Editura Humanitas Fiction a publicat,
vara aceasta, ultimul roman al Hertei Müller, Leagănul
respiraţiei, apărut în 2009 în Germania, la Carl Hanser
Verlag, cu cîteva luni înainte de a i se acorda Hertei
Müller Premiul Nobel pentru Literatură. Este un roman despre
prietenie şi teroare, despre ce înseamnă să „miroşi a
depărtare“ şi să fii „încolţit din afară, găurit pe
dinăuntru“, despre nevinovaţii care trebuie să plătească
pentru o istorie ticăloasă şi absurdă. Leagănul respiraţiei
este povestea deportării într-un lagăr sovietic a unui tînăr
german originar din România. Volumul este tradus impecabil în
limba română de Alexandru Al. Şahighian, care a reuşit
performanţa de a-i face pe cititori să nu simtă că e vorba de o
traducere. Leagănul respiraţiei (împreună cu primul roman
scris de autoare după ce a părăsit România, Călătorie
într-un picior, în traducerea Corinei Bernic) va fi
prezentat publicului românesc cu prilejul vizitei Hertei Müller
la Bucureşti, în 27 şi 28 septembrie 2010. Cu ocazia
prezenţei în România, Herta Müller va susţine un
dialog la Ateneul Român, împreună cu Gabriel Liiceanu,
şi va acorda autografe pe cele două romane: Leagănul respiraţiei
şi Călătorie într-un picior. Revista Observator cultural a
realizat, în cursul lunii august, un interviu telefonic cu
Herta Müller. În dialogul Bucureşti-Berlin, am discutat
despre istorie, literatură şi prietenie. Şi, deşi ne despărţeau
mii de kilometri distanţă, am avut impresia că Herta Müller
este foarte aproape de noi, cei de aici, cei care o citim cu
încîntare înfiorată ori de cîte ori îi
apare o carte în limba română. Asta şi pentru că ne
regăsim în scrisul său, în cărţile sale, în
atitudinea sa.
La finalul acestui interviu, vom
publica o reacţie a Hertei Müller, preluată după Frankfurter
Allgemeine Zeitung, ediţia din 17 septembrie, despre angajamentul cu
Securitatea al lui Oskar Pastior. În celelalte pagini ale
revistei, vom reveni asupra „cazului Pastior“.
În ianuarie 1945, germani din
România (bărbaţi şi femei între 17 şi 45 de ani) au
fost deportaţi în Uniunea Sovietică. „Nimic pe lume nu te
putea ajuta“ – era fatalitatea ce rezultă din Leagănul
respiraţiei. Şi, totuşi, bunica eroului îi spune: „Ştiu
că te vei întoarce“. O propoziţie care îl ţine în
viaţă. Credeţi în puterea cuvintelor?
În situaţii extreme cuvintele au
un alt efect decît în situaţii normale, în bine ca
şi în rău, în a te ocroti ca şi în a te
primejdui. Există situaţii în care cineva îţi spune
ceva, un cuvînt, o frază. De multe ori, este vorba de
propoziţii mai mult întîmplătoare, şi lapidare. Pe
care le reţii fără să-ţi dai seama, pentru că sînt scurte
şi-ţi revin mereu în minte. Le porţi în cap. Pe moment
nu-ţi dai seama, dar, mai apoi, le descoperi importanţa. Sînt
propoziţii scurte, spuse la întîmplare, dar care trăiesc
în sine; ele lucrează în mintea celui care le poartă cu
sine. Aceste cuvinte pot fi un ajutor, dar te pot şi copleşi –
„ştiu că te vei întoarce“ e o propoziţie care-ţi oferă
ceva, care te susţine, dar îţi şi pretinde să vrei să
rezişti, chiar dacă viaţa îţi este pusă sub semnul
îndoielii.
Au fost acele cuvinte ale bunicii,
„Ştiu că te vei întoarce“, încărcate de putere? Au
reuşit să-l facă să reziste pe Leopold Auberg, tînărul
plecat în lagăr?
