OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar fi mult prea banal sa ma rezum la a spune cine a vorbit, ce a spus, cine sint Wittstock si Koneffke si cum am ciocnit apoi un pahar de vin cu amindoi si asa mai departe. Pina la urma, pentru o astfel de relatare e nevoie, stricto sensu, de citeva rinduri: pe data de..., a avut loc..., invitati au fost.... Apoi, un scurt rezumat al vorbelor (de lauda, desigur) celor care au luat cuvintul, mai asteptam si alte intilniri din programul... si gata. intilnire bifata, articol bifat. Dar pina la urma, e vorba de literatura aici si de scriitori care nu sint banali nici in scris, nici ca prezenta, astfel ca se cuvine o relatare ceva mai personaliza(n)ta.

Wittstock-Don Quijote si cartea-contrabas
Joachim Wittstock si Jan Koneffke o au in comun pe Nora Iuga. Iata un mod concis de a rezuma intilnirea propusa si organizata de ICR si moderata de Catrinel Plesu, in sediul din Aleea Alexandru – doi scriitori de limba germana si a lor traducatoare in romana fata in fata, doi scriitori diferiti ca prestanta si ca scriitura si o traducatoare-scriitoare (sau scriitoare-traducatoare, cred ca asa i-ar placea mai mult sa fie numita) care se perinda cu aceeasi maiestrie prin tot soiul de texte si contexte germane.
Caci cei doi, Wittstock si Koneffke, au in comun, desigur, si limba germana. Scriu in germana, gindesc in germana, inventeaza povesti in germana, iar povestile, la rindul lor, ii reinventeaza pe ei. Mirarea insa provine din diferenta, caci, asa cum a subliniat si Nora Iuga in una dintre interventiile ei de joi seara, scriitorii in cauza sint, in fond, teribil de diferiti. Lasind la o parte poeticitatea cautata poate de talmacitoarea in romana a celor doi, ea afirmind ca ei sint diferiti ca soarele si luna (lasindu-i pe ascultatori sa ghiceasca evidentul ipostazelor), adevarul este ca in mod obisnuit nu i-ai putea imagina pe Wittstock si Koneffke impartind un podium de lectura. Mizeaza pe un alt tip de scriitura, au respiratii stilistice diferite, unul e un gentleman serios si reverentios, celalalt e jovial si vesnic zimbitor, gata sa performeze.

Dar ceea ce parea a fi o reuniune mai degraba fortata a fost in fapt o binevenita incursiune in universurile a doi scriitori (pentru a fi hiperexacti, mai degraba in universurile a doua volume – Dumbrava morilor al lui Wittstock, aparut in 2007 la ICR, si O iubire la Tibru al lui Koneffke, aparut in acelasi an la Humanitas), sensibile si ample, cam pe cit de ample si sensibile erau lumile lui Don Quijote si Sancho Panza.
Comparatia cu Don Quijote a facut-o, cindva, criticul Peter Motzan, cu referire la Joachim Wittstock. (Comparatia cu Sancho Panza a aparut, intrucitva natural, in prelungirea celei dintii, in cadrul intilnirii de joi, cu referire la Jan Koneffke.) Asa cum a subliniat Adela Greceanu, vorbind despre scriitorul sibian, concitadin al ei, de altfel, Wittstock da ocol lucrurilor fara a le numi, el arogindu-si, constient ori nu – asta are mai putina importanta –, rolul contrabasului dintr-o orchestra: nu iese in fata, sta cu discretie undeva in spate, sustinind balansul orchestral.

Aparent insignifiant, contrabasul puncteaza totusi cu gravitate esentialul atunci cind e cazul. Urechea fina ii discerne mereu sunetele si stie ca fara el compozitia s-ar prabusi. intr-o atare interpretare, marturia Alexandrei Barna despre colaborarea dificil-productiva cu scriitorul Joachim Wittstock si negociat-productiva cu traducatoarea Nora Iuga capata sens dincolo de inerentele ego-sentimente scriitoricesti. Alexandra Barna, redactoarea Dumbravii morilor, a mentionat „rigoarea sensibila“ a lui Wittstock, care apare acum, in lumina celor spuse de Adela Greceanu, de la sine inteleasa, caci contrabasul nu-si poate permite sa nu fie riguros in gravitatea sa. Iar Don Quijote era – nu-i asa? – cit se poate de riguros atunci cind se incapatina sa fie victima unei configuratii epistemologice perimate (asa cum il vede Foucault in Ordinea lucrurilor). Diferenta fundamentala exista totusi: Wittstock este un Don Quijote constient, de unde capacitatea de a nu se lasa inselat de propria imaginatie, de a nu functiona intr-o paradigma exclusiv quijotesca, ci mai degraba de a o folosi in vederea transformarii, spre exemplu, a unui banal tirg de oale intr-o expresie manifesta a unei game largi de ocupatii existentiale. (Lectura bucatii de proza intitulata Tirgul de oale, din finalul intilnirii, a dovedit ca Wittstock nu este doar un excelent scriitor, ci si un excelent cititor in fata publicului).

Tot in contextul metaforei propuse de Adela Greceanu se poate face referire la cele rostite de poetul Constantin Abaluta, care nu s-a sfiit sa faca trimitere, atunci cind a prezentat literatura lui Joachim Wittstock, la „autosuficienta centralitate romaneasca“ si la „anvergura europeana“ a scriitorului sibian. Dincolo de pericolul scufundarii in locuri comune, se poate afirma, in continuarea celor spuse de Abaluta si Adela Greceanu, ca literatura romana are nevoie de Wittstock, pe care, drept spus, rareori il baga in seama. Acesta, prin rolul sau de contrabas si prin respiratia larga a scrierilor sale, in raspar cu limitarea conceptuala si tematica intilnita uneori in operele autohtone, contribuie, de undeva din spate, la conturarea unor orizonturi mai ample ale interpretarilor orchestrale din literatura careia ii apartine nu in chip exclusiv, ci in chip inclusiv.

Koneffke-Sancho Panza si lumea de la Tibru
Literatura romana are totodata nevoie si de Jan Koneffke, care, in romanul O iubire la Tibru, dovedeste, asa cum a afirmat, dupa scurtul excurs biografic, Ioana Parvulescu, ca este un scriitor care are miza (spre deosebire de multi dintre tinerii romancieri autohtoni de astazi), ca este un constructor de lumi, ca personajele sale ajung sa intre in mitologia personala a cititorului. Pe urmele lui G. Calinescu, criteriul de valoare afirmat de Ioana Parvulescu este simplu si eficace: daca iti imaginezi ca te-ai putea intilni cu personajele pe strada, inseamna ca romanul este valoros. Lumea construita de Koneffke este, in exprimarea Gabrielei Adamesteanu, „o lume fara adulti“ – de unde si paralela, la care a facut trimitere si Constantin Abaluta, la Toba de tinichea a lui Günter Grass.
Citoyen du monde prin excelenta, Koneffke se identifica partial cu personajul-narator, tinarul Sebastian care in 1968 se muta, impreuna cu familia, la Roma. Autorul german a scris acest roman in timpul unei sederi indelungate in Capitala Italiei – iar in timp iubirea sa de la Tibru s-a transformat intr-o iubire care-l face sa penduleze intre Dunarea vieneza si Dimbovita bucuresteana. (Pe sotia sa, Koneffke a cunoscut-o la Roma, pentru ca astazi ei sa „faca naveta“ intre Viena si Bucuresti). Acceptind identificarea cu Sancho Panza propusa de Nora Iuga, Koneffke se arata a fi nu doar un inventator de lumi, ci un scriitor care totodata se lasa inventat si reinventat, acceptind sa fie purtat de universul caruia initial i-a dat nastere, fie el si fantastic, fie el si donquijotesc.

E drept, intilnirea de la ICR a avut drept pretext publicarea la Humanitas a romanului O iubire la Tibru, pina acum singura traducere a lui Koneffke in romaneste. Koneffke insa nu este citusi de putin scriitorul unei singure carti – si, cel mai probabil, ar fi un cistig pentru literatura de la noi ca mai multe dintre scrierile sale sa fie traduse, mai ales ca este vorba de un scriitor ale carui legaturi cu Romania si cu cultura romana sint ample si nuantate.
A incheiat prezentarile celor doi scriitori traducatoarea lor, Nora Iuga, care a aratat ca Wittstock si Koneffke pot forma, impreuna, un sistem de coordonate (pe urmele analogiei cu Don Quijote si Sancho Panza ori ale unei analogii cu verticalul si orizontalul). Desigur, elogiile sint asteptate in astfel de situatii – dar ceea ce a reusit sa sugereze Nora Iuga este ca cei doi autori pot fi cititi ca referinte, ei nefiind puncte in sistemul de coordonate imaginat de traducatoarea lor, ci axele insele. Elogiu, fara doar si poate, dar nu numai atit.
in cele din urma, cea mai asteptata si mai incintatoare parte a intregii seri au constituit-o lecturile celor doi – mai intii Koneffke, beneficiind de lectura in romaneste a Norei Iuga, apoi Wittstock, direct in romana, minunat cititor, amuzant si punctind semnificativul deopotriva, apoi din nou Koneffke, cu un intraductibil poem-surpriza, care i-a delectat pe (mai) toti cei din sala. Literatura suna bine.