Literatura la puterea a patra: FILB, un festival care lovește din nou

Autor: Alina PURCARU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Literatura la puterea a patra: FILB, un festival care lovește din nou

Nu știu cîți s-ar fi gîndit, după numele invitaților anunțați în program, cei mai mulți necunoscuți cititorilor români, că ediția a patra va fi cea mai incendiară de cînd se organizează Festivalul Internațional de Literatură de la București, FILB-ul, cum i-a rămas numele. Dintre oaspeții străini, Paul Bailey, Roman Simic, Declan Meade, Jean Mattern și Gheorghi Gospodinov, doar trei au cărți traduse în română. Croatul Simic, prozator și organizatorul unui puternic festival de proză scurtă, și irlandezul Declan Meade, editor al unei curajose reviste literare, The Stinging Fly, centrată pe literatura de ultimă oră, au fost la prima întîlnire cu cititorii de la noi (dar ce întîlnire!). Cu tot necunoscutul care a planat în jurul cărților acestor scriitori nu neapărat vedetă între preferințele (sau cunoștințele) cititorilor români, această ediție a adus la Clubul Țăranului Român mult mai mulți oameni ca-n alte dăți și un entuziasm afișat lejer și de public, și de invitați, și de moderatori, fără excepție.

Paul Bailey: la pas prin România absurdă

Startul s-a dat cu toate motoarele pornite și cu sala gemînd de oameni care nici în picioare nu prea mai aveau pe unde se strecura. Găzduită de Marius Chivu, cu rol de moderator, seara de deschidere a adus pe scenă doi scriitori de cursă lungă, Mircea Cărtărescu și Paul Bailey, care și-au găsit, după lecturile publice, puncte de discuție comune și foarte ofertante pentru degustătorii de anecdote literare, apropouri livrești și dezvăluiri cu protagoniști excentrici, cum a fost mondenul Antoine Bibesco, a cărui familie l-a fascinat teribil pe Paul Bailey. Povestirile acestuia au curs fluid, într-o engleză mătăsoasă, care ascundea o mare disponibilitate pentru ironii, dar și pentru anecdote decoltate, discret strecurate printre istorisiri documentate, cu și despre România. L-au atras, spunea, amestecul indicibil dintre melancolie și umor, compozițiile lui Enescu și ale lui Lipati, un anume soi de realitate, care în absurd și în poezia dada își găsește cea mai fidelă expresie, contrastele, incredibilul. Un exemplu: pornit împreună cu Marius Chivu (care i-a și tradus romanul Unchiul Ru-dolf, apărut la Editura Humanitas) spre Corcova, unde familia Bibescu avea un conac, Paul Bailey s-a trezit într-un loc în care paragina, ruina și decăderea generală coabitau cu cele mai noi mărci ale prezentului din orice colț al lumii: computerele performante din dotarea unei școli sau volumele cu Harry Potter devorate de cei mici. Ceva din tot acest peisaj, care i-a intrat in pori de ani de zile de cînd se tot interesează de România, s-a strecurat și în cărțile sale, dintre care multe au personaje românești. Român este și protagonistul romanului din care a citit miercuri seară, Băiatul prințului, o carte (încă în lucru) care urmărește pașii tînărului Dinu, plecat în 1927 la Paris pentru a-și descoperi talentele și viața de boem.

Pentru a rima, în chip subtil și cordial, cu invitatul din Marea Britanie, Mircea Cărtărescu a ales să citească un text publicat acum ceva vreme în Dilema veche, „Jurnalul lui Darwin“. Afabil și relaxat, Mircea Cărtărescu a intrat cu lejeritate pe pista anecdotelor din sertarele mai ferite ale culturii române, pistă deschisă de Bailey, și așa a ajuns să povestească despre Sebastian (o altă slăbiciune a scriitorului britanic) și despre Blecher sau despre lunganul de Geo Bogza, care îl plimba pe „marele bolnav“ cu patul prin salonul în care își ducea boala și își scria cărțile. A fost o seară deschisă, cu multe lucruri de împărtășit, cu glume și istorisiri din trecut (nici Zaraza n-a rămas neevocată!) și cu cîte un sfat de la profesioniști la novici: să nu uităm de plăcerea scrisului, spune Mircea Cărtărescu, și de o ordine a așezării lucrurilor fără de care, vorba lui Paul Bailey, „inspiration doesn’t get you anywhere“.