Nu ştiu dacă nişte cuvinte pot ţine
în viaţă un om, ar fi bine dacă nişte simple cuvinte te-ar
putea ţine în viaţă – ar fi fost nemaipomenit dacă doar
acele cuvinte l-ar fi salvat pe Leo de la moarte... Dar pesemne că
şi altora li s-a spus: „Ştiu că te vei întoarce“, şi nu
s-au mai întors. Cuvinte de îmbărbătare şi de speranţă
cunoaşte fiecare, dar cît timp rezistă ele, cît timp
îţi poţi pune nădejdea în ele atunci cînd totul
în jur e deznădăjduit? Dacă asemenea cuvinte ar avea un
efect cert, fără doar şi poate că toţi ar fi trebuit să se
reîntoarcă. Doar cuvintele nu pot fi singura cauză a
supravieţuirii. Ele lucrează în cap, dar de supravieţuit nu
poţi supravieţui decît în carne şi oase. Dar corpul e
vulnerabil – cînd cedează, el nu mai ţine seama de
ocrotirea cuvintelor din cap. Leo s-a întors acasă nu doar din
cauza acelei unice propoziţii. Trebuie să se adune multe ca să
poţi supravieţui în condiţii de lagăr. Depinde, în
primul rînd, de rezistenţa ta, de puterea ta de a îndura
acele condiţii.
O carte nu o scrii din obligaţie, ci dintr-o nevoie
lăuntrică
Leagănul respiraţiei s-a născut din
povestirile lui Oskar Pastior. Din punctul dumneavoastră de vedere,
romanul este un omagiu pentru Oskar Pastior? O datorie morală? Un
semn de prietenie, dinspre viaţă către eternitate?
La începutul întîlnirilor
noastre, vorbeam cu Oskar Pastior despre această temă care mă
preocupa, fără să mă gîndesc că s-ar putea naşte un
roman. Aş fi vrut să scriu ceva, dar încă mai adunam
poveşti, luam notiţe. Şi mama mea fusese deportată în
lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. Deşi abia dacă vorbea
despre asta, iar eu nici măcar nu cunoşteam cuvîntul
„deportare“, ceea ce simţeam la mama mea era ca o umbră pe care
o vedeam fără s-o înţeleg. Nu doar la ea simţeam această
umbră, ci la toţi cei de vîrsta ei care fuseseră deportaţi.
În satul micuţ în care m-am născut, deportarea a fost o
experienţă colectivă. Era, ce-i drept, interzis să vorbeşti
despre deportări, dar fiecare ştia de celălalt (vecin, prieten,
rudă) dacă a fost sau nu deportat. La sat, viaţa era oricum
înţepenită de cei trei sute de ani de cînd satul exista
izolat în plin lan de porumb, fără stradă asfaltată. Iar
această încremenire se înteţise din cauza deportărilor
şi a tăcerii impuse. Am mai scris cîte ceva despre asta în
prima mea carte şi în eseuri. Dar voiam să scriu o întreagă
carte despre lagăr şi era nevoie să vorbesc cu cei care fuseseră
deportaţi. După ce mama a venit în Germania, a ţinut
legătura cu oamenii din sat. Îmi tot spunea că a mai murit
cutare şi cutare dintre cei cu care fusese în lagăr. Mi-am
dat seama că, dacă mai aştept, n-am să mai găsesc pe nimeni care
să-mi poată povesti ceva. Revenind la întrebarea
dumneavoastră, n-am resimţit faţă de nimeni, scriind Leagănul
respiraţiei, ca pe o datorie – nici faţă de mama, nici faţă de
prietenul meu Oskar Pastior –, şi cu-atît mai puţin ca pe o
datorie morală. O carte n-o scrii niciodată din obligaţie, ci
dintr-o nevoie lăuntrică. Deportarea m-a preocupat zeci de ani –
cum ar fi putut fi altfel?
Cum aţi ajuns la Oskar Pastior?
