OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In loc de concluzii
Atita timp cit nu vom avea la dispozitie documentele care sa ne permita concluzii ferme, sintem obligati sa raminem la aproximatii.

Stim cu certitudine ca Securitatea a acordat o atentie speciala lumii literare si celei culturale in genere, intr-un cuvint: „intelighentiei“. Si pe buna „dreptate“: fiindca la mijlocul anilor ’60, dupa „dezghetul“ post-stalinist, adierea de libertate care s-a simtit in societatea romaneasca, la fel ca in intreg „lagarul“ socialist, a stimulat independenta de gindire si de creatie, permitind constituirea unei contraculturi care a reinnodat legaturile cu epoca pre-comunista. A aparut astfel o elita greu controlabila, mobila, adeseori imprevizibila, uneori boema, orgolioasa, nabadaioasa, cu instincte individualiste duse pina la egolatrie, insetata de notorietate, amatoare de gesturi spectaculare, reactiva peste masura in unele situatii, in rest birfitoare si colportoare, de asemenea cosmopolita, conectata la evolutiile Occidentului si inclinata sa le „importe“, nu importa ca impotriva ideologiei oficiale. Nonconformismul acestui foarte ramificat mediu socio-profesional creativ si reflexiv, radicalizat in cazurile de conflict deschis si de dizidenta asumata, a fost sustinut de acolo, din spatiul democratiilor occidentale, mai ales pe undele Europei Libere si ale celorlalte posturi straine de radio cu emisie in limba romana, dar si de catre alte institutii, asociatii pentru drepturile omului etc., inclusiv guverne. Era – asadar – o zona sociala cu potential ridicat de risc pentru regim, drept pentru care i s-au consacrat strategii speciale de supraveghere sistematica, de „monitorizare“.

Stim – apoi – ca implicarea politiei politice in lumea culturala romaneasca a anilor ’60-’80 a cunoscut forme diverse, de la cele in aparenta benigne, de genul omniprezentei difuze, pina la operatiunile violente declansate – cum am mai spus – in cazurile extreme, cind protestatarilor prea „vocali“ a trebuit sa li se puna pumnul in gura. Insa regula generala a comportamentului agresiv de dupa 1947 iesise din actualitate. Etapa istorica era alta. Domesticit in perioada distrugatoare a anilor ’50, mediul-tinta avea contururi indeajuns de bine delimitate, chiar daca binisor ramificate, incit sa poata fi pastrat permanent sub ochii si urechile ocultei institutii. Era – in fond – un „ghetto“ populat de insi cam excentrici, carora regimul comunist le-a acordat o serie de privilegii destul de consistente, cerindu-le in schimb sa stea cuminti si presindu-i din cind in cind cu solicitari de acte colaborationiste. Tratat de cele mai multe ori cu refuz ori cu eschive, el, regimul, a ezitat sa treaca la represiuni propriu-zise, preferind calmul relativ al unui joc de-a soarecii si pisica (in care – ce-i drept – superioritatea nu mai era monopolul celei din urma, care pricepea uneori mai greu ce e in mintea celor dintii!).

Pe scurt, „monitorizarea“ lumii intelectuale a fost mai ales profilactica, iar oamenii Securitatii, stiuti sau bine „acoperiti“, s-au asimilat in peisaj. Cultura – sau contracultura – romana a acelor decenii s-a acumulat intr-o atmosfera de relativa libertate, de unde aspectul ei in buna masura emancipat, independent. Ce procent de malformare i-a fost indus – e o tema bogata pentru viitoare cercetari si analize.
O concluzie mai drastica a acestei schite de evaluare se cuvine sa fie – totusi – aceasta, valabila pentru intreaga societate romaneasca si pentru jumatatea comunista a Europei, cu date specifice in cazul lumii literare/culturale/intelectuale: vremurile in care politia politica – oricit de „benigna“, oricit de pasiva… – se infiltrase pretutindeni, vremurile in care „cooperativa «Ochiul si timpanul»“ (denominatie a Securitatii in jargon ironic) urmarea tot ce se intimpla, patrunzind in intimitatea gindirii si influentind liberul comportament, libera exprimare, libera gesticulatie, nu pot fi descrise altfel decit ca mizerabile, sinistre, odioase…

Cit despre prelungirile postcomuniste ale Securitatii, ramine ca si ele sa fie documentate. Nu incape indoiala ca reflexele vechi s-au pastrat o vreme. Le mai putem sesiza uneori si astazi, la peste 11 ani de la prabusirea regimului care le-a instituit. Dar rolul real, efectiv al ocultei institutii in lumea literara/culturala/intelectuala romaneasca s-a incheiat pe 22 decembrie 1989. Imediat dupa aceea se vor fi produs teribile manipulari, cu consecinte rapid diminuate si apoi nule in noile conditii ale libertatii de decizie, de expresie, de miscare. Pentru anii ’90 s-ar putea vorbi despre mici operatiuni nostalgice, despre zvicniri ale membrelor unui organism decapitat. Poate ca mai exista grupuri care schimba informatii in culise, care lanseaza zvonuri „securistice“ sau cumpara voturi la Uniunea Scriitorilor pe baza de complicitati ascunse. Daca sint, sint cazuri de tipul „fosilelor vii“ despre care vorbesc biologii, exemplare supravietuitoare ale unor specii disparute…

Epilog: povestioare cu tilc
Nu voi incheia inainte de a evoca micile mele experiente personale legate de actiunea din epoca a Securitatii. Dupa cum se va vedea, le expun fara patetism, caci au fost episoade minore, departe de tensiunea dramatica traita de scriitorii si intelectualii impotriva carora Securitatea a intervenit cu brutalitate. Citiva dintre ei au povestit prin ce au trecut – vezi in primul rind Culorile curcubeului si alte scrieri ale lui Paul Goma. Dar si micile marturii vor trebui colectate, caci isi au si ele relevanta lor, alta decit cea a marilor conflicte: semnele prezentei difuze a politiei politice in viata culturala si ipostazele ei familiare dar discret-amenintatoare pot spune mult despre functionarea funestului mecanism.

Traducator de filme pentru „circuit inchis“. In prima parte a studentiei, in anul I sau II (la Limbi straine, cu specialitate principala engleza), deci prin 1977-1978, am facut in regim de „colaborator extern“ traduceri pentru departamentul de import filme al Televiziunii Romane: corespondenta curenta cu distribuitorii occidentali si traducere simultana pentru vizionarile in urma carora se luau deciziile de achizitie. Constatind ca ma descurcam binisor, doamnele foarte dragute si domnii foarte draguti de acolo mi-au spus intr-o zi, pe un ton misterios, sa merg sa traduc un film in oras. Ajuns la adresa indicata, am dat de o sala de vizionare a Ministerului de Interne, neanuntata din strada. Am vazut si am tradus atunci simultan un film facut in Hong Kong, cu intriga aventuroasa si confruntari de arte martiale, cu plutiri prin aer si lovituri supersofisticate. Sala, cu „circuit inchis“, era plina de securisti, carora li se ofereau astfel distractii interzise cetatenilor de rind. Am mai fost solicitat de inca doua ori, de fiecare data in alta sala, tot in zona din jurul Ministerului de Interne. Unul din celelalte doua filme (pe al treilea nu mi-l mai amintesc) a fost Live and Let Die, un James Bond cu muzica lui Paul McCartney…

La Cenaclul de Luni, Securitatea veghea… La scurta vreme dupa ce incepusem sa frecventez Cenaclul de Luni, in 1979, pe cind ma imprietenisem cu unii-altii de pe-acolo (majoritatea studenti sau absolventi de Romana, altii de la Filozofie sau Drept, mai nimeni de la Limbi straine), am fost uimit cind Romulus Brancoveanu (poet si eseist, astazi profesor la Filozofie) mi-a spus ca a fost interogat de un securist despre Cenaclu si ca respectivul a intrebat si despre mine. Abia atunci mi-am dat seama ca eram supravegheati. Participa prea multa lume pentru ca sa ne putem da seama cine „turna“, dar e sigur ca atmosfera nonsalanta de tinerete nonconformista deranja. Poate ca interdictia de a ne mai intilni dupa vacanta lui 1983 avea sa fie consecinta acestor investigatii ale Securitatii. Formal, „vestea“ i-a fost adusa la cunostinta lui Nicolae Manolescu, coordonatorul-profesor al Cenaclului, de catre institutia tutelara, si anume Centrul Universitar Bucuresti, prin gura unei tovarase „activiste“…

Sfirsitul studentiei: incercare de racolare. In pragul verii lui 1981 incheiam anul IV. Intr-o zi, ni s-a spus sa coborim pe rind intr-o camaruta de la parter, linga intrare, unde se instalase un ofiter de Securitate in civil. L-am „vizitat“ cind mi-a venit rindul. Sobru dar amabil, mi-a explicat si mie ca, in loc sa ma prezint in toamna la un loc de munca in invatamint, in afara oraselor mari, inchise pentru al doilea an consecutiv proaspetilor absolventi, as putea lucra ca traducator in Capitala, pentru Ministerul de Interne (sau cum se numea pe atunci). Mi-a pus si citeva intrebari despre familie, ocazie cu care i-am plasat informatia ca o ramura tocmai se exilase in Occident. Discutia s-a incheiat rapid. Ca sef de promotie, a trebuit sa fac trei ani naveta in afara Bucurestiului, apoi am fost patru ani somer…

Si la „Junimea“ erau „turnatori“… Dupa 1983, am frecventat sistematic Cenaclul „Junimea“ condus de Ovid S. Crohmalniceanu. Venea mult mai putina lume. Patit inca din epoca proletcultista, Croh avea grija si intervenea in comentariile de cenaclu atunci cind observatiile sau ironiile luau o turnura „periculoasa“. Stia ca e imposibil ca Securitatea sa nu-si fi infiltrat „turnatorii“. Nu ne-am dat nici acolo seama cine ar putea fi, ba chiar l-am banuit pe un biet coleg mai stingaci, care probabil ca traia drama neintegrarii in atmosfera de familie. Abia dupa 1989, cind cenaclul incetase sa se mai reuneasca, i-am „descoperit“ pe doi dintre cei care ne „turnau“. Sau am dedus ca trebuie s-o fi facut. Primul dintre ei a aparut mai intii, foarte devreme dupa caderea regimului comunist, in primul spot publicitar pe care l-am vazut la Televiziunea Romana (reclama la alune!); apoi i-am intilnit numele pe lista Consiliului de administratie al Fondului „Libertatea“, in care populatia depusese bani pentru ajutorarea – chipurile – a „victimelor Revolutiei“; pentru ca mai tirziu sa-l revad in conducerea unui partid politic. Pe al doilea l-am recunoscut – in ziarul taranist Dreptatea, dupa mineriada din iunie 1990 – intr-o fotografie, asezat pe botul unei Dacii pe care o pilota pe Strada Batistei, linga Hotelul Intercontinental; l-am revazut dupa o vreme pe micul ecran, intr-un grup de mineri care expunea nu-stiu-ce revendicari; apoi, peste ani, a aparut in caseta redactionala a revistei Atac la persoana; apoi din nou la televizor, de asta-data sef al unei firme de bodyguarzi; iar ultima oara l-am vazut ca fotoreporter, in centrul Bucurestiului…
(va urma)