Profesorul Mihai Zamfir, cunoscut
cititorilor, pînă acum cîţiva ani, doar ca un excelent
specialist în stilistică, istorie literară şi literatură
comparată, furnizează în ultimul deceniu cîteva
neaşteptate surprize. E vorba de publicarea şi republicarea mai
multor romane. Practic, în ultimii ani, Mihai Zamfir s-a
îndreptat către proză. Deşi a debutat ca romancier în
1987, cu Poveste de iarnă, deşi a recidivat cu Acasă, în
1992 (reeditate într-un singur volum, la Polirom, în
2004), situaţia sa de personaj cultural adulmecînd eroi,
stări, oraşe şi mari iubiri a început să se complice, la
modul fericit, prin publicarea următoarelor trei romane: Educaţie
tîrzie (prima ediţie în 1999, a doua la Cartea
Românească în 2008), Fetiţa (2003), Se înnoptează.
Se lasă ceaţă (2006). Am discutat în interviul realizat la
redacţia revistei Observator cultural despre regăsirea în
literatură a profesorului Zamfir, aflat pentru cîteva zile în
România (între noiembrie 1997 şi aprilie 2001 a fost
ambasadorul României la Lisabona, iar din 2007 îndeplineşte
funcţia de ambasador în Brazilia). În ultima parte a
interviului comentăm o situaţie presantă şi gravă de la
Universitatea Bucureşti.
În 2003, aţi publicat romanul
Fetiţa, la Editura Polirom. Dacă privim spre acei ani, nu prea a
fost un timp propice pentru literatura română. Revirimentul
s-a produs abia din 2004, astăzi am intrat în normalitate. Cum
era, din punctul dvs. de vedere, anul editorial 2003? V-aţi simţit
un autor român luat în seamă?
Cunosc foarte puţin lumea literară, o
cunosc doar din afară. Nu sînt integrat în ea. Tot ceea
ce ţine de strategia de marketing şi de promovare a unui scriitor
mi se pare o chestiune mult prea complicată ca s-o abordez. Nefiind
înlăuntrul acestei lumi literare, mi-a fost şi îmi este
aproape indiferentă reacţia ei, modul în care ea reacţionează
la un autor sau la altul.
N-aţi avut impresia, atunci, în
2003, că sînteţi privit cu o anumită condescendenţă sau că
sînteţi ignorat?
Orice persoană care a făcut ani de
zile altă meserie şi care se apucă de literatură la o vîrstă
la care ceilalţi sînt de mult lansaţi, de mult notorii, e
privit cu oarecare neîncredere, nu neapărat cu condescendenţă.
La mine, situaţia s-a complicat din cauza condiţiilor „istorice“.
Primul roman l-am scris la vîrsta de 27 de ani, nepublicat
niciodată. Alte patru romane au reprezentat ceea ce se numeşte
„literatură de sertar“. Pînă la căderea comunismului,
nici unul dintre romanele mele nu putea să apară.
De ce?
Prin atmosferă, prin temă, prin
personaje erau latent subversive. Refuzau un anumit cod în care
se încadra proza românească. Am devenit romancier, adică
am publicat primul roman, Poveste de iarnă, cînd mă apropiam
de vîrsta de 50 de ani. Poveste de iarnă a apărut în
1987, absolut întîmplător. Printr-o conjunctură fastă,
a ieşit la iveală. Sînt 22 de ani de atunci, de la debutul
meu ca romancier. Aşa că nu problema anului 2003 sau a unui „timp
nepropice pentru literatura română“ mă interesează. Îmi
văd propria carieră într-un timp ceva mai lung. Sigur că
momentul 2003 putea fi defavorabil, iar momentul 2008 sau 2009 poate
fi încurajator. Numai că, dacă îţi apreciezi evoluţia
într-un timp mai lung, atunci toate aceste fluctuaţii – de
receptare, de interes, de cunoaştere – rămîn pe planul al
doilea, nu influenţează opera.
Aţi primit în 2003 apostrofări,
de la colegi, de la cititori, care să se arate contrariaţi şi să
vă întrebe: ce v-a apucat, domnule profesor, cu povestea asta,
cu renaşterea Lolitei?