„Dați vina pe croat!“

A doua seară a fost surpriza absolută: urma să se vorbească despre proza scurtă, o temă care, cum bine știm, umple sălile în România, despre publicarea autorilor foarte tineri, fără cotă încă, și despre viața unei publicații dedicate în special acestora, The Stinging Fly, care apare de 14 ani în Dublin, condusă de Declan Meade. Alături de editorul irlandez, care, pe lîngă revisă, a pus pe picioare și o mică editură cu același nume, au urcat pe scenă Roman Simic – autor de proză scurtă și un om cu multă experiență în organizarea festivalurilor de literatură – și Lavinia Braniște, o prozatoare tînără, aflată la primul volum de povestiri, Cinci minute pe zi, abia publicat la Editura Casa de Pariuri Literare. Deși ar fi fost de așteptat ca o astfel de alăturare să tenteze un public mai degrabă de nișă, sala a fost din nou plină, iar cei trei, plus Matei Martin, ca moderator, au reușit să comunice atît de direct și de natural și între ei, și cu publicul, încît au transformat întîlnirea de joi seara într-un spectacol cu care rar te întîlnești pe la evenimente literare. Nu numai că și-au pus unii altora întrebări, cu o naturalețe care te făcea să te gîndești că au stat multă vreme la aceeași masă, dar au ridicat la fileu subiecte cu miez polemic real, cum sînt statutul literaturii care nu e bestseller, curajul editorilor de a-și asuma riscuri cu un gen nevandabil și eternul cerc vicios al ofertei condiționate de cerințele pieței.

Roman Simic s-a înfierbîntat atît de tare luînd apărarea prozei scurte, încît, după o pledoarie demnă de un entertainer (sau de un evanghelist!), l-a provocat direct pe Jean Mattern, aflat în public, să lămurească, din punctul de vedere al editorului, situația marginală a prozei de mici dimensiuni, ca și pe cea a traducerilor, în special din Europa de Est. „Dați vina pe croat!“, a hohotit prozatorul, punîndu-se la adăpost de un eventual faux pas. Jean Mattern, care, în afară de faptul că scrie cărți, coordonează și două colecții de literatură străină la Gallimard, a ridicat mănușa și s-a adresat direct publicului, spunînd un adevăr poate mai greu de îngurgitat, apropo de capriciile și de obișnuințele unei piețe care cere roman, eventual stufos, și mai nimic altceva: „Piața sînteți voi!“. Neconvins, nici după ce editorul francez a anunțat că la Gallimard se investește în publicitate pentru un titlu doar dacă a depășit deja un număr considerabil de exemplare vîndute, croatul a revenit insistînd că un gen ar trebui cît de cît expus, pentru ca potențialul consumator să se poată familiariza cu ceea ce, în genere, trece drept nișă. Or, fără un efort dinspre departamentul de promovare, e ceva mai dificil. Răspunsul lui Jean Mattern a indicat din nou către cititor, invocînd, totodată încrederea a unui editor cu fler în literatura pe care o publică și minimalizînd rolul strategiilor de marketing: „Piața nu e abstractă, e reprezentată de fiecare dintre noi. Nu trebuie întotdeauna să se dea vina pe editori. Există promovare, se ține în permanență relația cu media, dar a gîndi numai în termeni de marketing nu garantează succesul unei cărți“.

Un loc pentru proza scurtă

Despre dificultățile de a ține pe linia de plutire o revistă care țintește către literatura nouă, ca și despre rostul unei asemenea publicații și despre posibilitățile ei de susținere a vorbit pe îndelete Declan Meade, un personaj pe atît de blajin și de calm pe cît e Roman Simic de agitat și de energic. The Stinging Fly apare trimestrial și are abonați din toată Irlanda, dar și din afara granițelor țării și a apărut tocmai pentru a fixa undeva fluxul de proză scurtă care exista în Irlanda, însă pentru care nu era un spațiu de publicare. Pentru un scriitor de proză scurtă încă nepublicat în volum, ca și pentru un traducător dedicat genului, spațiul de expunere era aproape imposibil de găsit, dar astăzi, după 14 ani de cînd apare constant, The Stinging Fly e și locul propice pentru literatură bună de dimensiuni reduse și, totodată, un etalon pentru genul în sine. Forma grafică sub care apare e de invidiat, ca și seriozitate selecției, care se ascute cu atît mai mult cu cît revista are doar cîteva numere pe an. Susținerea materială pe care o necesită un astfel de proiect – care, între timp, a generat și o editură cu același nume, specializată în antologii sau în volume de sine stătătoare de proză scurtă – vine de la Dublin Arts Council, și e indispensabilă. Iar succesul publicației se măsoară în abonamente, în bunele referințe din branșă, dar și în anii de cînd apare.

