OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Henri ZALIS
O istorie condensata a literaturii romane, 1880-2000, vol. I
Editura Bibliotheca, Colectia „Eseu“, Tirgoviste, 2005, 352 p.

Doua sint caile prin care se expune un istoric literar oprobriului public, generalei – si nervoasei contestari – respingerilor fara replica: a figura printre semnatarii unui dictionar al literaturii nationale – ce va fi demontat piesa cu piesa – sau a elabora personal o istorie a literaturii romane – prilej de sacrilegiu si blasfemie. De la G. Calinescu incoace, nici unul dintre autorii care si-au permis luxul de a scrie o personala istorie a literaturii noastre n-a ramas cu factura neplatita pina la ultimul banut, vezi si cele mai recente cazuri, ale lui Marian Popa si Alex Stefanescu.
Nu mai putin, aventura trebuie sa fie exceptional de ispititoare, odata ce nici nu se sting bine incendiile unei tentative si un nou amator se infatiseaza, face turul arenei, in asteptarea taurului. Care inca inainte de a patrunde la locul infruntarii este gata infuriat.

Cind autorul se numeste Henri Zalis, nu se poate spune ca n-ar fi fost in cunostinta de cauza: prima masura de prevedere opereaza din titlu: O istorie condensata a literaturii romane. Condensata, dar nu un compendiu, si nici comprimata. Specificind perioada 1880-2000, cartea se deschide asupra unei „minime precizari“, unde se explica de ce nu a luat in cercetare anumite zone ale literaturii nationale: nimeni, la noi si in cercurile europene atrase de originalitate, nu simte ca urgenta invocarea literaturii de inspiratie religioasa. Nici a literaturii venite din zona, respectabila ca incipienta, a folclorului, ambele „protejate de instanta captiva a modelului descriptiv, disonant cu determinarea performantelor speciale“. Acestea fiind, probabil, cele de ordin estetic.

Succed o serie de Preliminarii cu bataie lunga, in care autorul se delimiteaza de tehnica dictionariala, tinzind, cu vorbele sale, la scrutarea, la rece, a unui intreg veac interpretat inedit. Selectia isi propune sa evite imagini restrictive in privinta valorilor demne de atentie, cu eliminarea autorilor – scrierilor – „fara ardere spirituala“. Sint, prin urmare, daca am numarat bine, cincisprezece departamente, incepind cu „Ctitorii edificiului literar“ (Eminescu – I.L. Caragiale – Alexandru Macedonski – Titu Maiorescu), pina la memorialistica si o iute ochire a celor „pe o panta coboritoare“ – pudica denumire pentru colaborationistii Beniuc, Everac, Mihale, Lancranjan, Fanus Neagu, Titus Popovici s.a.

- Caracterul evident polemic al lucrarii
O lista mult mai lunga include capitolul Repere in proza postbelica, unde ii intilnim atit pe Stefan Banulescu, D.R. Popescu, G. Balaita, cit si pe M.H. Simionescu, Dumitru Tepeneag, Al. Ecovoiu, dar chiar si pe Sergiu Dan care, sigur, apartine unei perioade anterioare. intr-o ampla trecere se vorbeste de o mare mutatie a cadrului de referinta, „dupa determinismul umoral, retoric, paseist, insurectional, masiv romantic, vine cel propriu realismului burghez, atroce-achizitiv, arivist, avid de frivolitati in cascada“. Acestuia i-ar urma determinismul naturalist, iar in plan consecutiv, distinct, procesul marcat de suprematie a inconstientului. Prin urmare „cind incursiunea noastra ajunge la Mircea Eliade, Vianu, Ralea, Calinescu, scrutarea recurge tot mai des la explicatii metafizice. Inclusiv la documente testimoniale“. La persoana intii, „istoria mea condensata, mobila, recurge la libertatea testimoniala (s.a.) ori de cite ori o instanta critica sare/separa etape, substituie coduri de lectura“. Un strigat de lupta deci, caracterul polemic al lucrarii nu se ascunde. Si cum cartea aspira „sa dezvaluie afinitati ordonate dupa conexiuni supratemporale“, ea isi dezveleste, totodata calciiul ce-i fu fatal lui Achile. in fata evidentei Henri Zalis recunoaste ca a retinut mai putini autori decit ne-au obisnuit istoriile literare traditionale. Solicita, in acest sens, ca inaintas, Arca lui Noe, a lui Nicolae Manolescu. Iar nostalgic este doar dupa o noua Junime!

Eminescu deschide tema, in capitolul dedicat ctitorilor edificiului literar, Eminescu preluat de la G. Calinescu si vazut in compania lui Hogas si M. Sadoveanu – iar dintre prepasoptisti in siajul lui Grigore Alexandrescu si Bolintineanu, respectiv in categoria de spirite egal atinse, in plin elan civilizator, de tentatiile regresiunii. I.L. Caragiale se inregistreaza ca un comediograf al vanitatilor, care „biografic a fost un ins polivalent, structurat pe experiente si expediente cauzate de inimicitii, umilinte, privatiuni“. Ca artist „o imensa personalitate de care s-au legat, pe suportul inteligentei lui caustice, articole de ziar, comedii, farse cu haz cuceritor, momente si schite umoristice, nuvele de domeniul suavitatii captivante ca si adiacente in scaparari premonitorii, pamflete politice si o foarte bogata corespondenta“. Lui M. Ralea nu i se acorda incredere cind acesta isi inchipuie ca ne-am fi despartit, pe intreg spectrul fiintarii, de lumea lui Caragiale, venita din alta civilizatie. De unde subcapitolul Etern actualul Caragiale.

- O istorie a literaturii scrisa sub efectul fervorii
Cititorul cit de cit familiarizat cu scrisul zalisian va percepe mai lesne ce inseamna acele suavitati captivante si nu va da inapoi fata de continua prezenta a vocii la persoana intii – gen „si cad de acord cu mine insumi ca…“. El va intui ca se afla martor la o istorie a literaturii scrisa sub efectul fervorii, in plin extaz al rationalitatii, servit de o retorica ce-si trage sevele dintr-o terminologie proprie, cu accente frenetice, in buna vecinatate cu altele din cuprinzatorul rezervoriu al limbajului criticii. Factorul ironic este prezent la tot pasul, istoria sa condensata fiind una polemica, este de la sine inteles ca se manifesta cu violente afirmatii si cu tot atit de transante negari si refuzuri. Astfel, in capitolul dedicat celor doua domenii distincte ale liricii, traditionalismul si modernismul, comenteaza asupra rivalitatii dintre opusele curente: „in fata fascismului Radu Gyr, Vintila Horia, Horia Stamatu, Dan Botta considera ca degenerati autorii modernisti, pentru simplul motiv ca nu invoca «barbatia mortii» si ignora «realitatile neamului». Poemele ermetice primesc calificative severe, iar Ilarie Voronca si Camil Baltazar sint, ambii, catalogati ca «decrepiti», intrucit nu au habar sa cinte din tulnic“. Ceea ce nu inseamna o refulatie a traditionalismului, odata ce „impun respect traditionalisti ca Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, ancorati in poeme diametral opuse celor ce incita la ura si care se disting prin lirismul de mare vibratie“.

Cind polii unei opozitii ii par lui H. Zalis nu indeajuns de caracterizati, va scrie: „Precizia celor expuse va creste, fara indoiala, pe masura ce abordam creatia purtatorilor de sensibilitate metafizica, intelegind prin aceasta conditiile in care Arghezi, Blaga, mai incolo oniricii inventivi minuitori de platitudini paralizante, nu in cele din urma Nichita Stanescu, Ion Marin Sadoveanu angajeaza personalitatea lor in directia reedificarii fanteziste“. Paradoxal, nuantarile cele mai subtile pretind mari arcuri peste timp, iar daca lectorul va observa lipsa din volum a unor importante nume scriitoricesti, un „epilog provizoriu“ il va incunostiinta ca, in fapt, el parcurge numai primul tom al acestei condensate istorii literare, iar un al doilea tom, de patru sute de pagini, urmeaza. Revine ca, oricit de condensata, literatura noastra nu se lasa parcursa pe mai putin de opt sute de pagini. Criticul literar care va dori sa-si spuna cuvintul asupra tentativei zalisiene va trebui asadar sa se inarmeze cu o doza de rabdare, inainte sa-si enunte ultimul cuvint. Suspendat, el nu stie inca daca va avea de strabatut doua edificii surori sau de parcurs alte sali ale aceleiasi ample constructii. Dar este clar ca nu ascute cutite, ci-si pregateste trusa de scris.