Da, multă lume a fost surprinsă. Au
fost chiar reacţii indignate din partea unor doamne, prozatoare şi
critice din Ardeal, care se doreau apărătoare ale unei morale
inflexibile. Au scris în reviste, m-au criticat: cum e posibil
ca un distins profesor universitar să abordeze o asemenea temă? Cum
poate să scrie pe tema iubirii dintre un poet aproape bătrîn
şi o studentă, o iubire pentru o persoană infinit mai tînără?
Cum vă explicaţi aceste reproşuri?
Ele provin dintr-o limitare mentală
gravă, dintr-o atitudine circumscrisă corectitudinii politice, care
înseamnă un anume mod de a gîndi iubirea, de preferinţă
sub forma unor relaţii superficiale între colegi de birou, de
vîrste asemănătoare. Adică, nimic mistuitor, nimic care să
depăşească limitele. Tema pe care am abordat-o în Fetiţa e
riscantă. Dar nu tema singură decide dacă romanul e bun sau prost.
Ştiu că în acei ani, cînd
aţi publicat Fetiţa, au fost „bîrfe“ care vehiculau ideea
unei experienţe personale adusă în carte: a dvs. faţă de o
presupusă Lolită. E vreun dram de adevăr aici?
Nici un prozator nu a inventat integral
ceea ce a scris. A presupune că experienţa personală este absentă
înseamnă fie o completă ignorare a modului în care se
scrie proză, fie o ipocrizie ridicolă. E imposibil ca experienţa
personală să nu aibă influenţă. Pe de altă parte, cineva care
se limitează la experienţa personală comite un reportaj. Nu face
literatură, transcrie o întîmplare. Nu dispreţuiesc
reportajul, întîmplarea însăşi poate fi
extraordinară. Dar dacă faci literatură şi nu reportaj, oricare
ar fi fost experienţa personală, literatura transcende realitatea
şi experienţa directă.
Atunci, în 2003, cînd aţi
publicat Fetiţa, v-a interesat ce spun criticii literari, aţi
aşteptat cu febrilitate cronicile, ecourile din presa culturală? Vă
pun această întrebare pentru că ştiu că mulţi prozatori
români urmăresc tot ce se scrie, disecă fiecare rînd
despre ei.
Unele cronici le-am citit, doar cîteva.
Totuşi, vreau să vă mai spun ceva... Poate că e jenant să
recunosc... pentru că unii oameni sînt interesaţi de tot ce
se scrie despre ei: cînd eu termin un roman, cînd el
apare, este o eliberare de asemenea proporţii, încît
senzaţia de eliberare le domină pe toate celelalte. Dacă
eliberarea pe care o simţi coincide cu o plăcere pe care o poţi
face altora şi cu un ecou favorabil în presă, cu atît
mai bine. Dar dacă nu se întîmplă asta, dacă nu se
scrie despre cărţile tale, să ştiţi că nu e aşa de important.
Cînd scrii, simţi că ai făcut un bine altora. Şi nu trebuie
să aştepţi nimic în schimb. Binele acesta este programat
pentru un timp infinit mai lung şi ceea ce contează sînt
reacţiile de peste zece ori cincizeci de ani. Un vers din Keats a
definit bucuria veşnică dată de frumuseţea unui lucru: A thing of
beauty is a joy forever.
Încerc să am eu o reacţie, la
trei ani de la apariţia romanului Se înnoptează. Se lasă
ceaţă. Aş vrea să-l readuc în atenţie, în 2006 era
deja alt context pentru literatura română, mult mai favorabil,
apăruseră noi romane, şi cred că Se înnoptează. Se lasă
ceaţă ar fi meritat o soartă mai bună în privinţa
receptării.
Pentru mine, cum spuneam, experienţa
scrisului este cea mai importantă. Am scris, ca experienţe
stilistice, un roman la persoana I, un roman la persoana a II-a,
Educaţie tîrzie, apoi am scris în manieră clasică, la
persoana a III-a. Se înnoptează. Se lasă ceaţă este un
roman epistolar. Romanul epistolar prezintă riscurile lui; cel mai
grav este cel al banalităţii. Marea problemă a romanului
epistolar: scrisorile să nu fie prea lungi. Dacă ele surprind
esenţialul, dacă mărturisirea directă e clară, ai toate şansele
să atragi. E o tendinţă din ce în ce mai marcată a prozei
din ultimii ani, aceea de a încerca să facă literatură din
documente nonliterare. Aşa se explică apariţia unor romane-jurnal,
romane-transcriere de documente administrative. Sînt genuri
nonliterare transformate în literatură.