Îl ştiam de mult. Înainte
de a-mi povesti el despre viaţa lui în lagăr, mai vorbisem şi
cu mulţi alţii. Voiam să-i aud povestind, dar ţăranii nu au
obişnuinţa să vorbească despre ei înşişi: „Nu se cade,
nu se face“. Aşa că n-am putut afla altceva decît: „Am
suferit, a fost o foamete îngrozitoare, am îngheţat“ –
generalităţi. Oskar Pastior a fost singurul care mi-a povestit
despre toate astea pînă în cele mai mici detalii, cu o
memorie microscopică. Amintirile lui erau pline de imagini trăite,
vii, poetice – „Îngerul foamei“, „lopata de inimă“…
Lucrurile au venit de la sine: mi-am dat seama că putem să scriem
cartea împreună. În 2006, după moartea prietenului meu
apropiat, a trebuit să scriu singură cartea – nu existau decât
treizeci-patruzeci de pagini puse pe hîrtie şi în rest
doar însemnări. Sute de detalii foarte precise, dar nimic care
să le lege, nici o acţiune, şi doar patru din numele personajelor:
Trudi Pelikan, Bea Zakel, Tur. Şi Kati-Planton, dar nimic altceva
despre ea decît că şedea noaptea la măsuţa din baracă şi
că era înapoiată mintal. În prelungirea imaginilor lui
Pastior, a trebuit să inventez propriile mele imagini şi poveşti
pe care textul mi le cerea – trebuia să-mi imaginez că sînt
eu însămi în lagăr, pentru ca viaţa de zi cu zi
inventată de mine, viaţa lagărului, să devină o realitate
credibilă. După moartea lui Pastior, cartea a devenit un omagiu
adus lui. Pierdusem un om care mi-era foarte drag. Munca la Leagănul
respiraţiei m-a ajutat să mă gîndesc la el, să-l plîng
şi chiar să-l mai am un timp în preajma mea.
Există în romanul dumneavoastră
un atac al obiectelor din lagăr asupra leagănului respiraţiei,
„care se dă peste cap“, un atac ce survine asupra eroului
principal, la 60 de ani de la eliberarea din lagăr. Obiectele din
vis se însufleţesc, devin reale, vor să-l facă să revină
în lagăr. „Cînd mă bîntuie noaptea obiectele,
strîngîndu-mă de beregată şi sufocîndu-mă,
deschid dintr-o smucitură fereastra şi scot capul afară. Luna pe
cer e ca un pahar de lapte rece, care-mi clăteşte ochii. Respiraţia
mea îşi regăseşte ritmul. Sorb aerul rece pînă ce nu
mai sînt în lagăr“. Oskar Pastior, cînd
povestea, v-a arătat vreun obiect al tinereţii sale? A păstrat
vreun obiect? V-aţi construit romanul avînd pe masa de lucru
anumite obiecte din tinereţea lui Oskar Pastior?
Nu. Cînd a plecat din ţară, n-a
luat cu el decît strictul necesar. Majoritatea obiectelor din
roman sînt imaginate de mine. Oskar Pastior mi-a spus doar că,
foarte des, aproape în fiecare noapte, pînă la
bătrîneţe, a tot visat despre lagăr. A visat cum îşi
împachetează lucrurile, a visat că nu ajunge la timp, că
pleacă trenul. Ştiţi cum sînt visele... pentru el se
amestecau situaţii din prezent, din Germania, cu cele din lagăr.
Visa că schimbă trenuri, avioane şi ajungea, pînă la urmă,
tot în lagăr. Nu în lagărul de-atunci, ci într-unul
nou, în care era singur, pierdut, nu era pus să muncească
nimic, dar nici n-avea voie să plece de-acolo.
Leagănul respiraţiei are un dublu
sens în romanul dumneavoastră. Înseamnă şi viaţă,
respiraţie normală, normalitate. Dar înseamnă şi punerea
sub semnul întrebării a acestei vieţi. Leagănul respiraţiei
ţi se poate lua, poate fi afectat de vise, de lovituri. Leagănul
respiraţiei poate fi şi drumul spre moarte. Există o ambivalenţă
a leagănului respiraţiei. De ce aţi vrut să aveţi acest titlu?
