OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriel CHIFU
Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singuratate
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“,
Iasi, 2007, 238 p.

Gabriel Chifu, unul dintre scriitorii prolifici ai ultimilor ani, este preocupat in recentul sau roman aparut la Polirom, Relatare despre moartea mea – ca, de altfel, in mai toate romanele sale postdecembriste – de radiografierea Raului consubstantial lumii comuniste. Tema de actualitate si, putem presupune, ofertanta pentru inca multi ani de aici inainte! Numai anul acesta am inregistrat mai multe propuneri interesante (cind nu remarcabile!...) de reconstituire romanesca a universului concentrationar comunist; ma gindesc la carti precum Asediul Vienei de Horia Ursu, Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu, Sint o baba comunista! de Dan Lungu, Cometa Hale-Bopp de Daniel Vighi sau Luminare de Ioan Lacusta. (Fara a mai vorbi de reeditari, intre care noua versiune a intilnirii Gabrielei Adamesteanu).

Libertate si trauma
Gabriel Chifu problematizeaza raportul tensionat pe care individul de curind iesit din comunism il intretine cu trecutul recent, relatia calau-victima, efectele posttraumatice ale calvarului totalitar intr-un roman cu o constructie narativa complicata si cu o trama detectivistica bine pusa la punct. Daca – in abordarea temei pomenite – un scriitor ca Dan Lungu opteaza pentru un stil „alb“, anticalofil si pentru o constructie foarte simpla si foarte clara, scutita programatic de orice complicatii narative, daca un Bogdan Popescu alege formula realismului magic, iar un Ioan Lacusta mixeaza spovedania dostoievskiana cu o serie de trucuri textualiste, Gabriel Chifu gaseste ca modalitate specifica imaginarea unui scenariu detectivistic ce evolueaza, pina in momentul culminant (cind fantasmaticul si miraculosul irump), in limitele verosimilitatii realiste. Elementul de noutate pe care Relatare despre moartea mea il aduce in contextul prozei noastre actuale preocupate de istoria recenta tine, deci, de infiltrarea reflectiei asupra aberatiei totalitare in interstitiile unei naratiuni ce se doreste palpitanta (si, de fapt, chiar e).
in Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme…(2004) pretextul epic era oferit de o intimplare fantastica: sufletul unui copil decedat, Veniamin, se impotriveste desprinderii de lumea paminteana si, ramas in Purgatoriu (desi portile Raiului i se deschisesera), vede, intr-un fel de vis, traseul celor dragi lasati in urma; de aici se deschide o perspectiva ampla asupra vietii in comunism, cu compromisurile, cu tradarile cotidiene.

in Relatare despre moartea mea evenimentul fantastic/parabolic e plasat intempestiv la final, nu mai e pretext, ci concluzie a intregii desfasurari epice: o femeie – chiar personajul principal – isi da seama ca, miraculos, in absenta oricarei legaturi fizice, s-a plamadit in pintecele ei un fat monstruos, Raul, fiara apocaliptica si, ingrozita de povara malefica, se sinucide prin inecare; sacrificiu inutil insa, pentru ca Raul poseda forta fatalitatii: „Patricia se uita la cadavrul acela intrat in putrefactie: fata e desfigurata, carnea de pe un picior e smulsa, iar pintecele e sfisiat, arata straniu, inspaimintator, ca si cum trupul Annei ar fi fost o temnita si cineva dinauntru ar fi fortat peretii, ca sa nu piara odata cu Anne, sa iasa la suprafata si sa ia in stapinire lumea“. Pina in punctul acesta naratiunea curge tortuos, cu numeroase bucle, paranteze, salturi in timp, momente de suspans, piste false, interferente ori suprapuneri de planuri, paralelisme – bine dozate, bine orchestrate. Autorul construieste atent, nu pierde nici o clipa controlul asupra subiectului alambicat, cartea sa are unitate si coerenta. Parazitare sint doar anumite secvente unde se supraliciteaza kitschos-comercial spectacolul sexualitatii debordante si acele pasaje (din fericire putine), in general autoreferentiale, in care autorul pacatuieste prin exces de explicatii.

Compozitia e „jucata“ si, cel putin in intentie, polifonica. Spun „cel putin in intentie“ pentru ca lui Gabriel Chifu i se intimpla ceea ce li se intimpla de fapt mai multor autori, de la Nicolae Breban la Bogdan Popescu: aduce in scena mai multe „voci“, mai multe personaje-narator, dar nu reuseste sa creeze cite un sound pentru fiecare, asa incit toti naratorii se exprima cam la fel, cam in aceeasi tonalitate, intervenind pentru a interpreta – in fond – aceeasi partitura. Iau cuvintul, pe rind, un narator omniscient, un personaj misterios, Tiberiu Naumescu, scriitor si – se va dovedi – ofiter de graniceri, Ana Cristina Stanescu, devenita Anne Wellington, prietena ei lesbiana, Patricia, Adam Wellington (batrinul sot al Anei, prosper om de afaceri din Toronto) si, in fine, un detectiv, Adrian Fornea. Titlurile capitolelor (Unde este descrisa o scena cu doua tinere femei ce se plimba pe strazile orasului Praga, Unde Anne Wellington gaseste un fir care o pune pe urmele domnului N. etc. etc.) trimit ironic-intertextual spre ideea de epos, de actiune alerta in care sint implicate mistere si eroi exemplari.

„Eposul“ din Relatare despre moartea mea contine intimplari – unele banale, altele senzationale – desfasurate in decoruri ce se schimba de la un capitol la altul, de la imagini ale capitalelor europene trecindu-se la imagini ale Romaniei comuniste sau postrevolutionare si invers; citeva personaje strabat Europa pentru deslusirea unor fapte inexplicabile; pe scurt, cadrul actiunii e cosmopolit, atmosfera pariziana, pragheza, bucuresteana s.a.m.d. este excelent conturata, in registre care variaza de la descriptia estetizanta (in capitolele pariziene) la descriptia oarecum seaca, neutra, nu mai putin sugestiva (mai cu seama in secventele despre Bucuresti).
Exista, in Relatare despre moartea mea, cel putin doua personaje „exemplare“, victima si calaul, transfuga Ana Cristina/Anne Wellington si scriitorul-ofiter Tiberiu Naumescu/Corneliu Golam, personaje prin intermediul carora Gabriel Chifu atinge una dintre temele sale favorite, cautarea identitatii personale intr-un climat de amenintatoare instabilitate sociala. Ana are o biografie cumva iesita din comun, traversata de necunoscute angoasante si de mici sau mari frustrari.

Copil bastard – nu cunoaste absolut nimic despre tata –, crescuta de bunicii burghezi (care, la rindul lor, au suferit o trauma la venirea comunistilor) intr-un oras de provincie si aflata intr-o relatie tensionata cu tinara si frumoasa mama bucuresteanca, Ana devine o revoltata (cu pricina si fara) al carei principal mod de a reactiona la aberatia vremurilor si a situatiei sale familiale este un erotism precoce, exacerbat, lipsit de complexe. Spre sfirsitul anilor ’80, in seara de dupa banchetul de absolvire a facultatii, se hotaraste brusc sa treaca granita in Iugoslavia, insotita de un coleg, iubit de ocazie. Libertatea si-o plateste cu pretul violurilor de la granita si dintr-un lagar italian de transfugi. Dar ceea ce o marcheaza decisiv este experienta torturii psihice si sexuale la care o supune un ofiter de graniceri roman, personaj schizoid, intrupare a raului. Criza de identitate a Anei se accentueaza dureros, atingind paroxismul in momentul in care femeia isi constientizeaza sarcina imposibila si monstruoasa. Pina acolo e insa un drum destul de lung si de spectaculos.

Tinara fara patrie si cu un trecut nebulos, coplesitor, pe care incearca sa-l uite se stabileste in Canada, unde frumusetea, inteligenta si cultura (aici, trebuie spus, personajul parca seamana prea mult cu o eroina dintr-un roman mediocru ca Pretul succesului de Barbara Taylor Bradford sau dintr-un film american de duzina...) ii aduc un job de invidiat la o revista mondena si mariajul cu un septuagenar bogat, aristocrat. Relatia cu Adam Wellington ii procura Anei un anumit echilibru interior, dar nu si vindecarea definitiva. Patria-mama ramine pentru ea un subiect tabu, trecutul sau e in continuare un material refulat. Totul se surpa, de fapt, incet-incet in urma Anei: mama se stinge, nerezistind anchetelor Securitatii dupa fuga fiicei, bunicii mor si ei, inainte de a-si recapata proprietatile, imediat dupa Revolutie, casa din Craiova si casa de la Bucuresti sint ocupate de straini s.a.m.d. – revenind dupa multi ani in tara, Ana nu va mai recunoaste nimic si pe nimeni... Femeie fatala, fiinta revoltata pentru ca nu poate sa inteleaga ce se petrece cu sine si ce se petrece in jur, Ana Stanescu/Anne Wellington e totodata un personaj tragic. Un tragism autentic, nediminuat de nici un fel de intentie butaforica.

Fictiunea provoaca realitatea
Celalalt personaj cu relief este anonimul care ii trimite Annei Wellington la Toronto, pe e-mail, niste pagini bizare de jurnal parizian, foarte reusite literar, unde isi consemneaza, chipurile, experienta emigrarii in Franta. Necunoscutul e forta oculta care o impinge pe Ana din nou in trecut. De aici se dezvolta o intriga detectivistica incitanta. Textul anonimului e plasat chiar in primul capitol al romanului, dupa un prolog ce le surprinde pe Ana si Patricia (angajate intr-o legatura lesbiana) pe strazile orasului Praga, discutind in jurul unei fraze aparent absurde a primeia: „Sint gravida si n-am cum sa fiu gravida, sint gravida si n-am cum...“ – fraza ce prefateaza intreaga invalmaseala epica a romanului si anticipeaza finalul in cheie fantastic-parabolica... Intrigata de textul necunoscutului, Anne, ea insasi cu veleitati de scriitoare, pleaca la Paris pentru a da de urma autorului misterios. Numai ca acolo isi da seama ca a citit textul altfel decit trebuia, ca o consemnare a unor fapte reale, in vreme ce codul de lectura adecvat impunea acceptarea pactului fictional. Anne a luat fictiunea drept realitate, a confundat verosimilitatea cu adevarul:

„...se dovedea ca domnul N. nu locuise in acea primavara la hotelul din Paris unde povestise el ca a locuit, deci toata povestea lui era suspecta, trecuse cu brio proba verosimilitatii, iar dovada cea mai buna era insasi prezenta ei aici! Dar nu si pe cea a veracitatii. s…t Ca sa verifice alte parti din povestea domnului N., isi zise ca e obligatoriu sa faca un drum la Bagnolet: sa descopere tipografia domnului Leferman din Braila, unde personajul de pe internet fusese angajat la culegere de text. s…t Nu numai ca nu-l gasi pe autorul relatarilor, dar in mica localitate nu dadu de nici o tipografie si de nici un domn Lefermann...“.

Episodul evoca o intimplare similara povestita de Eco intr-una dintre conferintele strinse in Sase plimbari prin padurea narativa... Tot la Eco trimite, in mod evident, si obsesia fictiunii care modifica realitatea: descifram in roman sugestia ca raul care o rapune in final pe Ana a fost proiectat insidios chiar de/in cartea pe care o scrie Ne-cunoscutul, identificat intr-un tirziu ca fiind un anume Tiberiu Naumescu. (Cartea acestuia are acelasi titlu cu romanul lui Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singuratate! – truc metanarativ de mult cliseizat.) Interesant este aici faptul ca binomul Autor-Cititor (tematizat nu fara vioiciune ludica) se suprapune subtil binomului Calau-Victima. Pentru ca Tiberiu Naumescu, scriitorul care o ademeneste pervers pe Anne Wellington, nu e altcineva decit ofiterul care a torturat-o cu cincisprezece ani in urma pe transfuga Ana Cristina. Pe de alta parte, cursa intinsa de Necunoscut Anei e pusa, din nou printr-un joc al ambiguitatilor, in paralel cu o farsa pe care i-o face Anne batrinului sot pentru a-l distrage de la gindurile-i sumbre: insceneaza o poveste senzationala cu un manuscris rar, imposibil de descifrat si, ca sa se distreze, strecoara acolo fraza „O femeie din Est e pe cale sa nasca un prunc insemnat“, fara a banui forta cuvintelor de a atrage dupa ele realitatea...

Foarte puternica este imaginea fostului ofiter-calau ajuns la virsta senectutii intr-un carucior pentru invalizi, bucurindu-se, la adapostul mastii Scriitorului enigmatic, de privilegiul de a transmite altora povara urii sale – cum interpreteaza la final detectivul cu veleitati de psihanalist Adrian Fornea, intr-un raport pe care Anne Wellington nu mai apuca sa-l citeasca: „...de ce v-a trimis dumneavoastra textul acela prin e-mail, fragmente din romanul sau intitulat premonitoriu Relatare despre moartea mea? s…t Poate, malefic si inteligent fara masura, se jucase inca o data si voise sa incarce pe altcineva cu istoria sa monstruoasa, sa arunce in spatele altcuiva povara raului pe care il comisese el. Fiindca, daca faci pe cineva sa afle raul din tine, practic, acel rau nu moare, i-l transmiti acelei persoane; raul acela, cunoscut si de altul, de altii, devine etern. Da, da, cel mai probabil asta a urmarit. Si a reusit. Mi-a asezat mie in spate raul, povestea lui“. E un punct de vedere, discutia ramine, in orice caz, deschisa... Una dintre calitatile romanului este, neindoielnic, aceea ca isi provoaca cititorii sa reflecteze.