Bucureştiul, un oraş pe care îl
iubesc şi îl detest
Cum s-a născut acest roman? Aveaţi un
deficit epistolar pe care l-aţi umplut cu literatură?
L-am scris după 2000, de fapt în
2004-2005. L-am scris mai repede decît alte romane. Din punct
de vedere scriptic, varianta unui roman epistolar este mai agreabilă
decît cea a unui roman redactat la persoana a III-a, a II-a sau
la persoana I. Eroul acestui roman este un oraş, Lisabona, un oraş
la care ţin foarte mult, un oraş în care am nimerit
întîmplător prin anii ’70, un oraş în care am
trăit destul de multă vreme. Am revenit la Lisabona, asemenea
eroului meu, Petru Cosmovici, în 1997. Eroul, ca şi mine, de
altfel, se scufundă în Lisabona amintirii lui şi observă
Lisabona actuală. Acesta este în realitate eroul principal:
oraşul Lisabona, care susţine cele două personaje. Unul
îndrăgostit de Lisabona, celălalt care a fugit din oraş
pentru că nu-l mai putea suporta. Oraşul îi uneşte şi-i
desparte.
Ca şi eroul din roman, şi dvs. aţi
avut această pauză, acest interval de timp în care n-aţi mai
fost la Lisabona. Cum aţi ajuns prima oară la Lisabona?
Am ajuns prima oară la Lisabona în
1972, ca profesor, iar ultima dată am trecut pe acolo în 2008.
Percepţia mea istorică asupra Lisabonei se întinde pe aproape
40 de ani. N-avea cum să nu apară Lisabona ca erou principal, măcar
într-unul dintre romane. Eroul principal din celelalte romane
ale mele este Bucureştiul – un oraş pe care îl iubesc şi-l
detest, în acelaşi timp.
De ce îl iubiţi?
Îl iubesc pentru că e un
conglomerat uman şi arhitectonic cum rar se întîlneşte.
În Bucureşti, lumea care a venit de oriunde s-a lipit de oraş,
n-a mai putut pleca. Bucureştiul, mai mult decît alte oraşe
ale ţării, s-a creat prin aflux de străini. Niciodată, în
nici un oraş românesc, n-a existat atîta varietate
etnică, religioasă, culturală, cum s-a întîlnit în
Bucureşti. De cînd Bucureştiul e entitate cît de cît
perceptibilă, din secolul al XVIII-lea, el a fost adăpost pentru
sîrbii din Sud, pentru bulgari, pentru greci, pentru evrei,
pentru cei veniţi din Rusia, pentru francezi, pentru italieni,
pentru polonezi, ultimii fiind refugiaţi după distrugerea Varşoviei
în 1939. Bucureştiul poată marca acestei convieţuiri
neaşteptate şi rareori conflictuale. Atmosfera Bucureştiului a
fost una de toleranţă. Credeţi că întîmplător au
venit aici aşa de mulţi? Dacă ar fi întîlnit
ostilitate şi respingere, s-ar mai fi stabilit în Bucureşti?
Au găsit ei ceva... „Dîmboviţă, apă dulce, cine-o bea, nu
se mai duce“...
Dar de ce-l detestaţi?
Îl detest pentru că e pe cale
să-şi piardă această extraordinară particularitate pe care am
expus-o pînă acum. Un oraş care şi-a pierdut arhitectura
începe să piardă şi restul. Faptul că o mare parte din
oraş, între anii 1960 şi 1990, a fost distrusă, înlocuită
cu blocuri impersonale, a schimbat şi stilul de viaţă al
locuitorilor. Însăşi sacrificarea acestui patrimoniu
invizibil, mentalitatea bucureşteană, e o raţiune suficientă care
să te facă să regreţi şi eventual să deteşti noul Bucureşti.
Din fericire, lucrurile nu sînt niciodată categorice. Mai
există o stradă, o casă, un parc... În Fetiţa, citim despre
întîlnirea dintre cineva care reprezintă Bucureştiul şi
cineva care e venit din provincie şi vrea să descopere Bucureştiul.
Vine din provincie cu o mulţime de vise naive despre Bucureşti.
Întîlnirile dintre Bucureştiul real şi Bucureştiul
visat, ca şi cele dintre personajul real şi personajul visat oferă
o temă de roman inepuizabilă. Tot Bucureştiul rămîne, pînă
la urmă, ceea ce-i uneşte şi ceea ce-i desparte pe protagoniştii
romanului meu, Fetiţa.