Cînd a murit Oskar Pastior, el nu
ştia că voi alege acest titlu. Poate că i-am pus romanului titlul
acesta şi pentru că el a murit în urma unui stop cardiac. A
murit pe neaşteptate, în numai cîteva clipe. Poate că
şi felul în care a murit mi-a impus acest titlu.
„Nu din vina mea am fost pedepsit“
Dumneavoastră povestiţi despre
experienţa germanilor în lagărele sovietice. URSS, naţiune
învingătoare a războiului, s-a răzbunat crunt pe germani
nevinovaţi. Nu doar din România. Leagănul respiraţiei poate
fi interpretat şi ca o acuză la adresa URSS sau e o mărturie a
unei realităţi, care nu mai poate fi negată de nimeni?
Nu poate fi o mărturie, fiindcă nu am
fost eu însămi în lagăr. Cît despre literatură,
ea nu acuză, cînd scrii tendenţios nu faci literatură.
Literatura descrie, judecata îi aparţine cititorului. Istoria
îţi oferă subiecte, dar scriitorul nu face istorie – ţine
seama de ea, dar inventează. Literatura e ficţiune. Această
deportare este şi un rezultat al istoriei. Dacă n-ar fi existat
Hitler, dacă el n-ar fi atacat URSS şi ţara n-ar fi avut atît
de suferit, dacă germanii din România nu s-ar fi înrolat
în armata lui Hitler, această deportare nu ar fi avut loc.
Deportarea este un rezultat al războiului dus de Hitler. Dar
germanii din România pedepsiţi cu deportarea erau numai
civili, fiindcă deportarea a avut loc deja în ianuarie 1945,
cînd războiul încă nici nu se terminase. Soldaţii mai
erau pe front, acasă rămăseseră civilii şi doar ei au fost puşi
pe listă. Dar erau nevinovaţi. Iar nedreptatea era cu atît
mai mare, cu cît România lui Antonescu a fost în
alianţă cu Hitler şi întreaga armata română a luptat
împotriva Uniunii Sovietice. Dar deportaţi au fost doar
germanii din România.
Şi mama dumneavoastră, şi Oskar
Pastior, şi alţi oameni din Niţchidorf au plătit fiind
nevinovaţi.
Într-adevăr. Oskar Pastior şi
toţi cei deportaţi au plătit pentru vina soldaţilor germani, ca
şi pentru cea a soldaţilor români. Pastior mi-a spus: „Nu
din vina mea am fost pedepsit, ci am fost tras la răspundere de
istorie – istoria m-a pedepsit şi m-a trimis în lagăr. Am
priceput asta, dar mă doare“.
Mi se pare foarte important pentru
Germania de astăzi, pentru spaţiul german, că se discută atît
despre Hitler, dar şi despre aceste suferinţe ale unor germani
nevinovaţi, pedepsiţi în numele istoriei. Mai invoc un nume:
Günter Grass. În romanul În mers de rac, el
povesteşte despre scufundarea, de către sovietici, a vasului
Wilhelm Gustloff, care avea la bord 9.000 de refugiaţi germani.
Despre asta nu se putea vorbi imediat
după război, era cu neputinţă în mod obiectiv. Există o
logică a sentimentelor. Era necesar să se vorbească întîi
şi întîi despre crimele săvîrşite de Germania.
Există o întreagă literatură despre lagărele de
exterminare. Cu cît trece însă mai mult timp, cu atît
mai mult se lărgeşte şi discuţia despre Germania nazistă, şi de
această discuţie ţine şi România lui Antonescu, şi
deportarea germanilor din România. Dacă n-ar fi existat
Hitler, nici Oskar Pastior, nici mama mea n-ar fi ajuns în
lagărele sovietice. Nu putem privi întîmplările în
sine, nu le putem scoate dintr-o cauzalitate.
