OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daniel Bănulescu nu se sfieşte să recunoască faptul că a suferit pentru a intra în literatură. Că şi-a dorit acest lucru cu orice preţ şi că apropierea de un scriitor în carne şi oase îi dădea, la începuturi, fiori. Pare că face parte dintr-o specie pe cale de dispariţie, a celor care iubesc la propriu cartea şi care fac din ea o fiinţă. Iată un interviu despre cum se simte la propriu literatura. Pe pagina de Internet www.danielbanulescu.ro, autorul vă stă la dispoziţie în curînd cu alte răspunsuri. La ultima ediţie a Galei Premiilor revistei Observator cultural, Daniel Bănulescu a primit Premiul cititorilor pentru Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Premiul a fost acordat pe baza voturilor cititorilor care au accesat pagina de Internet a revistei. (un cristian)

Să începem cu un „şoc“. Peste treizeci de meserii, dintre care paznic la Muzeul Literaturii. Poate că nu e ştirea culturală a ultimilor 20 de ani, dar e printre cele mai importante. Practic, aţi descoperit cum angajaţii Casei Memoriale „Bacovia“ foloseau manuscrisele pe post de hîrtie igienică. Cum a fost?

Este una dintre cele mai puternice poveşti pe care le-am auzit, iar povestea mi s-a întîmplat chiar mie. Pentru a încerca să devin scriitor, aveam nevoie de timp. Şi, pentru a avea timp, m-am făcut paznic la o casă memorială. Pilula asta am luat-o cu oarecare greutate. M-am făcut paznic în momentul în care mai aveam două slujbe. Lucram în presă. Eram şi inginer. Dar, încet-încet, am fost mai puternic şi am acceptat şcoala asta de umilinţă şi, la un moment dat, am rămas doar paznic. Eram oarecum ocrotit într-un loc liniştit, puţin umblat, în care îţi închiriai doar trupul, stînd acolo, şi mintea ta putea să facă ce vrea ea.

Paznic de zi sau de noapte?

În ce an se-ntîmpla?

Prin 1994-1996. Am ajuns la Casa Memorială „Bacovia“, o casă importantă pentru mine. Scrisesem despre casa asta din impulsul de a o cunoaşte, însă fără s-o cunosc. Acum o cunoşteam, o zi din patru locuiam în casa aia. Eram angajat deja de vreo 4-5 luni acolo. Era într-o după-amiază. Asta însemna că muzeograful şi încă o persoană din personalul auxiliar plecaseră acasă şi eu urma să stau singur pînă a doua zi, la ora 6 dimineaţa. Remediasem cumva situaţia asta, vorbind la telefon cu Cristi Popescu şi hotărînd ca, într-o oră, două, să treacă pe la mine să bem un vin.

N-aţi luat nimic?

Cît cîştigă un scriitor profesionist în România?

Un scriitor profesionist în România nu cîştigă nimic. Este o chestiune care aproape nu apare în discuţie, pentru că scriitorul care întreabă de onorariu este privit ca un extraterestru. Am înţeles că există două rarisime excepţii, Mircea Cărtărescu şi Horia-Roman Patapievici. Bravo lor.

Se anunţă o serie de autor Daniel Bănulescu la CR?

Da.

Cum vă gestionaţi apariţiile? Vă-ntreb asta pentru că am observat două lucruri: vă negociaţi în cele mai mici detalii volumele apărute (de la copyright, lucru elementar astăzi, dar destul de rar întîlnit la scriitorii români, dispuşi să cedeze de la ei cam orice pentru a-şi vedea cartea tipărită, pînă la construcţia propriu-zisă – vezi Republica Federală şi Manualul de literatură, ca să dau doar două antologii, una de autor şi alta colectivă, gîndite la detaliu).

Este un efort de a pune în realitate visul. Dorinţa e puternică, simţi care e, din punctul tău de vedere, perfecţiunea şi, cu îndrăzneală şi bărbăţie, te baţi s-o realizezi. Uneori, editorul prinde ideea, poate să ţi-o îmbunătăţească, alteori, trebuie să te lupţi cu el. Luptele pot duce la o pace şi la o carte, alteori nu duc la nimic şi te retragi, mergi acasă şi, chiar dacă eşti amărît, trec zilele şi constaţi că ai făcut bine.