În romanele dvs. revine mereu
tema marii iubiri. Această mare iubire ori e ratată, ori e
imposibilă, ori e doar o fulguraţie şi apoi se stinge, ori e
ireală şi nu se poate implini. Spune Isabel, în Se
înnoptează. Se lasă ceaţă: „Nu mai am încredere în
genul de relaţie gravă dintre oameni“. De ce această temă
recurentă în romanele dvs.?
Nu fac decît să mă încadrez
într-o tendinţă universală, majoritară în
literatură. 90% dintre poezii, 90% dintre romane vehiculează un
mesaj de tristeţe şi de deprimare. Rareori, numai în cîteva
cazuri, ce pot fi numărate pe degetele de la două mîini, mari
scriitori au făcut din bucurie şi din jubilare mare literatură. În
general, partea literaturii este aceea de a asuma înfrîngerea.
Din victorie nu se face literatură. Din victorie se face discurs
politic, din victorie se face o bucurie de natură socială. Doar
înfrîngerea provoacă literatură. Dacă nu ar fi existat
contestare, deziluzie şi o reacţie izolată a omului, care nu
acceptă ce se întîmplă în jurul lui, n-ar fi
existat nici literatură. Literatura trăieşte din înfrîngere,
din eşec şi tristeţe.
M-am revanşat cu literatura şi jurnalistica
Semnalez cu încîntare
existenţa în cărţile dvs. a acestei pendulări: aşteptarea
marii iubiri, senzaţia că e o iluzie, dar şi întîlnirea
dintre cei doi, care pare împlinirea desăvîrşită. După
acest punct culminant, vine frîngerea, spulberarea. E un dozaj
remarcabil, creşte sublimul iubirii, dar piatra se rostogoleşte.
Cei doi dispar, ca în Fetiţa, sau, pur şi simplu, nu mai pot
fi împreună, ca în Educaţie tîrzie, sau ar putea
fi împreună, ca în Se înnoptează. Se lasă ceaţă,
dar deja le lipseşte Lisabona. De ce căutaţi să surprindeţi
faţetele marii iubiri, expresiile ei dramatice?
Din clipa în care ai ales o temă
şi ai început să scrii o operă de mai mare amploare (romanul
înseamnă şi un efort fizic), tema încearcă să se
impună înaintea ta. Iniţial, tu eşti stăpînul.
Iniţial, tu o alegi, vrei să faci ceva din acea temă, dar să nu
vă închipuiţi că romancierul se bucură de o libertate
totală. Din contră. După primele pagini, după primele luni de
scriere, tema începe să fie cea care comandă. Prozatorul
urmează, în transă, ceva dictat de altcineva. Avem atîtea
mărturii: există prozatori care au citit, după 20 sau 25 de ani,
un roman de tinereţe. Rămîn uluiţi. Întrebarea
profundă pe care şi-o pun: oare eu am scris asta? Sincer, nu-mi mai
amintesc să fi gîndit aşa, să fi simţit aşa, să fi scris
aşa, îşi răspund. Îşi citesc propriul roman de acum
20 de ani cu senzaţia unei noutăţi absolute. În fond,
această nerecunoaştere, această stranietate în raport cu
propria operă este dovada cea mai bună că tema dictează şi pune
stăpînire pe scriitor.
De ce, domnule profesor, doriţi să
scrieţi în continuare literatură? De ce, în ultimii
ani, aţi dorit să vă arătaţi mai ales faţa de prozator?
N-a fost numai atît. E un fel de
revanşă. După 1990, am putut să scriu proză în libertate
şi ea să fie publicată. Pe de altă parte, am putut să scriu în
reviste ceea ce cred despre viaţa politică, despre România.
Am făcut mult jurnalism.
S-au născut şi două cărţi din
articolele publicate în România literară, din rubricile
susţinute în acea revistă. Acum să vedem ce va urma cu
această nouă rubrică, Tropice surîzătoare, sub semnul
cărora trimiteţi texte din Brazilia, de circa doi ani, de cînd
sînteţi ambasador în acea ţară...