Totul se reduce la înverşunare
şi la indiferenţă
Germania îşi clarifică
trecutul. Aici sînt vinovaţii, făptuitorii, dincoace sînt
cei care au plătit, victimele. Germania îşi clarifică şi
trecutul nazist, dar şi pe cel comunist. Acum, în România,
Ceauşescu nu e înţeles, ba chiar creşte o anume „simpatie“
pentru el. Istoria României, din ultimii 60 de ani, devine tot
mai greu de priceput pentru oamenii tineri. E tot mai greu de
priceput ce se întîmplă, şi după 1989, cu România.
De ce credeţi că Germania poate să-şi clarifice trecutul, în
toate amănuntele, în toate ipostazele, cu toate consecinţele,
iar în România totul este năclăit şi tulbure?
În Germania există un mare număr
de intelectuali de diferite profesii – istorici, medici, jurişti,
învăţători, profesori, scriitori, muzicieni –, care
discută despre trecut. Nu e o discuţie generală, e o dezbatere în
detaliu, fiecare vine cu propria lui mărturie, cu propriile lui
informaţii. În Germania, discuţia este permanentă şi
publică, sînt sute şi sute de dezbateri, emisiuni de
televiziune şi de radio, articole. Apar sute de cărţi care se
referă la dictatură, atît la naţional-socialism, cît
şi la dictatura din RDG. După cel de-al Doilea Război Mondial,
Germania a fost obligată de Aliaţi să se denazifice. În
Germania oamenii s-au deprins să discute această problematică.
După unificarea Germaniei, s-a trecut la discutarea comunismului,
RDG-ul a intrat într-o structură democratică, iar
intelectualii au continuat să discute amănunţit şi riguros de
data asta despre tot ce s-a întîmplat în RDG,
despre dictatura comunistă. În România nu se discută
despre asta, trecutul fascist e trecut sub tăcere, la fel ca şi
trecutul comunist. Chiar şi numai încercarea de a discuta asta
duce la acuze: „De ce faci asta, ce urmăreşti?!“. În
România se discută în ură şi duşmănie. Nu a existat
până acum o discuţie serioasă. Aşa-zisele discuţii pornesc
în mare parte de la bîrfe, zvonuri şi ranchiune şi
sfîrşesc tot aici. Asta şi pentru că nu se discută dosare,
documente, fapte. Ca urmare totul se reduce la înverşunare,
de-o parte, iar de cealaltă la indiferenţă. Ambele fără nici o
consecinţă.
Cît de mare este interesul, în
Germania, pentru a discuta problemele trecutului?
Interesul este enorm. Nazismul este
discutat în fiecare manual şcolar. Pentru toate şcolile
germane, vizitarea unui fost lagăr de concentrare face obligatoriu
parte din educarea tinerilor. Se discută şi despre cei care au opus
rezistenţă nazismului, şi despre exterminarea evreilor. Dacă
discuţi despre ce s-a întâmplat în Germania în
timpul nazismului, nu ai cum să-i ignori pe toţi cei ucişi sau
forţaţi să ia calea exilului: pe toţi cei exterminaţi în
lagăre sau pe un Einstein, pe un Thomas Mann. De asemenea, cînd
se vorbeşte despre cei mai buni scriitori din fostul RDG, nu ai cum
să nu vorbeşti despre exil: Uwe Johnson, Hans Joachim Schädlich,
Günter Kunert. Şi dacă vorbeşti despre exil, trebuie să
vorbeşti şi despre motivele exilului, adică despre dictaturi. De
ce au plecat atîţia din România? Cît li se
vorbeşte despre asta tinerilor din şcoli?
Bagatelizarea crimelor fasciste şi
comuniste
În România, pare să fie un
concurs macabru, să descoperim cine a turnat mai mult. Dar dincolo
de acest aspect, discuţia ar trebui să fie îndreptată spre
tineri, spre şcoală, spre manuale. Să se discute serios despre
Antonescu, despre comunism, despre Ceauşescu.
E important să ştii şi cine a turnat
mai mult. Dar nu împins de dorinţa de răzbunare, ci pentru a
înţelege mai bine regimul care i-a produs pe turnători.
Absenţa unei discuţii serioase, faptul că pînă astăzi în
România nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru nici una din
cele două dictaturi duce şi la reacţii antisemite, şi la
bagatelizarea crimelor fasciste şi comuniste.