Pe ce se bazează atracţia unei cărţi realizate prin colaborare cu un alt scriitor? În momentul în care eşti într-o antologie cu cineva pe care-l respecţi, îl iubeşti şi cu care în mintea ta te întreci, în sensul cel mai bun, ţi se descarcă în inimă şi în ţeastă cîte o injecţie de aventură. Scriitorii se potenţează şi se asmut între ei. E vorba numai de afinitate?

În principal, de concurenţă. Ideea de a alcătui Manualul de literatură a luat naştere prin 2002, în zilele în care Laurenţiu Ulici a invitat cam 100 de scriitori să participe la o aniversare Mihai Eminescu, călătorind la Ipoteşti. Am plecat seara într-acolo. Călătoream într-un tren aproape în întregime al nostru. Scînteia o senzaţie de sărbătoare şi de vacanţă în acele vagoane ale CFR-ului. Împreună cu Mihail Gălăţanu, am selectat o primă formulă de patru autori: Ioan Es. Pop, Gălăţanu, Bănulescu şi Lucian Vasilescu. Stăteam în dubiu în legătură cu prezenţa lui Lucian Vasilescu, dar el s-a transformat într-o surpriză foarte plăcută a cărţii.

Cartea a fost primită, teoretic, în planul editorial neclar al lui Nicu Tzone, am aşteptat cam un an şi jumătate şi, fără să mă mai consult cu primii trei coautori, m-am gîndit să cooptăm încă două nume: pe Cristian Popescu şi pe Nicolae Tzone, care era atunci posesorul copyrightului lui Cristi Popescu. L-am întrebat pe Nicu dacă vrea să intre într-o asemenea carte. A fost încîntat şi, din acel moment, cartea aproape că mi-a fost smulsă din mîini.

S-a spus despre această carte că e (oarecum) polemică. V-aţi dorit-o ca pe o replică la manualele propriu-zise şi la antologiile optzeciste?

Titlul l-am găsit pe ultimii 200 de metri. Mi-aş fi dorit un titlu puternic, indiferent cine l-ar fi găsit, de data asta l-am găsit eu, iar ceilalţi au fost de acord. Noi, la „Universitas“, am încercat să scoatem, la 2-3 ani după Aer cu diamante la Editura Litera, în regim propriu, un volum comun de şase poeţi. Domnul Martin ne-a direcţionat către redactorul de acolo, Radu Albala, dar cartea a căzut, n-a avut nici o şansă să iasă. Exista această dorinţă.

Se pregăteşte o ediţie a doua a Manualului de literatură?

S-a făcut orice fel de sacrificiu ca Manualul să apară în condiţii bune. Acum ştiu că există intenţia reeditării, există o ediţie a doua pregătită, deja tipărită în anumite capitole. Restul ţine de o anumită bucătărie a cărţii. Noi ne-am dorit ca, în cartea noastră, la ediţia a doua, să fie cîteva nume noi: Manolescu, Simion.

Pentru a ieşi o carte trebuie o dictatură. Cineva trebuie să se zbată, să insiste, să treacă peste nişte obstacole în faţa cărora alţii s-ar opri. Eu nu mai am energia pentru a face această dictatură. L-am delegat pe Nicu să discute, el zice că are pregătite multe lucruri. Cartea ar putea să apară peste o jumătate de an, peste doi ani, ar putea să nu apară, dar el zice că va apărea relativ curînd. Vom vedea.

Între 1973 şi 1990 nu există date în biografia lui Daniel Bănulescu din Manualul de literatură, după ce fiecare an era „blindat“ inclusiv cu referinţe culturale şi chiar social-politice. De ce?

Primul scriitor cunoscut?

Chiar Nichita Stănescu. Nu am crescut într-o familie cu o bibliotecă specială şi nu am cunoscut în casă scriitori. În mod sigur, dacă trebuie să pronunţ un nume, este Nichita Stănescu. O poveste lungă şi dragă mie. Cum m-am zbătut s-ajung şi eu la el în casă, să-l cunosc. După luni de zile, după incidente, după lucruri care acum au un anumit farmec, o anumită melancolie, am ajuns să-l cunosc. A fost primul scriitor pe care am dorit să-l cunosc şi l-am cunoscut. Şi apoi a fost cineva din altă generaţie, Mariana Marin, pe care o apreciam foarte mult pentru Războiul de o sută de ani.

Aţi ezitat mult pînă să mergeţi la Nichita Stănescu?

Am descoperit că în jurul meu toţi tinerii scriitori se duseseră la Nichita Stănescu, chiar şi cei care nu meritau, după părerea mea. Se-auzea că la el în apartament e înghesuială ca în Gara de Nord, dar concret nu ştiam ce să fac, pentru a ajunge şi eu în această înghesuială. Ţi se arăta blocul, dar nu ştiai precis apartamentul. Am început să fac cercetări.

În cele din urmă, cu mai puţin de un an înainte de moartea sa, am ajuns în casă la Nichita. De ce? Ca să-i arăt ce poezii grozave scriam eu. Spre disperarea mea, situaţia era diferită de ceea ce îmi imaginasem, anume că îl voi găsi acolo numai pe Nichita şi, în acest chip, stinghereala mea va fi mai mică.

A fost poezia doar o etapă pregătitoare pentru proză? Într-un interviu acordat Iolandei Malamen făceaţi afirmaţia că încă nu aţi debutat, că vă mai pregătiţi. Este proza „meciul oficial“?

Radu Aldulescu, prietenul meu, spune că romanul e genul cel mai articulat, cel mai cuprinzător. Se pot spune o groază de lucruri, inclusiv acela că băutura cea tare, puternică, apa de foc, este poezia. Proza ar fi ceva îndoit cu apă. Eu, cînd m-am apucat să scriu proză, am făcut-o din dragoste, din pasiune, în acelaşi timp existînd şi motive dintre cele mai meschine. Mi-am dorit s-ajung scriitor şi-am simţit următorul lucru: că nu voi reuşi să supravieţuiesc şi să-mi conserv libertatea de a avea timp pentru scris numai pe poezie. Am simţit nevoia să scriu şi proză şi unul dintre motive, poate fi spus acum, absolut naiv, era acela de a cîştiga bani din proză, de a cîştiga bani scriind romane. Se poate spune că la început, chiar dacă e un motiv de care m-am distanţat, m-am apucat să-nvăţ să scriu roman şi pentru a cîştiga bani şi a-mi întreţine familia ca scriitor.

Trecerea de la poezie la proză (poate şi un salt de imagine, cel puţin editorială) a fost programatică sau s-a întîmplat pur şi simplu? Adică v-aţi propus să scrieţi pînă la o vîrstă poezie şi apoi proză, cum şi-a propus, pragmatic, dar şi cumva exagerat, Camil Petrescu?

O exagerare alintată a lui Camil Petrescu. Trebuie să ai curajul, la un moment dat, să pătrunzi în jungla altui gen literar. Cred că, dacă s-ar cerceta, s-ar observa că nici un romancier sau dramaturg nu a început altfel decît cu poezie. Chiar Hemingway a debutat cu poezie. Şi a scris, cu două zile înainte să moară, tot poezie. E foarte clar că primele respiraţii ca scriitor le ai în poezie, aşa cum, ca om, le ai în casa în care te-ai născut ori în maternitate.

Mai scrieţi poezie?

Ce se mai aude cu traducerea piesei de teatru în programul propus de ICR?

Ştiu că există o înţelegere a ICR-ului cu o editură din Marea Britanie, pentru ca toate cele 20 de cărţi selectate să fie traduse şi tipărite în tranşe de cîte patru pe an. De curînd, am fost trezit din acest vis, auzind că, în cazul meu, datorită faptului că ar fi teatru, editura ar ezita. Nu ştiu dacă a renunţat la ea, dar nu pare aşteptată acolo cu braţele deschise.

Vă gîndiţi să scrieţi scenarii de film?

Îmi doresc să fiu un scriitor complet, vreau să abordez toate genurile, mai puţin critica literară, gen pentru care nu am pregătirea necesară, dar nici interesul de a-mi însuşi această pregătire. Da, e posibil să scriu şi scenarii, după cum e posibil să mi se propună ecranizarea vreunuia dintre romanele mele şi eu să accept.

Jurnalismul e văzut de multe ori ca un inamic public al scriitorului. Cum v-aţi împăcat cu asta?

Călugăria nu poate fi făcută cu timp parţial. Scrisul este genul de dedicare ce nu poate fi făcută cu timp parţial, dacă vrei să obţii tot ce vrei să obţii de la tine. De aceea scrisul e greu de acceptat de cei care sînt obligaţi să-şi cîştige viaţa cu un serviciu tradiţional, zilnic. Ceilalţi sînt priviţi ca nişte oameni de la marginea societăţii, ceea ce şi sînt. Nişte ciudaţi. E un risc personal şi trebuie să încerci să nu fii scriitor de duminică. În general, societatea este alcătuită în aşa fel încît să fii cel mult scriitor de duminică.

Ce-ar putea fi modestia la un scriitor?

La începutul carierei lui, modestia pare o frînă. Mai departe, se dovedeşte a fi o pedală de acceleraţie. Efectul de tăcere e uneori mai puternic decît cel de zgomot. Există un efect pe care eu l-aş numi Greta Garbo, al absenţei, al modestiei, al retragerii, care în anumite cazuri poate să sune asurzitor.

Aţi colaborat cu revista Playboy?

„Universitasul“ e casa mea

În ce măsură mai are nevoie literatura română, după 1989, de cenacluri?

Se poate vedea că lumea are nevoie de cenacluri. Un cenaclu este pe undeva un cerc de prieteni, de cunoscuţi care-şi freacă coatele împreună, se luptă, se detestă sau se iubesc şi se influenţează. Intercondiţionează, interferează şi se mişcă unul pe altul.

Aţi conduce un cenaclu?

N-aş fi departe. Am fost mereu interesat, captivat, tentat de idee. Acum sînt puţin monoman, obsedat de ceea ce fac, scriu un roman, dar în principiu, m-ar interesa.

Ar fi un cenaclu sau un cerc?

Aţi trecut pe la Cenaclul de Luni şi aţi fost membru al „Universitas“-ului. Ce aveau în comun şi ce le diferenţia?

Comun era faptul că erau două adunări puternice. Săreau scîntei, exista o electricitate spirituală care te făcea să te plimbi pe acolo înfăşurat într-un halou de scîntei. Am să reînviu o senzaţie pe care am avut-o atunci. Cînd am fost la Cenaclul de Luni, unde am avut una-două lecturi, aveam senzaţia că mă duc între nişte scriitori care nu erau foarte depărtaţi ca vîrstă de mine, dar erau deja formaţi, cizelaţi, cu o anumită notorietate, şi destui dintre ei, în postura de a-mi fi scriitori preferaţi. Aş fi dorit să pătrund, în timp, în nucleul acestui cenaclu, dar mi-am dat seama, cînd am ajuns eu, spre sfîrşitul perioadei sale de funcţionare, că jocurile erau făcute, gaşca închisă. Ei îşi erau deja suficienţi. Aveam impresia, poate greşită, că îşi făcuseră plinul, nu mai aveau nici disperarea, nici foamea fără margini a începutului. Se potoliseră cumva, deveniseră bărbaţi în poezie, îşi pierduseră nesiguranţa adolescentului. Aveau tuleie de burghezi. Destui dintre ei păreau că vin pe la cenaclu doar pentru a-şi reîntîlni prietenii şi pentru a avea un punct de adunare în incursiunea către o bere. Mi-am dat seama că distanţa dintre noi nu putea fi recuperată. Era nu doar o distanţă de notorietate, dar şi una de valoare. Sigur, în favoarea lor, a liniştiţilor.

