OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş începe prin a oferi cititorului un cadou virtual, o micro-lume în care să se poată refugia de zăduful miezului de an, un labirint pe care să-l parcurgă în sensul în care doreşte, urmînd o cronologie personală – www.khazars.com e un astfel de spaţiu unde e mai valabilă ca oriunde libertatea lecturii, iar cititorul poate lua parte, în mod implicat, la „scrierea“ textului literar. Site-ul lui Milorad Pavi´c cuprinde textul integral, în limba engleză, al ultimului său roman – tradus la Editura Paralela 45 de curînd, cu titlul Celălalt trup –, The Glass Snail şi Damascene, A Tale for Computer and Compasses, povestiri interactive în care cititorul are libertatea de a-şi recompune singur povestea, conform indicaţiilor hipertextuale, precum şi articole, fotografii, o autobiografie ieşită din tipare a scriitorului, în ansamblu o poveste în text şi imagini ce reconstituie lumea lui Pavi´c. Acea lume unde ficţiunea se întîlneşte cu realitatea, continuîndu-se una pe cealaltă. Propunînd o teorie a rolului cititorului în ficţiune şi vorbind despre importanţa acestuia în relaţia cu literatura, despre vitala contribuţie a Celuilalt la „finalizarea“ unui text, dar şi la supravieţuirea acestuia (căci Cititorul duce mai departe literatura, spre viitor, ni se spune în Celălalt trup), Pavi´c îşi cultivă asiduu cititorul, oferindu-i mereu un loc în proza sa, apelîndu-l, interogîndu-l, provocîndu-l, emiţînd spre el mesaje vii, aşteptînd răspuns şi derogîndu-şi firul narativ în funcţie de acesta. Atît cît o permite jocul narativ, şi în măsura în care considerăm comunicarea de acest tip una „reală“; rolul naratarului în cărţile lui Pavi´c e privilegiat, întruchiparea visurilor oricărui teoretician al literaturii şi, totodată, cea mai bună direcţie în care putea vira postmodernismul extrem (a se vedea pagina de pe site cu lucrările în care se vorbeşte despre postmodernism şi hiperficţiune la Pavi´c).

 

Inadecvarea sintagmatică din titlu nu e una întîmplătoare. Ea surprinde intenţia de a traduce o contradicţie de ordin general ce vizează romanul: o dialectică a contrariilor şi deopotrivă o viziune maniheistă care transcende vizual textul – fiecare capitol este precedat de o imagine a diabolicului sau angelicului, axa temporală (schiţată în text la pagina 179) presupune un timp al diavolului (care este cel profan) şi unul al veşniciei (al dumnezeirii), la a căror intersecţie se află acea clipă unică a prezentului, sub imperiul căreia se desfăşoară existenţa umană, cele cinci părţi se subsumează aceloraşi principii opuse, codul vizual avertizînd asupra întîlnirilor succesive dintre înger şi diavol. De la acest nivel, al imaginii propriu-zise, către semnificaţiile suprapuse ale textului se face citirea romanului – primul palier constituindu-l nivelul narativ, alcătuit din trei poveşti de dragoste, legate între ele prin trei artefacte magice: un inel care-şi schimbă culoarea în funcţie de posesor, prevestind dra-goste, sănătate sau fericire, stihurile fermecate (mantrele) şi elixirul („lacrimile Maicii Domnului“, picături din apa miraculoasă a unei fîntîni din Efes), ingredientul-cheie care, adăugat la celelalte două, desăvîrşea vraja şi făcea culoarea inelului să se schimbe, desluşind viitorul. Cele trei poveşti urmăresc traseele iniţiatice ale personajelor care, de-a lungul vremii, se află în căutarea preţioaselor artefacte: prima aparţine chiar autorului dispărut, şi soţiei acestuia Elizabeth (Lisa) Amava Arzuaga Eulohia Ihar-Swift (Imola), personaj-cheie care descoperă în final misterul celuilalt trup, trupul sufletesc – un semn tainic, venit din Lumea de Dincolo, îi va revela acesteia existenţa lui (ea este cea care îi dăruieşte „autorului“ un recipient cu apa magică a fîntînii din Efes).

 

Cea de-a doua poveste, şi cea mai spectaculoasă din punct de vedere literar, se petrece în Veneţia veacului al XVIII-lea, aici un tînăr tipograf sîrb soseşte în miezul unei aburite zile de mai a anului 1764 – Zaharija Orfelin (personajul a existat în realitate, fiind poet, compozitor şi tipograf, tipărind primele texte relevante pentru istoria culturii sîrbe) corectează texte privitoare la istoria sîrbilor, la tipografia bătrînului kir Dimitris Teodosie. Locuinţa sa temporară este misterioasa casă verde, unde o întîlneşte pe Anna Pozze, ce joacă, alături de maestrul Geremia, un rol crucial în descoperirea inelului magic – acesta e artefactul în jurul căruia se construieşte prima poveste. Naraţiunea e una de atmosferă, cu peisaje veneţiene apoase, unde Veneţiile acvatic-translucide ale lui Canaletto întîlnesc arhitecturile complicate ale lui Piranesi, într-un oraş labirintic, unde, în lentoarea după-amiezilor, personajele rătăcesc pe străduţe strîmte; aici, gondolierii, care par să-şi tragă luntrile mai degrabă „prin vremuri decît prin canal“, sînt, de fapt, călăuze misterioase, Caroni deghizaţi ce îi conduc pe doritori în miezul carnavalurilor unde vrăjitoarele citesc destine, iar vampirii se regenerează. Constituindu-se ca micro-roman de sine stătător, partea a doua este deopotrivă o naraţiune detectivistică cu accente noir – cu întreaga parafernalie specifică genului, totul învîrtindu-se în jurul stihului înscris pe fundul unui pahar – crime inexplicabile (maestrul Geremia moare odată ajuns în posesia tuturor celor trei elemente necesare împlinirii ritualului), indicii (mănuşa de dantelă verde a Annei, plutind în apele canalului, recipientul cu otravă), urmăriri pline de suspans etc.

 

Cea de-a treia poveste se petrece în primii ani ai secolului al XVIII-lea, la Sent Andrej, în Ungaria; un ieromonah sîrb, Gavril, căruia i se prezice moartea, ce va fi adusă de un episcop catolic, pater Ruzicka, vorbeşte oamenilor despre un al doilea trup, despre sufletele morţilor care călătoresc prin univers în „celelalte trupuri“ ale lor. Un descîntec de dragoste şi zămislire ce traversează veacurile, o mantră la a cărei intonare pîntecul rodeşte, rosteşte Aksinia, care, pierzînd iubirea lui Gavril, declamă cuvintele magice; ele sînt vîndute apoi, sute de ani în viitor, dar se pare fie că şi-au pierdut eficacitatea, fie că nimeni nu mai crede în puterile lor magice. Inelul este aici elementul coordonator al poveştii: el prevesteşte iubirea, pe care Gavril o pierde în timpul existenţei pămînteşti şi o recîştigă în moarte. Aceste stihuri magice, supranumite şi Zîmbetul Cybelei, ce funcţionează de asemenea ca liant al celor trei poveşti, sînt, de fapt, versuri din Infernul lui Dante, care ascund un indiciu legat de data coborîrii lui Hristos în tărîmul morţii, spre aducerea la lumină a sufletelor patriarhilor, prezente în Cîntul XXI (dar şi în Cîntul XII): „Chiar ieri, cinci ore mai tîrziu c-acum/ O mie două sute şaizeci şase/ De ani s-au strîns de cînd s-a frînt în drum“1.

 

„Celălalt trup“, „duhovnicesc“, este cel despre care vorbeşte Pavel în Epistola către Thesaloniceni, acel al doilea trup cu care Hristos s-a înfăţişat discipolilor săi, incapabili să-l recunoască; este acel alt trup care se află mereu în preajma noastră, imperceptibil însă într-un alt plan temporal (despre care vorbeşte Buda, dar şi orficii, Platon şi pitagoreicii), trupul ideal, în care fiinţa se întoarce după moarte şi în care se împlinesc toate cele ce i-au fost refuzate în timpul vieţii (lui Gavril i se rezervă iubirea, Zabettei, sănătatea, iar „autorului“, fericirea). Cei doi, Liza şi autorul, reconstituie harta celor opt locuri vizitate de Hristos după reîntruparea sa în celălalt corp – forma hărţii reproduce litera ebraică Shin, cea desenată, de altfel, de Iisus pe nisip, dar cu patru braţe, în loc de trei, cîte are litera de fapt. Un îndreptar cabalistic de secol XVIII vorbeşte însă despre descoperirea unei noi consoane, care ar trebui să corespundă lui Shin cu patru braţe – aceasta este litera desăvîrşirii, purtînd semnificaţia acelei coincidentia oppositorum, armonie a contrariilor –, căci lumina şi întunericul sînt făcute din acelaşi material (să ne amintim şi sintagma lui Dionisie Areopagitul, „lumina întunericului divin“). De altfel, întregul text e alcătuit pe schema unui complex simbolic, al luminii şi întunericului, în care semele converg către semnificaţia centrală a devenirii sufletului. Celălalt trup, cel sublimat, ne însoţeşte întreaga viaţă, purtînd în el promisiunea eternităţii. Pentru autor, el este alcătuit de totalitatea cărţilor sale; pentru cel ce iubeşte este fructul iubirii lui (ieromonahul Gavril), iar pentru Zaharija este trupul diabolic al amantei, muziciana Zabetta, cea suspendată între viaţă şi moarte.