OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Henry MILLER
Sexus
Traducere din americana de Antoaneta Ralian, Editura Est, 2000, 713 p., 250.000 lei

Dupa cele doua Tropice, Editura Est a mai lansat pe piata de carte romaneasca un roman al lui Henry Miller. Sexus, primul volum al unei trilogii intitulate Rastignire trandafirie, vine, la o jumatate de secol de la aparitia in America, sa socheze si publicul romanesc, daca nu mai pudibond, macar mai „neexperimentat“. Cel putin deconcertanta, recomandarea cartii de pe coperta a patra a prezentei editii este un punct de plecare derizoriu pentru un astfel de volum. Editura Est si-a facut, as zice, o traditie din scoaterea pe rafturi a unor volume teribil de luxoase si de elegante (si, in consecinta, inaccesibile ca pret), dar complet „misterioase“ prin absenta oricarei prefete sau postfete care sa dea o minima satisfactie curiozitatii extraliterare a cititorilor sai. Pentru un absolvent de Litere cu specializarea Limba si literatura engleza – secundar, Henry Miller nu figureaza printre autorii studiati in cele trei semestre de literatura americana, asa ca poti fi filolog si sa te situezi la nivelul cunostintelor furnizate de filmul Henry si June. Exagerez, desigur, cert este ca o astfel de carte (mai cu seama in prezenta editie) are ceva din candoarea virginala a biletelor secrete cu „citeste si da mai departe“, asa cum si circula, ca sa dau un singur exemplu, in unele camine studentesti neuniversitare, unde, in absenta oricarui exercitiu filologic, este citita – am aflat – cu nu mai putina seriozitate.
Roman al dragostei si al scriiturii, Sexus infatiseaza aventura tinarului american care, in pragul virstei de 30 de ani, isi descopera concomitent marea iubire si vocatia literara Intilnirea cu „femeia vietii“, o animatoare de dans cu origini romanesti, ii scurtcircuiteaza vechiul eu stradal si il trezeste la o noua realitate, pentru care, intuitiv, se pregatise de mult: „Ceva izbutise sa rupa lanturile, ceva ce se straduise zadarnic sa se afirme inca de cind eram copil si-mi adusesem propriul ego in strada, ca sa arunce o privire in jur; acest ceva se descatusase acum si izbucnea in eter. O noua faptura fenomenala tisnea acum, cu o repeziciune alarmanta, chiar din crestetul capului meu, din dubla caita care era a mea din nastere“.

Eul fictional auctorial, care nici macar nu face efortul de a-si disimula identitatea (caci naratorul-actor se numeste chiar Henry Miller), este din capul locului un „barbar“, un ne-european. Creator ingenuu si plin de vitalitate, el ne face pe viu „lectia de anatomie“ a unui scriitor adevarat, care nu se legitimeaza ostentativ din nici un autor si din nici o traditie. Om fara radacini si aparent fara insusiri, functionar in telegrafie in viata de zi cu zi, personajul, intrunind idiosincratic toate datele fundamentale ale lui Miller insusi (caci nu vad nici un motiv pentru care l-am suspecta de inautenticitate), surprinde cititorul prin generozitatea cu care ne lipseste de tabloul singerind al angoaselor si al scindarilor lui, de parada eurilor nesfirsite parcurgind sisific drumul inutil spre perfectiune. In plus, nu aflam pina la capat cum „ajunge“, de fapt, Henry Miller scriitor, nici macar la nivelul minimal al acestei presupuse biografii romantate. Tot solul acela fertil, imbibat de lecturi si studii serioase, in care fermenteaza semintele operei viitoare, cu alte cuvinte toata transpiratia de 99% a „geniului“, tot ceea ce ar putea constitui pentru noi o explicatie sau o justificare a scriiturii desavirsite de care dispune este sistematic obnubilat, reteta secreta a tuturor magicienilor.

In infuzia de textualism si de intertextualitate pe care au respirat-o ultimele decenii literare, revenirea lui in forta suna ca o redescoperire a vechilor mituri romantice despre autor si creatie. „Total increzator, credul pina la idiotenie“, eroul nostru considera ca „a capitula fara rezerve“ (in fata destinului tau, a femeii iubite, a lucrurilor prozaice de zi cu zi, niciodata astfel daca stii cum sa le apuci) „este una din bucuriile supreme ale vietii“. Capabil deopotriva de incapatinarea alesilor, dar si de maxima depersonalizare („Cu un moment in urma uitasem complet cine sint: ma imprastiasem peste intreg pamintul“), Miller traieste dupa dictonul „Adapteaza-te la viata“, convins ca „drumul vietii se indreapta totusi in directia implinirii, oriunde ar putea duce aceasta“ si ca „neuroticul este pestele care zace pe patul din fundul riului, bine infundat in mil, asteptind sa fie strapuns de ostie. Pentru el moartea semnifica unica certitudine si spaima de aceasta crunta certitudine il imobilizeaza intr-o moarte vie, mult mai oribila decit cea pe care si-o imagineaza si despre care nu stie nimic“.

Arta devine un ecou al raporturilor nemijlocite cu viata, creatia fiind matricea stilistica prin care transpar, ca-ntr-o fisa clinica, toate complicatiile artistilor. Intr-o lume americana nutrind adeseori ambitii creatoare, alteori traind in reminiscentele unor traditii provenite din batrina Europa, artistul se distinge, la Miller, indeosebi prin acest raport privilegiat cu lumea, pe care astazi l-am numi gindire pozitiva. Astfel, casa unui pictor „duhneste“ pentru ca acesta nu poate picta nici macar ce uraste (de fapt, nu poate picta tocmai pentru ca uraste), la fel cum intr-o casa aflata in plina putrefactie morala se afla un pian ruginit la care gazda incearca inutil sa articuleze o Barcarola discordanta, hidoasa. Spatiul geografic descris, din care Miller va rasari ca o tulpina viguroasa, este lumea ghetoului new-yorkez, mirosind „a formol si a sudoare si a lacrimi“, si contrapartea sa, i-am putea spune igienica, New York-ul aseptic, geometric, lipsit de orice amprenta umana si „rigid ca rigor mortis“. Fauna umana parcurge toate regnurile, de la guri de molusca pina la porci spinosi „topaind zglobii“ in jurul nevestei de-a doua sau broaste blinde „lovite-n cap cu-n pietroi“, alcatuind – ciudata autocaracterizare – „un popor singuratic, morbid, o turma innebunita care se zbuciuma cu un zel frenetic...“ („...straduindu-ne sa uitam ca nu sintem ceea ce credem ca sintem, nici cu adevarat uniti, nici cu adevarat devotati unii altora, [...] doar unitati disparate, imprastiate de o mina nevazuta“).

Din mijlocul lor, traseul initiatic parcurs de erou isi incheie etapa preliminara cu revelatia Europei, modelul cultural privilegiat prin excelenta. „Perioada“ americana nu pare sa mai constituie, in momentul in care isi va epuiza toate semnificatiile, decit preistoria personajului, anii de ucenicie incheiati in registru melancolic, dar si victorios: „Ca un obsedat, deturnam fiecare discutie la singurul subiect care ma interesa: Europa. Noaptea, cind hoinaream amindoi prin oras, asemenea pisicilor vagaboande in cautarea unei farime de hrana, in mintea mea erau prezente orasele si oamenii din Europa. Eram ca un sclav care viseaza la libertate, a carui intreaga faptura e imbibata de o singura idee: evadarea“. Starea de insurgenta din momentul epuizarii unei grile existentiale este anticipata, intre altele, si de schimbarea numelor, de nasterea, cu alte cuvinte, a cuplului intr-o noua ipostaza.
In economia romanului exista si o mica povestire despre doi prieteni din copilarie, scrisa din elanul provocat de o sugestie a iubitei sale. Fara a fi actualizata intradiegetic, aceasta mica ofranda literara reprezinta un act revelator, prin care personajul descopera scriitura ca „act pur“. Arta lui poetica explicita nu va depasi nici un moment aura sibilinica a acestei sintagme, ca si a explicatiei sale antiintelectualiste: „Mi s-a revelat faptul ca pot spune ceea ce doresc sa spun [...] daca accept sa suport consecintele pe care le implica intotdeauna un act pur“. Ca atare, sa nu ne ascundem nici noi, comentatorii, dupa deget.

Interzicerea cartii lui Miller timp de 10 ani in America este una dintre consecintele acestui act pur. Ingenuitatea animala probata pe parcursul intregului roman este, dincolo de atitudinea propriu-zisa a eroului, si efectul modalitatilor de exprimare a subiectului tratat, in care sexul este un motiv recurent. Aventura lui este inclusiv una sexuala, de emancipare de sub jugul mohorit al sclaviei conjugale si de testare cu ambele capete a realitatii exterioare. Exhibitionismul subiectilor implicati si indeosebi al eroului insusi (despre care s-ar putea spune, ca despre o cunoscuta actrita americana, ca „i-am vazut tot in afara de gonade“), performantele sexuale de-a dreptul impresionante, orgiile cu fosta nevasta si cu vecina de palier sau cu „femeia vietii“, cu o prietena intimplatoare a acesteia si cu cel mai bun prieten, toate detaliate cu mare insistenta si precizie anatomo-fiziologica, explica socul instalat la aparitia cartii. Acuitatea relatarilor de acest gen si verbiajul gastro-erotic à la Emil Brumaru traseaza insa, prin noutatea inventiei si mai ales prin plasticitatea lingvistica de-a dreptul aiuritoare, o granita irefutabila intr-o eventuala disputa „literatura sau pornografie“. O astfel de carte, ar fi putut spune un Lovinescu, rezolva o problema si curma o controversa, de data aceasta pe cea privitoare la handicapul limbii romane literare de a-si croi sau de a-si asuma un dialect erotic autentic si adecvat necesitatilor literare, adica un limbaj care sa nu amine inutil sensurile prin cuvinte periferice pina la neinteligibilitate sau prin circumscrieri inflorite si dulcege cu iz oriental, menite tabuizarii estetice pline de nesfirsite pudori. O astfel de problema, semnalata chiar de Mircea Cartarescu in anii trecuti, la cursurile sale de Creative Writing, este, fara discutie, tot o chestiune de „sincronizare“, recte maturitate lingvistica. Ii invit pe cititori sa judece singuri aceasta realizare, fara sa mai facem acum „proba“.