La cenaclul „Universitas“ am pornit toţi de la aceeaşi linie. Şi prieteniile s-au născut absolut normal. „Universitasul“ e casa mea.

Ce s-a reproşat nouăzeciştilor e faptul că mulţi dintre ei vin oarecum din zona neliterară. Că au studii de real, că sînt absolvenţi de Inginerie, în orice caz nu de Litere. Aţi resimţit această „vină fără vină“, practic o falsă problemă şi un punct de vedere extrem de restrictiv?

„Dumneavoastră nu vreţi să aveţi, ca amintire, un şpalt?“

Cartea cea mai mică e o legendă. Se tot vorbeşte despre ea, dar, ani la rînd, nu s-a văzut la faţă. Practic, istoria acestui mic episod editorial ţine de generaţia ’90. Cum s-a născut această colecţie?

După 1983, 1984, în România nu s-a mai publicat literatură. Au dispărut concursurile de debut. Şansa de a publica o carte nu mai era nici teoretică. Chiar optzeciştii, deşi publicaseră cîte-o carte, nu mai aveau şanse reale să repete isprava. La nivel oficial, din punct de vedere cultural, România se prăbuşise în Comuna Primitivă. În acelaşi timp, pentru scriitori, actul de a publica era socotit ca un act sacru, ca o intrare în paradis. Numai că oficialităţile te tot băgau în alte locuri, dar în paradis nu te introduceau.

Toţi cei care atingeau cartea lui Cristi simţeau că au de-a face cu un mare scriitor. Nancă a fost la cenzorul universitar, tovarăşa Clătici, şi, spre uimirea şi încîntarea tuturor, cartea a primit dreptul de a fi tipărită. Singurul poem scos a fost Dana Popescu. Dar s-a făcut o notă sub titlu: „acest poem este singurul care lipseşte din această carte“. Cartea lui Cristi a schimbat foarte multă lume. Auzeam că absolvenţi de Arte Plastice îşi dădeau examenul de diplomă pe ea, ilustrînd-o. Într-un timp foarte scurt, foarte mulţi poeţi au început să scrie ca Popescu.

Daniel Bănulescu a apărut la nr. 7...

A şaptea carte a fost a mea. Acelaşi sistem. Am lucrat cu Paul şi mi-a scos o groază de poeme despre care ştia sigur că nu vor trece de cenzură, ne-am luptat la baionetă, am făcut un sumar comun şi-am intrat în tipografie, pînă în rama de plumb, plecînd apoi cu şpalturile cărţii mele la tovarăşa Clătici pentru a fi aprobate. Paul a stat foarte mult în biroul respectivei tovarăşe, două-trei ore, iar cînd a ieşit, timp de un minut, epuizat, n-a fost în stare să articuleze nimic, după care-l aud: „Sîntem salvaţi... Pe de-o parte, e rău, pe de alta, e bine“. Fierbeam de nerăbdare. „Rău e că ţi-a scos poemul ăsta. Pe ăsta, ăsta, ăsta... Şi pe ăsta.“ Erau toate. Mă uitam cu atenţie, să văd dacă glumeşte. Nu glumea. „Şi-atunci ce poate să fie bine?“ „Bine e faptul că te lasă s-o publici. Dacă îţi alegi alte poeme şi dacă cu poemele alea o să fiu de acord şi eu.“ Pînă şi titlul (Cu dragoste şi cu hotărîre şampanie) fusese interzis.

Aţi vrut să renunţaţi la apariţia cărţii în noua formă?

Da, m-am gîndit că nu vreau să transform o bucurie într-o porcărie. Pentru a mă îmbuna, Paul Nancă mi-a promis că va accepta, cu de la sine putere, două dintre poemele interzise de tovarăşa Clătici, în noua „cărticică“. Tipograful a scos din ramele tipografice poemele din plumb şi, chiar înainte de a le arunca, ne-a întrebat: „Dumneavoastră nu vreţi să aveţi, ca amintire, un şpalt cu «cartea cea mai mică», aşa cum arăta prima dată?“. Auzi, dacă voiam. „Se poate? Nu iese cu scandal?“ – s-a asigurat neîncrezător Paul. „Tragem un şpalt pentru fiecare dintre noi“, a explicat muncitorul. „Şi după aia, nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni de chestia asta.“ „Bine.“ „Ştiu eu ce scriitor important vă faceţi dumneavoastră? De ce să-mi pară rău că n-am păstrat un şpalt?“ Aşa că sînt singurul scriitor care a intrat în tipografie să tipărească o cărticică şi a fost ajutat să iasă de acolo cu două.