Din tagma celor direct vizați de discuția despre succesul unui gen mai puțin vandabil, Lavinia Braniște a răspuns prompt și fără ezitare că pentru ea a povesti în texte de mici dimensiuni nu a fost o pregătire pentru roman și că nu și-a propus decît ceea ce a scris, adică povestiri. Nu știe ce va urma, dar e sigură că nu se va apuca de ceva doar pentru că există mai multe șanse să se vîndă mai bine. Cît despre posibilitatea de a fi tradusă, nici nu a avut cînd să se gîndească la acest pas, fiind foarte la început. Ea a citit ultima proză din volumul Cinci minute pe zi și și-a atras deja simpatii și potențiali cititori dintre cei prezenți, încă o dovadă, în caz că mai era nevoie, că lecturile publice și dialogul direct cu scriitorul fac diferența. E adevărat, naturalețea și degajarea dialogurilor încălzesc cu multe grade atmosfera, care de foarte multe ori cînd se lansează cărți e un simplu cadru convențional, obositor și plictisitor pentru toată lumea. Această seară a FILB-ului, tocmai prin neașteptatul pe care l-a scos la iveală – dar nu numai – , ar putea fi luată ca studiu de caz pentru reușita unui eveniment construit în jurul unor cărți și al oamenilor care se interesează de ele: nu mai mult de trei invitați pe scenă, puncte comune și dialog între ei, subiecte atacate onest, care să cîștige urechile celor din sală, mai puține introduceri și timpi morți și mai multă deschidere și bună-dispoziție.

Patru autori și revoluțiile lor

Înainte să înceapă cea de-a treia seară a festivalului, deja atmosfera era și sărbătorească, și încă și mai familiară, iar din reacțiile multora dintre cei veniți era limpede că se bucuraseră de ceea ce văzuseră pînă atunci și că ar fi revenit și într-o eventuală a patra seară! În orice caz, blogurile de literatură au înregistrat fărîmele astea de entuziasm și de bună-dispoziție pe care festivalul le-a provocat de data asta, parcă mai mult decît oricînd. Ultima seară a fost și cea mai compozită, ca să condensez o primă impresie într-un singur adjectiv. Ana Chirițoiu, redactor al revistei România literară, a moderat o întîlnire între patru autori teribil de diferiți între ei, pe care, la finalul discuției, ajungeai să-i privești totuși într-o lumină comună, aceea a credinței în mizele pe care și le-au asumat făcînd literatură. Jean Mattern a revenit în prim-plan, de astă dată în calitate de autor a două romane traduse deja în română, ambele la Editura Polirom: Băile Királi (trad. Silviu Lupescu),Lapte și miere (trad. Anca Băicoianu). Cea din urmă, Lapte și miere, a fost prezentat în aceeași seară de Adina Dinițoiu, critic literar și o bună cunoscătoare a literaturii franceze, care a introdus cititorii în lumea deloc confortabilă de care se ocupă scriitorul francez, dedicat unui subiect ce se suprapune peste trecutul propriei familii: exilul și încercările care au marcat niște refugiați din Europa de Est din vremea dictaturilor comuniste.