Ceea ce vreau să spun este că, după
ce ani de zile n-am putut practica în libertate nici
literatura, nici jurnalistica, după ’90 m-am revanşat pentru acei
ani. A fost o compensaţie. Dacă am fi trăit în continuare în
comunism şi sub cenzură, mi-ar fi fost imposibil să scriu şi
literatură şi jurnalistică. La mine, şi nu doar la mine, operele
ştiinţifice, stilistica, hermeneutica, istoria literară n-au fost
neapărat pure derivative, dar au fost zone care au reprezentat un
refugiu intelectual. Spaţiul în care te refugiai îţi
garanta şi libertatea mentală. Cînd libertatea a devenit
reală, am început să scriu şi să public literatură, să
fac gazetărie.
Vă e greu sau vă e bine să
colaboraţi de peste Oceanul Atlantic cu România literară?
Chiar dacă aveţi obligaţii diplomatice, precum cele de ambasador
în Brazilia, nu întîrziaţi să trimiteţi rubrica
la România literară?
Nu întîrzii. Îmi este
bine să scriu constant în România. E senzaţia că
păstrez legătura cu ţara. Dacă aş fi avut vocaţia diplomaţiei,
m-aş fi impus după 1990. Or, eu lucrez ocazional în
diplomaţie şi nu-mi fac iluzii în privinţa frustrărilor pe
care ea le implică. Am acceptat să fiu ambasador în
Portugalia şi în Brazilia din raţiuni mai degrabă culturale
– cunoşteam limba, cunoşteam oameni de acolo, foarte mulţi, şi
cunoşteam mediul. Sînt un ambasador de factură culturală.
Nu avem nevoie de asemenea ambasadori?
Cred că da. În Brazilia
stîrneşte uimire faptul că, pe lîngă obligaţiile de
ambasador, predau şi un curs la Universitatea din Brasilia despre
hermeneutica literară, despre marii hermeneuţi europeni.
Am impresia că, în ultimii 5-6
ani, Portugalia are o pregnantă prezenţă în România.
Avem traduse, la Polirom, aproape toate romanele lui José
Saramago, s-a tradus mult din António Lobo Antunes. S-a tradus
din Fernando Pessoa: cea mai recentă apariţie, Cartea neliniştii,
la Editura Humanitas.
Avem 37 de autori portughezi traduşi
în limba română, începînd cu autori din
secolul al XVII-lea, al XVIII-lea; sînt mari autori din epoca
romantică, din secolul al XIX-lea, traduşi în limba română.
Cei mai mulţi autori portughezi traduşi sînt, bineînţeles,
din secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea.
Cum vă explicaţi aceste traduceri din
portugheză? Nu avem la Bucureşti un Centru Cultural Portughez, un
Institut Cultural – cum există la americani, francezi, englezi,
germani, polonezi – şi totuşi se traduce mult din portugheză.
Institutul Camões este prezent
la Bucureşti cu o sucursală, sub forma Lectoratului de limbă
portugheză, care se ocupă de predarea limbii portugheze. Cred că
s-a făcut foarte mult pentru cunoaşterea culturii portugheze
contemporane. Eforturile au fost mai mult pe linie individuală decît
instituţională. Mulţi tineri de la Universitatea din Bucureşti,
care au învăţat bine limba portugheză, ce se predă în
România din 1975, au tradus literatură portugheză. E o
asimetrie gravă, aproape scandaloasă, numărul de autori români
traduşi în portugheză e foarte redus, numărul scriitorilor
portughezi traduşi în română e imens.
Întorcîndu-mă la romanul
Se înnoptează. Se lasă ceaţă, au fost portughezi care să
ştie limba română şi să-l citească?
Sînt prea puţini portughezi care
să ştie limba română. Dar sînt însă destui
români stabiliţi în Portugalia, în ultimii ani.
Sînt şi foşti studenţi de-ai mei, de la Secţia de
Portugheză, care s-au stabilit la Lisabona. La început au
plecat cu burse, apoi au lucrat, unii s-au fixat în Portugalia.
Lor le-a plăcut romanul foarte mult. Unul dintre ei s-a apucat să-l
traducă... Dar asta n-are importanţă...
Cum n-are importanţă? Dacă vorbim de
ieşirea literaturii române în lume, acest roman, Se
înnoptează. Se lasă ceaţă, ar putea fi tradus în
portugheză şi cred că ar fi foarte bine primit, ar avea toate
condiţiile pentru export.