Le-aţi păstrat?

Adevărul despre situaţia actuală a operei lui Cristian Popescu e consternant

Minunata carte coordonată de Mircea Martin despre cenaclul „Universitas“ aproape că mă păcălise. Daniel Bănulescu nu figura la „Amintiri. Mărturii“ şi pentru un moment, am crezut că n-aţi putut participa, trimiţînd doar poeme pentru „Antologia literară“. Apoi am descoperit la „Ecouri literare“, capitolul 10 din Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti. Cu Cristi Popescu, poveşti şi chiar topurile literare. Am aceeaşi întrebare ca şi la Ioan Es. Pop: de ce nu se reeditează Cristi Popescu? Prietenii ştiu de ce?

Felul în care funcţionează posteritatea lui Cristian Popescu poate fi rezumat de un vers: „Şi sînt uitat de inimi, ca un mort“.

Au trecut acei doi ani şi carul mortuar s-a dovedit a fi doar mortuar, nu de sărbătoare şi de notorietate. Carul funerar a fost oprit şi aruncat într-un şanţ. Peste el au fost răsturnate gunoaie, pămînt. O parte dintre manuscrisele lui Cristi au avut soarta scrisorilor de dragoste ale lui Ladima. Au fost întrebuinţate pe post de afrodisiace, în pat, dăruite altor iubiţi, care au plecat de acolo scîrbiţi că anumite persoane s-au gîndit să le facă daruri atît de îndoielnice, cum sînt mîzgăliturile acestui Cristian Popescu.

Încerc să scriu literatură imediat după ce m-am trezit

Aveţi un ritual al scrisului? Mi-aţi spus că şi un mail, înainte să-l trimiteţi, îl scrieţi întîi pe hîrtie. Asta înseamnă că ţineţi mult la ideea de manuscris.

Încerc să scriu literatură imediat după ce m-am trezit, cînd mintea e ca de cleştar şi e foarte important să nu fac nimic altceva înainte de a-mi termina lucrul din acea zi. E ca-n Biblie. Acolo există, în cîteva variante, următoarea întîmplare: Dumnezeu trimite un profet să facă un anumit lucru. Şi profetul nu trebuie să facă absolut nimic altceva pe durata misiunii sale. Se duce direct, se întoarce direct, pe drum nu răspunde la nici un salut şi nu se lasă deturnat de nici o împrejurare.

Am observat că şansele de a avea o zi bună de lucru sînt spulberate dacă răspund la telefon, dacă discut cu cineva din familie sau chiar dacă ies şi cumpăr ziarul. De multe ori, ca să cumperi un ziar, trebuie să vorbeşti.

Şi o întrebare inevitabilă: aţi fost confundat cu Ştefan Bănulescu?

Am avut un mare privilegiu, apropiindu-mă de oameni pe care aş fi dorit să-i cunosc din lumea scriitoricească. Unul dintre ei era Ştefan Bănulescu, în 1990. Eram corector la Luceafărul lui Laurenţiu Ulici, el era vicepreşedinte al USR, şi ne-am întîlnit la Uniune. Am dat mîna, i-am spus numele meu şi el a avut inspiraţia să-mi spună: „Domnule Bănulescu, vă citesc ca pe literă de Evanghelie“. Cum nu debutasem, am încercat în următoarele dăţi să-i cer un sfat privitor la editurile unde ar fi potrivit să public. Omul a devenit ursuz, dar politicos, şi nu m-a mai băgat în seamă. Prefera să fie lăsat în pace şi i-am respectat această dorinţă.

Dialog coordonat de un cristian