Cel de al doilea invitat din străinătate a fost Gheorghi Gospodinov, un scriitor bulgar foarte tradus peste tot în lume și publicat de curînd și la noi, într-o colecție nouă a Editurii Cartier, „Biblioteca deschisă“, cu cel mai de succes titlu al său, Un roman natural. El a venit însoțit de traducătoarea romanului, Cătălina Puiu, iar cea care a asigurat traducerea pentru Jean Mattern a fost Nadine Vlădescu, prezentă pe scenă în fiecare seară de festival. Invitații români au fost Adina Rosetti, autoarea romanului Deadline, aflat deja la a doua ediție la Curtea Veche Publishing, și Mihail Vakulovski, poet, romancier și redactor al unei cunoscute reviste online, Tiuk!, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori veniți din Republica Moldova. El a ales să citească un fragment din cel mai nou roman al său, Tovarăși de cameră. Student la Chișinău, publicat de Editura Cartea Românească, iar Adina Rosetti a selectat un fragment de la finalul romanului care a transformat-o într-unul dintre cei mai căutați tineri scriitori ai momentului. Jean Mattern a citit în limba franceză un fragment din romanul Lapte și miere, iar Gheorghi Gospodinov – o selecție de fragmente mai scurte din Un roman natural.

Unul dintre punctele comune ale cele patru romane, foarte diferite, de altfel, a fost ideea de revoluție, un bine camuflat fir roșu detectat de Ana Chirițoiu. S-a vorbit, așadar, trecînd microfonul de la unul la altul, despre revoluția anticorporatistă de pe bloguri, cum se întîmplă în romanul Adinei Rosetti, despre revoluția din toaletele cu pereții mîzgăliți de lozinci antisistem, ca în romanul lui Gospodinov, sau despre cea explozivă, din stradă, cum s-a întîmplat în Chișinăul lui Vakulovski sau în Ungaria anilor ’50, despre care scrie Jean Mattern. Exilul, țara de împrumut, ca temă orientativă a serii, micile lucruri care intră indisolubil în identitatea unui individ chiar fără patrie, cum ar fi gustul mîncării de acasă, au fost și ele fire de discuție care au legat ultima seară într-un mod subtil, empatic și inteligent. Șapte oameni pe scenă (patru autori, doi traducători și moderatorul) este, totuși, un număr prea mare pentru o discuție unitară, orientată și în care fiecare să aibă o contribuție echilibrată. După cele patru ediții, aș spune că ideal e să ai doi invitați, trei maxim și dacă între ei se leagă un dialog real, publicul va fi în cele din urmă inclus.

Fotografie de grup, la final

Engleza impecabilă a lui Jean Mattern, modul cald în care a comunicat și și-a prezentat opțiunile literare, ca și încrederea pe care a afișat-o în forța unui text bun de a răzbate spre cei care îl așteaptă sînt toate lucruri care s-au adunat în secvența de final a serii de vineri. Lipiciul la public al lui Mihail Vakulovski din timpul lecturii, plus priza detaliilor despre Republica Moldova în schimbare, toate acestea s-au cuplat foarte bine cu caracterul expansiv, extravertit pe care Gospodinov l-a lăsat să se întrevadă în timpul lecturii. Cît despre Adina Rosetti, cu romanul în mînă și un idealism asemanator cu cel al personajului despre care scrie, și-a găsit un loc firesc în tabloul de final al unui festival care crește și uimește. Un semn îmbucurător, vizibil din prima seară, au fost foile cu traducerea în română a textelor citite de fiecare invitat străin, procedeu simplu, care îi conectează mult mai bine pe cei care ascultă la ceea ce se citește pe scenă. El ar trebui completat, anul viitor, și cu traduceri, măcar în engleză, ale tuturor textelor, pentru ca invitații din străinătate să aibă acces unul la scrisul celuilalt și la cel al românilor.

La final, Oana Boca, Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu, surprinși de aparatele de fotografiat în prima lor poză comună de cînd organizează FILB-ul, și-au luat la revedere și au mulțumit, mulțumiți la rîndul lor, celor care au pus un umăr și pentru această ediție. Iar invitații, ca și publicul, în rîndul căruia au fost foarte mulți scriitori români de astă dată, s-au amestecat zgomotos și bucuroși în zarva ușoară a unui coktail pus la cale de Ioana Gruenwald și de Centrul de Carte Germană, atenți și cu literatura, și cu apetitul celor pe care reușește, iată, să-i strîngă la un loc. S-a încheiat un festival frumos, care, după impresiile și reacțiile celor care l-au frecventat an de an sau care abia l-au descoperit, e deja asociat cu bucuria și cu nerăbdarea așteptării.

Recomanda articolul prin: