OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spiritul critic, gîndirea dubitativă, exerciţiul deconstrucţiei tabuurilor constituie, în lumea culturală românească, un lux pe care puţine voci şi l-au permis în epoca postdecembristă şi, cu atît mai puţin încă, în timpul regimului comunist. Faptul este într-atît de comun, încît abia apariţia unei cărţi pe care autorul o recomandă ca „repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate“ şi, mai departe, ca „ghid al prejudecăţilor contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“ are toate datele să provoace reacţii şi să atragă atenţia asupra unor inerţii ale receptării, perpetuate timp îndelungat. Motivele unei atari inapetenţe pentru chestionarea ideilor primite de-a gata trebuie căutate în lunga istorie a ruperilor de ritm care au marcat destinul istoric şi cultural autohton, dar şi într-o anumită predispoziţie idolatră, evidentă în graba cu care înălţăm statui şi, deopotrivă, în refuzul de a şterge, măcar din cînd în cînd, colbul „de pe hronice bătrîne“. Trecutul e mort şi îmbălsămat şi orice tentativă de reexaminare şi reconsiderare a celor care stau la temelia edificiului cultural românesc a fost şi este întîmpinată cu suspiciune şi descurajată vehement tocmai de cei care au contribuit semnificativ la consolidarea configuraţiei actuale a canonului literar.

Aceasta este premisa de la care porneşte Eugen Negrici, critic şi istoric literar, profesor de literatură română la Universitatea din Bucureşti, în Iluziile literaturii române, carte-manifest ce pune sub semnul întrebării o serie de aspecte ale fenomenului cultural românesc, cum ar fi „agonia spiritului critic, tendinţa de după 1989 de reprimare a iniţiativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntreruptă de nimic) a pioşeniei faţă de literatura română ca bun naţional fragil, cultul capodoperelor şi credinţa încă puternică în perenitatea valorilor şi în verdictul ireversibil“. Să recunoaştem că există foarte puţine cărţi, în cultura noastră, care să-şi fi propus să deconstruiască ierarhiile valorice existente, riscînd astfel să atragă asupra lor şi a autorilor lor oprobriul general. De la Eugen Ionescu şi al său celebru Nu (1934), trecînd prin analiza lucidă a lui Eugen Lovinescu şi prin acidele eseuri ale lui Paul Zarifopol, doar Mircea Martin a avut îndrăzneala, în plin regim comunist, să vorbească despre „complexele literaturii române“, polemizînd direct cu promotorii cultului călinescian care, exaltaţi şi pioşi, reuşiseră printr-un prodigios efort de tabuizare şi instituţionalizare a „divinului critic“ să „îl retragă astfel pe Călinescu din circuitul intelectual autentic, să îi tulbure dialogul cu noile generaţii“. Apărut în 1981, într-un moment de exacerbare a cultului personalităţii prezidenţiale (era epoca „geniului Carpaţilor“, a „celui mai iubit“ personaj politic din istoria recentă a României), studiul lui Mircea Martin – G. Călinescu şi complexele literaturii române – propunea, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, o lectură nonconformistă a istoriei literaturii române, pornind de la proiectul călinescian, şi recomanda „obiecţia întemeiată, dialogul purtat chiar şi în contradictoriu“ ca moduri de raportare la universul operei lui Călinescu (şi nu numai la acesta, desigur). „Supralicitarea nu este singurul răspuns posibil la minimalizare sau denigrare“ – scria Mircea Martin în „Argumentul“ ediţiei din 1981. „De fapt, ceea ce trebuie respins este însăşi această alternativă pe care, din păcate, disputa actuală în jurul călinescianismului pare să ne-o propună“, continua criticul, adăugînd că exaltarea şi absolutizarea valorilor naţionale nu este, nu poate fi, singurul mod de a-ţi dovedi patriotismul.

După aproape trei decenii de la apariţia cărţii lui Mircea Martin, critica românească se află, se pare, în faţa aceleiaşi alternative – supralicitarea sau denigrarea – semnalate, de altfel, şi de Eugen Negrici în volumul de faţă. Există între cele două volume o evidentă continuitate care mă face să văd în iluziile despre care vorbeşte, pe larg, Eugen Negrici, un efect pervers al complexelor definite şi identificate de Mircea Martin. „Avem de a face cu un «complex» atunci cînd în cuprinsul sau în urma judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv deteriorări ale proporţiilor reale, restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor.“ Fiind, fără excepţie, complexe de inferioritate, identificate cu precizie şi amplu comentate – complexul originii umile, cel al periferiei şi al defazării, caracterul mimetic al culturii române, adamismul românesc (sau complexul începutului permanent, sub semnul urgenţei), complexul discontinuităţii şi cel al lipsei de audienţă –, complexele acestea au marcat nu doar începuturile literaturii române, ci şi contemporaneitatea acesteia. La rîndul lui, Eugen Negrici distinge două impulsuri fundamentale ce stau la temelia conştiinţei culturale autohtone, cel protector şi cel compensator, cu repercusiuni evidente asupra statutului literaturii şi al literaţilor – dintre care supralicitarea, pioşenia admirativă, tabuizarea sînt cele mai pregnante –, dar şi asupra reprezentării trecutului literaturii: mimarea normalităţii, obsesia sincronizării cu orice preţ şi, la fel de puternică, obsesia vechimii, a întîietăţii şi a continuităţii. Profesorul Negrici merge cu contestaţia pînă acolo încît pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea unei istorii a literaturii în absenţa unei evoluţii organice, continue a fenomenului literar. „Fenomenele de disgenezie din perioada veche nu vor fi, probabil, niciodată scrutate cu luciditate şi bărbăţie, căci confirmă incompatibilitatea lor cu ideea de istorie literară şi chiar imposibilitatea uneii istorii literare: trei secole de apariţii întîmplătoare, neorganice, izolate, ignorînd, adesea, orice precedenţă, o circulaţie precară a unor manuscrise incomplete sau viciate (fiindcă de editare rareori putea fi vorba în condiţiile unui monopol bisericesc), inexistenţa unui mediu propice receptării, a unui număr rezonabil de ştiutori de slovă, suficient pentru ca reverberaţiile evenimentului extraordinar al naşterii cărţilor să nu se piardă în neant, ci să închege o tradiţie“ – notează Eugen Negrici, semnalînd, totodată, persistenţa mentalităţii medievale în cultura română pînă la începutul secolului al XIX-lea, în pofida unor cazuri izolate de autori ce ar putea fi circumscrişi Renaşterii sau Iluminismului. Dar cum cu o floare nu se face primăvară (şi nici măcar cu două-trei), a vorbi despre „literatură“ scrisă în limba română pînă în prima jumătate a secolului al XIX-lea i se pare criticului ridicol şi, nu în ultimul rînd, de-a dreptul patetic. Autorul denunţă, de altfel, obstinaţia cu care critica şi istoria literară întreţin iluzia normalităţii unei literaturi ce se caracterizează tocmai prin rupturi succesive, prin discontinuitate şi accentuată debilitate a tradiţiei.

Pornind de la constatarea că sîntem predispuşi să „gîndim epocile importante literare ca pe vîrste de aur“, criticul consideră că, dominaţi de sentimentul vacuităţii şi al frustrării şi de cel, la fel de intens, al unei iminente catastrofe naţionale, avem o activitate mitogenetică mult mai febrilă decît a altor popoare, tocmai pentru a compensa golurile, defazările, provincialismul şi, implicit, inferioritatea literaturii noastre. Observaţie corectă pînă la un punct însă, pentru că e suficient să privim în jur, la alte popoare, la care astfel de complexe de inferioritate nu există (şi mă gîndesc, de pildă, la cultura engleză, la cea franceză sau italiană), ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că din peisajul lor cultural ar lipsi reprezentările mitice, supralicitările simbolice ale unor figuri reprezentative sau adeziunea entuziastă la o serie de valori considerate perene. Dacă am a-i face un reproş profesorului Negrici, acesta vizează modul în care răstoarnă cumva perspectiva, acuzîndu-i pe „clasici“ (şi capodoperele lor) că „ne obligă să le recităm zilnic crezul, ne supun unui viol estetic şi ne constrîng să înghiţim zilnic, de bunăvoie şi cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern şi imuabil“. Cu tot respectul pentru demonstraţia absolut necesară de lectură nonconformistă, menită să provoace stereotipurile de lectură, pe care o întreprinde Eugen Negrici, nu cred că vinovaţi de emergenţa atitudinii idolatre şi de proliferarea fidelităţii oarbe faţă de „sfinţii“ literaturii noastre sînt autorii înşişi, şi cu atît mai puţin exemplaritatea operelor lor (atîta cîtă este, atunci cînd este). A spune că, în artă, „exemplaritatea deschide calea tuturor dogmatismelor şi dă argumente autorilor de directive şi de ucazuri ideologice“, fiind de cele mai multe ori nocivă, mi se pare nu doar exagerat, ci şi profund neadevărat. Pentru că responsabili de efectele perverse ale unei lecturi inadecvate nu sînt autorii operelor, ci criticii literari care propovăduiesc imuabilitatea ierarhiilor canonice de ei instituite, fidelitatea oarbă faţă de propria lor variantă interpretativă şi faţă de listele lor canonice. De ce l-am învinovăţi pe Eminescu pentru delirurile cvasimistice ale unora dintre „preoţii“ cultului lui?

Dacă mult aşteptata revizuire a canonului critic nu s-a petrecut încă, vina nu este a autorilor – fie ei „clasici“ sau contemporani –, ci a principalilor critici – unii dintre ei încă activi, autori de dicţionare, de istorii literare sau de manuale şcolare – care nu sînt dispuşi să-şi recunoască erorile de judecată, limitele de înţelegere a fenomenului literar sau compromisurile mai mult sau mai puţin vinovate. Exemplaritatea în artă este nocivă doar atunci cînd atitudinea faţă de ea este una de veşnică prosternare, de pioasă idolatrie care ascunde, în fapt, incapacitatea criticului (sau a cititorului) de a fi lucid. Multe dintre lacunele exegezei româneşti care au ca efect supralicitarea unor autori sînt determinate nu doar de contextul social-politic precar (ipoteză valabilă doar pentru perioada comunistă), ci şi de suficienţa unor critici literari, lipsiţi de orizont cultural, incapabili să pună în dialog faptele culturale autohtone cu cele din afara graniţelor ţării.

Dincolo însă de o serie de obiecţii punctuale – mărturisesc că, din toată cartea, partea cea mai neconvingătoare mi s-a părut a fi prima (pînă la pagina 52), tocmai pentru că autorul se rezumă doar la a avansa „cîteva rudimente de teorie literară“, dintre care multe, cele mai multe, îmi par generalizări pripite, banalităţi sau, uneori, chiar pseudo-adevăruri –, volumul publicat de Eugen Negrici la Editura Cartea Românească oferă o radiografie necruţătoare a prejudecăţilor, locurilor comune şi stereotipurilor de receptare care „acoperă“ literatura autohtonă. Meritul incontestabil al unui astfel de demers este că ne obligă la o reconsiderare nu doar a operelor literare, ci şi a instrumentelor şi metodelor critice necesare procesului de reevaluare, atrăgînd totodată atenţia asupra riscurilor pe care le comportă renunţarea la spiritul critic. În actualul context cultural, dominat, din nou, de balansul între impulsul denigrator şi tentaţia idolatră, care distorsionează în egală măsură orice tentativă de interpretare lucidă a realităţii culturale contemporane, cartea profesorului Negrici are efectul unui duş rece, pe cît de necesar, pe atît de rarisim. Să sperăm că nu vor trebui să treacă alţi treizeci de ani pentru ca o astfel de lecţie să fie asimilată şi să producă efecte în mentalul colectiv, ameţit de fumul tămîierilor instituţionalizate.