În portugheză, la începutul
acestui an, mi-a apărut tradus un roman, Acasă, care s-a bucurat de
o bună primire şi care a interesat multă lume. Romanul a fost
tradus de Anca Ferro, o doamnă care este bilingvă, născută în
România şi căsătorită cu un portughez. Anca Ferro vorbeşte
la fel de bine română şi portugheză şi sînt foarte
mulţumit de modul în care a tradus cartea.
Ce a atras publicul portughez?
Acasă oferă o imagine pe care nici
românii nu şi-o mai amintesc, adică ultimii ani de comunism;
străinii, cititorii portughezi, vor să afle ce s-a întîmplat
atunci în România.
Oamenii sînt fascinaţi să
descopere că într-o ţară îndepărtată, cu altă
limbă, cu alt regim politic, cu altă mentalitate, cu alt context,
sentimentele umane, relaţiile dintre oameni ascultă de o dinamică
asemănătoare. Tema romanului Acasă este iubirea dintre mamă şi
fiu, o iubire între o mamă, care îmbătrîneşte
treptat şi moare, şi fiul, ajuns bărbat matur. Datele relaţiei
dintre mamă şi fiu rămîn aceleaşi, fie că ne aflăm în
România, în Portugalia sau în Brazilia.
„La Universitatea din Bucureşti s-a
produs o decapitare intelectuală de
proporţii“
Sînteţi pentru cîteva zile
la Bucureşti, în vacanţă. Aveţi şi obligaţii didactice,
doctorate. Ce v-aţi păstrat la Bucureşti pe linie profesională?
Nu mai pot preda cursuri. N-am cum. Un
ambasador care vine în aşa-zisa lui vacanţă trebuie să
lucreze foarte mult în Ministerul de Externe, să rezolve, prin
contact direct, numeroase probleme rămase în suspensie. În
aşa-zisa vacanţă pe care mi-am petrecut-o la Bucureşti am şi
pregătit vizita unei înalte oficialităţi din Brazilia, din
ministerul de Externe, la Bucureşti.
Cîţi doctoranzi mai aveţi?
Nouă. Tot timpul au loc admiteri. Noul
sistem de doctorat, introdus recent, nu-i favorizează pe doctoranzi,
timpul de pregătire a tezei s-a redus enorm. E vorba de trei ani, de
fapt doar de doi ani, pentru că în primul an de Şcoală
Doctorală ei sînt obligaţi să urmeze nişte cursuri şi să
dea nişte examene. Ideea de a scrie o teză serioasă, în
numai doi ani, e aproape o iluzie. Unii reuşesc, alţii au mari
dificultăţi. În trei ani de la data admiterii eşti obligat
să predai teza în variantă finală.
Se poate?
Eu cred că este o aventură riscantă
şi, din punctul meu de vedere, sortită eşecului; chiar pentru teze
de literatură, de filozofie, de psihologie. Vă daţi seama ce
înseamnă doar trei ani pentru doctoranzi la matematică,
fizică, chimie, biologie, unde partea experimentală este
fundamentală şi îndelungată? Măsura aceasta a fost luată,
ca atîtea altele, de la acest aşa-zis „sistem Bologna“,
încît nu e decît un dezastru previzibil pe lîngă
multe altele.
De ce e un dezastru previzibil?
Eu cred că adoptarea, în
România, a „sistemului Bologna“ a reprezentat un început
de demolare a învăţămîntului. Ce înseamnă
„sistemul Bologna“? S-au întrunit cîţiva contabili
de la Uniunea Europeană, care au decis un lucru foarte simplu:
desfiinţarea învăţămîntului universitar. Acei
contabili aveau simţul de conservare destul de solid, ştiau că se
pot îmbolnăvi, că au nevoie de case normale, că atunci cînd
trec peste un pod e bine ca el să nu se prăbuşească; deci nu s-au
atins de învăţămîntul medical, arhitectural, de cel
tehnic. Au distrus însă învăţămîntul
universitar, cu gîndul că e ceva inutil. Că nişte contabili
au decis asta nu ne miră. Mirarea este că acest sistem a fost
adoptat în majoritatea ţărilor. Din fericire, există
rezistenţe, inclusiv în Italia. La noi, sistemul a fost
adoptat cu precipitare vinovată şi duce, practic, la anularea
învăţămîntului universitar. Pentru contabilii de la
Bologna învăţămîntul trebuie să dea specialişti
pentru viaţa practică şi pentru producţia imediată.
De ce nu e destul?