Mai există, în România, şi
acea simpatie pentru stînga şi marxism.
Ce le spune, de exemplu, un om de
vîrsta mea copiilor săi – un tată sau o mamă care are
între 50 şi 60 de ani? Le spune că a trăit bine în
timpul lui Ceauşescu? Eu am ştiut de-acasă că mama a fost în
lagăr, tata a fost în război. Am ştiut de la bunica cum a
fost cînd au venit ruşii în casa noastră şi cum a fost
desproprietărit bunicul. Ei nu mi-au ţinut lecţii de istorie,
mi-au povestit cum poate fi viaţa, purtam dialoguri fireşti. Aceste
povestiri m-au preocupat, m-au educat. Depinde şi ce faci cu
lucrurile pe care le afli. Mulţi n-au nici un sistem valoric, pentru
unii nu contează nimic, orice li s-ar spune. Din tot ce află de la
alţii, nu învaţă nimic.
Părinţii sînt prea apăsaţi de
griji, de poveri, de problema banilor şi a tăierii salariilor, ca
să ţină lecţii de istorie. E o justificare care să reziste?
Chiar să nu fie timp? Sînt
oameni care s-au născut după 1989, au 18 sau 20 de ani. Nimeni, în
toată această perioadă, să nu le vorbească despre trecut? Dar
învăţătorii ce le spun copiilor? Îl laudă pe
Ceauşescu? Sau nu spun nimic? Eu am fost deseori acuzată că
vorbesc critic despre România. Dar cred că trebuie să spui
adevărul despre dictatură, despre moştenirile ei care împiedică
democratizarea ţării, chiar dacă asta deranjează. Ştiu că
românii sînt supăraţi pe situaţia din ţară.
De ce istoria chipurilor fărîmiţate
de dictatură, istoria persoanelor torturate, istoria celor care au
avut de suferit în nazism şi comunism este o constantă a
operei dumneavoastră?
Istoria este viaţa însăşi.
Fiecare trăieşte în istorie, fiecare zi este o părticică
milimetrică din istorie. Istoria este viaţa noastră. Despre ce
altceva să scriu? Dacă nu mă preocupă istoria, şi suferinţele,
şi oamenii care au trecut printr-o dictatură, de ce să mai scriu?
Veţi ajunge în România,
între 27 şi 29 septembrie. Veţi ajunge fiind laureată a
Premiului Nobel pentru Literatură. Sînteţi mai emoţionată
ca în alte dăţi?
Mă simt ca întotdeauna, mă simt
cum m-am simţit şi înainte cînd veneam în
România. Vreau să fiu aceeaşi, doar că ceilalţi
reacţionează altfel. Fac ceea ce făceam şi înainte. Încerc
să nu fac mai mult decît pot. Dar oriunde m-aş afla, mi se
cere mai mult decît pot. Şi nu pot decît să refuz, ca
să mă apăr. Şi nu ştiu mai mult decît am ştiut înainte.
Am rămas aceeaşi.
„Sînt sigură că Pastior şi-a
dus absolut singur toată povara“
Interviul luat scriitoarei Herta Müller
de cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung şi apărut în
ediţia din 18 septembrie 2010
Cînd şi cum aţi aflat că Oskar
Pastior a lucrat din 1961 pînă în 1968 pentru
Securitatea română? Şi care a fost prima dvs reacţie?
Atunci cînd, după moartea lui
Oskar Pastior, s-a făcut ordine în locuinţa lui, printre
nenumărate hîrtii, s-au găsit şi cîteva notiţe: că
la venirea lui aici, în 1968, li s-a destăinuit fără rezerve
autorităţilor germane.„Am făcut tabula rasa“, scrie el. Mi-am
zis încă de-atunci c-o fi avut ceva de destăinuit. Conţinutul
era enigmatic. În urmă cu cîteva săptămîni am
aflat apoi de la Stefan Sienerth, un istoric din München,
originar şi el din Transilvania, despre informatorul Oskar Pastior.
Descoperise dosarul lui. Drept care Fundaţia Oskar Pastior a decis
să clarifice lucrurile. Ernest Wichner s-a dus la Bucureşti la
CNSAS pentru a citi dosarul. Prima mea reacţie a fost spaima. Era o
palmă, şi furie. Pe măsură ce Sienerth, iar acum Ernest Wichner,
îmi relatau cu precizie crescîndă detaliile, mă treceau
toţi fiorii. Dosarul e un tablou sumbru al anilor ’50 şi ’60.
Închisorile erau ticsite. Reîntors din lagăr, Pastior
muncea într-o fabrică de lăzi, acolo fusese salahor, acum
putea în sfîrşit să urmeze facultatea la Bucureşti.
Voia să se reîntoarcă la normalitate, să-şi ia – cu o
îndărătnicie istovită, de neclintit – viaţa în
propriile mîini. Dar din nou viaţa i-a fost confiscată.
Dosarul arată cum îl pîndeau de pretutindeni. Mai mulţi
profesori de la facultate îl iscodesc şi ei. Strădaniile
principalului său urmăritor vor culmina cu un denunţ. Rapoartele
acestuia sînt atît de infame, că te-nfiori. Era
homosexual, ca Pastior. Te-ntrebi dacă nu cumva e vorba de o
răzbunare din motive personale. După ce-a supravieţuit lagărului
de muncă, Pastior a ajuns duşman al statului fiindcă cei cinci ani
de chin l-au făcut să scrie vreo şapte poezii despre cele pătimite
acolo – avea o mare nevoie lăuntrică să le scrie. Aceste poezii
despre lagăr au fost laţul în care l-au prins:
„antisovietice“ – atît, şi era de-ajuns. Pentru a scăpa
de arestare, Pastior a semnat angajamentul de informator. Reîntors
din lagăr, nu a ajuns să fie un om liber, ci pradă. A doua mea
reacţie la informatorul Pastior a fost de compasiune. Şi cu cît
sucesc mai mult detaliile pe-o parte şi pe alta, cu-atît mai
mult ea se transformă în tristeţe.
Oskar Pastior însuşi nu v-a
povestit aşadar niciodată nimic despre asta? Nici chiar în
discuţiile pe care le-aţi avut lucrînd la Leagănul
respiraţiei?
Mi-a spus că, după întoarcerea
acasă din lagăr şi în toţi anii de după aceea, a trăit zi
de zi ca un om hăituit, de frică să nu-l aresteze ca homosexual.
Mereu erau prinşi homosexuali pe care el îi ştia. Asta mi-a
spus-o deseori. Dar niciodată că din cauza unor poezii despre lagăr
ajunsese să fie luat la ochi. Nu vorbeam decît despre miile de
amănunte ale vieţii cotidiene din lagăr. Şi asta, într-adevăr,
era mai mult decît de-ajuns. Era atît de istovitor pentru
el, încît deseori îmi făceam griji că nu va reuşi
să reziste acestei precizii pe care el însuşi şi-o impunea.
Dar amintirile erau pentru el o necesitate – precizia aproape
monstruoasă a imaginilor din lagăr îi bîntuia creierul
de şaizeci de ani. Acum putea în sfîrşit mărturisi că
lagărul încă i se mai zvîrcoleşte în cap.
Într-atît de mult îşi dorea ca această
ticăloşenie să fie odată descrisă.
Aţi fost prieteni foarte apropiaţi.
Îi reproşaţi tăcerea?
Da, bineînţeles. Ar fi trebuit
s-o spună. Nu i-au lipsit ocaziile de a o face, au existat tot
timpul, de fiecare dată. Tăcerea lui a fost pesemne o decizie
limpede. Şi cred că această decizie era de un ordin general şi că
data cu mult dinaintea prieteniei noastre. Iar lucrurile cu pricina
n-aveau nimic de-a face cu mine şi cu perioada trăită de mine în
România: eram un copil de şapte ani atunci cînd Pastior
a devenit informator. Cine ştie, poate că la oribila enormitate a
lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă.
În mai 1968, Oskar Pastior s-a
prezentat în faţa autorităţilor germane şi a mărturisit în
mod explicit activitatea sa de informator al Securităţii. Ştiţi
cumva dacă mai tîrziu a vorbit cu oricine altcineva despre
asta, de pildă cu fratele lui?
Cînd judecăm ce a făcut Oskar
Pastior e important să ştim că la imigrarea lui în Germania
li s-a destăinuit autorităţilor. A trebuit să se elibereze de
această povară distructivă ca să poată respira liber, ca să-şi
găsească un nou început. L-a silit s-o facă scîrba pe
care-o resimţea. Dar e foarte probabil că majoritatea
informatorilor n-au făcut aşa ceva la venirea lor în
Germania, ba unii dintre ei, ajunşi în Vest, chiar au
continuat să fie în „serviciu comandat“. Poate că
spovedania lui Pastior a fost una de conformitate administrativă,
dar e absolut cert că toate astea l-au chinuit neîncetat. Iar
pe femeia care fusese arestată – doar aparent, cum reiese azi din
dosar, din cauza poeziilor lui Pastior despre lagăr –, pe această
femeie Oskar Pastior a căutat-o şi vizitat-o în Germania
imediat după sosirea lui aici, şi a vorbit cu ea despre cele
întîmplate. Una dintre notiţele lui o consemnează. Şi
la fel cu spovedania lui administrativă, acest fapt este şi el
important în felul cum îl judecăm pe informatorul
Pastior. Perfidia cu care l-au lăsat să creadă toată viaţa că
poeziile lui despre lagăr ar fi dus la arestarea femeii – această
perfidie e de-a dreptul diabolică. E limpede că un om ca Pastior
n-a putut niciodată să se debaraseze de aşa ceva! Sînt
sigură că el şi-a dus absolut singur toată povara şi că n-a
vorbit cu nimeni despre asta.
Cum vă explicaţi că în dosarul
lui nu există nici un raport informativ, ceea ce este totuşi foarte
neobişnuit? Ar fi posibil ca, practic, el să nici nu fi scris
vreodată un astfel de raport?
Este posibil. Cine ştie dacă totuşi
de undeva nu mai apar şi asemenea rapoarte. Poate că însă a
rămas cu desăvîrşire pasiv, în speranţa ca ofiţerul
lui operativ să-l piardă treptat din vedere. N-ar fi putut ieşi cu
totul dintr-asta decît cu preţul arestării sale. Nu mi-l pot
închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos – pentru el asta
era calvar curat. Este omul cel mai scrupulos pe care-l cunosc. Era
prea scrupulos să spună că vinovăţia lui era moderată, şi avea
prea puţine motive să spună că era grea. Asta explică poate şi
tăcerea lui.
Faptul că s-a aflat de activitatea lui
de informator va modifica perspectiva asupra operei sale literare?
Îmi spunea că în lagăr
limba pe care-o vorbea i s-a sfărîmat. Ei da, acum ştiu că
limba lui Pastior s-a sfărîmat nu doar o dată, ci şi o a
doua oară. Simţi din textele lui cum existenţa e pusă la
strîmtoare. Şi-a recuperat eul propriu travestind şi
dezgolind cuvintele. Vulnerabilitatea umorului lui Pastior,
amuzamentul cu gustul amărăciunii – acum ştiu că la cîntarul
lor trag două greutăţi.
Ceea ce ştim acum vă schimbă
imaginea despre omul Oskar Pastior?
O întregeşte. Pe informatorul
Oskar Pastior îl judec după aceleaşi criterii ca şi pe
ceilalţi informatori din dosarul meu. Numai că ajung la un alt
rezultat. Dacă ar mai trăi Pastior, de cîte ori m-aş duce la
el aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să
scrie el însuşi despre asta. Dar de fiecare dată aş face-o
strîngîndu-l în braţe.
© Herta Müller 2010
În româneşte de Alexandru
Al. ŞAHIGHIAN
Fotografie de Ingo Wilhelm
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters