –, sînt foarte puţini cunoscători adevăraţi de literatură franceză, iar printre ei, Alexandru Matei este unul strălucit, unul dintre puţinii posesori ai unui discurs multidisciplinar la noi. Condiţia lui este, aşadar, una privilegiată, dar mai ales ingrată, pentru că riscă să aibă un discurs, deşi seducător, totuşi solipsist. Dar în ordinea privilegiilor, trebuie spus că eseistul are grijă în permanenţă ca acest discurs să dialogheze cu cititorul şi, înainte de orice, cu sine însuşi. Alexandru Matei este – sau va fi, nu mă îndoiesc –, în scurtă vreme, o autoritate în materie de literatură franceză contemporană, dar pentru cartea de faţă, acesta nu e singurul lucru care contează. Critica literaturii franceze e dublată constant de reflecţia asupra literaturii (cu şi fără majusculă) – în fond materia franceză din care îşi extrage consideraţiile teoretice, previziunile, pariurile este, pînă la un punct, un instrument şi un termen de comparaţie prestigios pentru condiţia literaturii române, prezentă şi ea în fundal, în permanenţă (vorbind despre literatura globalizată, într-o „lume postnaţională“, iată că Alexandru Matei e primul care se contrazice, întorcîndu-se mereu la exemplul/cazul literaturii sale, al literaturii române). Cunoscător (deşi autodidact) al filozofiei, al teoriilor psihanalitice şi cognitiviste, Alexandru Matei are un discurs multidisciplinar, antrenant şi seducător – desigur, pe filiera discursului cultural francez, sofisticat pînă la limita de sus a coerenţei, aglutinant şi învolburat, incisiv sau cu umor, inventiv, dar mereu plin de forţă, căreia îi sacrifică, uneori, rafinamentul. Cert e că vorbeşte cu atîta pasiune şi prospeţime despre literatura franceză de astăzi – crepusculară, se ştie – încît ea devine brusc antrenantă şi plină de relevanţă. Unii dintre citi-torii săi se vor duce, probabil, la sursă – dacă e ceea ce vrea eseistul –, însă, dincolo de asta, cred că miza esenţială rămîne discursul despre literatură, pur şi simplu.

 

Cartea de faţă se compune din eseurile şi cronicile de literatură franceză pe care Alexandru Matei le-a publicat în ultimii şapte ani în presa culturală (în special în Observator cultural), însă contrar regulii, ea are o neaşteptată coeziune şi consecuţie – bine încadrate de „Argument“ şi de „Încheiere“ –, dovadă că eseistul nu a scăpat niciodată din vedere planul de ansamblu. Pe de altă parte, el are o dexteritate taxonomică destul de surprinzătoare pentru un asemenea discurs postmodern, dar şi foarte utilă, despicînd apele unei literaturi franceze recente şi foarte recente. Tînărul eseist vorbeşte astfel de literatura maximală, angajată (Houellebecq, „noii libertini“, autoficţionarele, „chicklit francez“) vs. minimalismul şcolii de la Minuit, cu Jean Echenoz în cap de listă, urmat de reprezentanţi ai „literaturii de apartament“, ai „minimalismului Biedermeier“ (cei doi termeni îi aparţin) şi ai „literaturii Amélie Poulain“. Ambele direcţii se opun, la rîndul lor, „literaturii antimoderne“ de tip Pascal Quignard – analizat şi el, pentru ca tabloul să fie complet. Alexandru Matei demonstrează, cu competenţă, că numele franceze cele mai prizate în spaţiul autohton (Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder) nu sînt nici pe departe dintre cele mai importante în peisajul actual al Franţei.

 

Urmîndu-l pe acelaşi Compagnon, Alexandru Matei se face, în această carte, cu aplomb şi energie, profetul morţii Literaturii, dar şi literaturii: e vorba nu numai de opoziţia literatură înaltă vs. literatură de masă, cu care sîntem familiari deja de ceva vreme, ci şi anume de pierderea încrederii în imanenţa textului, de pierderea oricărei semnificaţii umane a jocului cu convenţiile literaturii, deci de spargerea turnului de fildeş estetic şi integrarea textelor literare în amplul discurs cultural: „Cufundaţi cum sîntem într-o anumită idee de literatură – cea consacrată de literatura franceză modernă, de gîndirea romantică germană, de avangardismul european şi de experimentalismul britanic –, pe care sîntem departe de a o fi epuizat, pe care continuăm s-o interogăm, în paralel cu practica postmorală a unei literaturi descătuşate, nu ne dăm răgaz pentru a remarca un lucru foarte simplu: dacă literatura va supravieţui ca savoir, nu o va face decît în măsura în care pune probleme, în care invită la reflecţie. La o reflecţie autentică, nu la una care decurge din deprinderea cu un anumit discurs despre literatură – deconstrucţionismul, de pildă“ (eseistul se grăbeşte imediat să facă paralela cu literatura română, evocînd cazul lui Mircea Cărtărescu, unul dintre marii autori români la ora actuală, pe care-l taxează imediat ca aparţinînd „unei paradigme literare istoricizate“). Reflecţia e prilejuită de cazul lui Michel Houellebecq, „singurul scriitor francez mondial din ultimele decenii“, exponent al unei literaturi maximaliste, angajate, cîtuşi de puţin interesat de stil – în răspăr, aşadar, cu tradiţia scriiturii franceze –, dar purtătorul unor mesaje politice, sociale şi umane, pe cît de şocante, pe atît de esenţiale. Spaţiul nu-mi permite să insist, dar e de spus că paginile închinate scriitorului francez sînt, încă o dată, seducătoare – aşa cum sînt, în pandant, şi cele consacrate minimalismului sau „literaturii de apartament“.

 

„Pentru a supravieţui în societate – continuă Alexandru Matei, urmîndu-l pe Compagnon, care a analizat magistral acea conştiinţă antimodernă a modernităţii –, literatura trebuie să-şi privească vîrsta modernă din afară: nu, nu cum s-ar grăbi cineva să completeze imediat, din postmodernitate, pentru că «postmodernitatea» literară s-a dovedit adesea o capcană, o coadă de cometă a modernităţii“. Ei bine, privit din afară – aşa cum singur se străduieşte s-o facă, să dialogheze cu sine –, discursul lui Alexandru Matei despre condiţia/moartea literaturii nu face excepţie de la contradicţiile modernităţii pe care le semnala A. Compagnon în Les Antimodernes: de Joseph de Maistre à Roland Barthes. El însuşi maximalist în ce priveşte profeţia extincţiei literaturii în era globalizării, a industriei cărţii şi a Internetului (maximalismul culminează în capitolul penultim, foarte discutabil, „Interludiu. Studiul literaturii în lumea postnaţională“, în care pledează pentru desfiinţarea disciplinei literaturii române în şcoală), admirînd forţa etică a mesajului, transmis pe cale literară, al unui Houellebecq şi deplorînd literatura inactuală şi lipsită de noutate a unui estetizant ca P. Quignard, Alexandru Matei rămîne un nostalgic al Literaturii şi un captiv al stilului, al scriiturii („Tema scriiturii este una eminamente franceză“, observă pertinent la un moment dat). Spre deosebire de pesimişti sau de optimişti (pentru ultimii, literatura e azi autentică şi valoroasă pentru că „s-a eliberat de prejudecăţi elitiste“), tînărul eseist se raportează nostalgic la literatură: „A vorbi nostalgic despre literatură înseamnă a rememora literatura canonică, a-i aduce omagiul, recunoscînd în acelaşi timp că aşa nu se mai poate scrie“. O atitudine calmă şi justă, dar care contrastează, de la un punct încolo, cu învolburarea stilistică a discursului apocaliptic despre aceeaşi literatură, ce culminează – cum e firesc – în capitolul concluziv („Încheiere. Ce se vede“). Alexandru Matei duce la desăvîrşire astfel, fără a ieşi din contradicţie, un discurs apocaliptic care, aşa cum admirabil o arată eseistul, ţine de esenţa însăşi a modernităţii literare franceze: o modernitate a crizei (situate în timp la 1789), a rupturii, a transcendenţei puse în cauză şi, deci, a unei literaturi dezvrăjite care-şi proclamă dintotdeauna crepusculul.

 

În ultimul paragraf din carte, autorul ţine să adauge, cu umor vital, „sincerele mele condoleanţe“ teoriei literaturii „şi tuturor pseudonimelor ei, poetică, poietică, stilistică, semiotică literară“, fiindcă, în lipsa perspectivei istorice, literatura „nu are nici o semnificaţie umană“. Alexandru Matei spulberă hotărît turnul de fildeş şi se lansează în profeţii: literatura va fi de divertisment sau „etnologică“ ori nu va fi nimic; cît despre discursul despre literatură, „dacă va dăinui“, el „se va scinda“ între o istorie literară ce va da seamă de toate teoriile literare şi de istoria civilizaţiei europene şi o antropologie culturală „pentru care literatura va fi un document totdeauna interesant“. Provocatoare şi pline de seducţie, profeţiile lui Alexandru Matei au totuşi un maximalism (cu propriul termen) străin de relativismul şi luarea distanţei pe care le invoca în paginile introductive. Contestabilă este mai ales teza din penultimul capitol, renunţarea la studiul literaturii naţionale (recte română) în şcoală, pe motiv că literaturile naţionale au „murit“ şi ele. Alexandru Matei sacrifică aici nuanţele de dragul ideii. „Prăpastia“ dintre literatura universitară şi aceea neinstituţionalizată nu mi se pare atît de tragică şi în fond nu este deloc nouă: ea e firească în măsura în care nu e despotică. Eseistul vorbeşte, pe bună dreptate, de do-uă tipuri de „vedete scriitoriceşti“: scriitorul instituţionalizat (Echenoz în Franţa, Cărtărescu la noi) şi scriitorul „taumaturg“, care contrariază orizontul de aşteptare al publicului larg (Houellebecq în Franţa, la noi...), în cazul căruia contează nu cum, ci ce scrie. Nu văd cum cele două literaturi s-ar nivela în direcţia unei pure literaturi de divertisment, altfel decît absolutizînd discursul apocaliptic (acest discurs se regăseşte, de altfel, printre cele ale postmodernităţii, însă nota apocaliptică este una tipică modernităţii franceze). Iar cititori nostalgici după Literatură vor exista întotdeauna (printre ei se numără şi Alexandru Matei), chiar dacă nu mulţi.