Universitatea nu este doar un spaţiu
al libertăţii de gîndire, ci şi un spaţiu al gratuităţii,
al meditaţiei pe teme de matematică, de fizică, de filozofie, de
literatură. Dacă nu există această zonă de gratuitate,
universitatea n-are de ce exista. „Sistemul Bologna“ anulează
caracterul de cercetare pură, aparent dezinteresată, care există
în universităţi. În plus, studenţii care intră în
universitate n-au timp să respire în primii trei ani de
studii. Totul se face superficial, se ajunge la o parodie; noi
pretindem că facem lingvistică, istoria limbii, zicem că facem
limbă contemporană sau teorie literară, dar, de fapt, totul e o
improvizaţie, nişte pilule la intervale foarte scurte. „Sistemul
Bologna“ nu va permite niciodată o compatibilitate valorică cu
sistemul american. În Statele Unite, elevul, după ce absolvă
liceul, face trei ani de colegiu, un fel de preuniversitate; în
trei ani studiază toate materiile pentru a vedea care e vocaţia
lui. Cu „sistemul Bologna“ n-avem cum să concurăm cu sistemul
de învăţămînt din Statele Unite.
Se mai poate îndrepta ceva?
Eu sper că lumea europeană este
destul de înţeleaptă ca să-şi dea seama că în
hotărîri greşite nu se poate persevera la infinit.
Vă mai deranjează ceva în
învăţămîntul românesc?
Vă spun ceva numele Nicolae Manolescu,
Eugen Negrici, Mircea Anghelescu, Mircea Martin, Nicolae
Constantinescu, Mihai Dinu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, Liliana Ionescu, Angela Bidu Vrânceanu?
Să-l includem şi pe profesorul Mihai
Zamfir?
Da, cu voia dvs., ultimul pe listă. Vă
spun ceva aceste nume?
Da, sînt mari profesori filologi
ai Universităţii din Bucureşti. Sînt curios ce medalie au
luat...
N-au luat nici o medalie. Toţi cei
enumeraţi de mine au fost daţi afară din Universitate sub
pretextul ieşirii obligatorii la pensie, pe motiv de economie
bugetară. Învăţămîntul filologic de la Universitatea
din Bucureşti a fost decapitat.
Aceste persoane sînt scoase la
pensie?
Da, în mod obligatoriu. Nu mai
sînt profesori în funcţie.
Pe ce motiv?
Pe motiv că au trecut de vîrsta
de 65 de ani. Statutul oficial al învăţămîntului le
permitea să stea pînă la 70 de ani. Nici unul n-a împlinit
70 de ani, dar conducerea Universităţii a decis scoaterea silită
la pensie a tuturor, cu unul, doi sau trei ani în avans.
E o situaţie întîlnită
numai la Facultatea de Litere?
Nu, la toate facultăţile din
Universitate s-a luat această măsură. Toate sînt, practic,
amputate.
Reproşul ar trebui să se îndrepte
spre rectoratul Universităţii! Rectoratul este compus tot din
profesori universitari. De ce a acceptat scoaterea la pensie a
acestor profesori?
Vă citez, aproximativ, două versuri
dintr-o poezie interzisă în vremea comunismului. Aparţin unei
mari poete, Ileana Mălăncioiu: „S-a comis un asasinat pe stada
mare, în plină zi./ Săriţi, puneţi mîna pe asasin,
puneţi mîna pe mine, complicele“. Ce însemnau aceste
versuri în comunism? România era distrusă, dar noi
tăceam. Era complicitatea prin tăcere. Aceste versuri au o
rezonanţă care trece dincolo de momentul în care au fost
scrise. Istoria va reţine şi numele rectorului, şi pe al
prorectorilor, şi pe al tuturor celor care au decis măsura într-un
cerc intim.
Asta nu e o decizie a ministerului?
Nu. E o decizie a Universităţii din
Bucureşti, care s-a prevalat de încîntătorul pretext al
economiilor bugetare.
Puteţi contesta această decizie, cu
legea în mînă, care permite unui profesor universitar să
rămînă la catedră pînă la 70 de ani.
Şi se vor invoca, din nou, economiile.
Eu v-am vorbit de aceste decizii pentru că istoria ar trebui să
reţină toate asasinatele, mai ales dacă ele sînt de natură
morală. La Universitatea din Bucureşti s-a produs o decapitare
intelectuală de proporţii. Vedeţi, istoria e într-un fel
nedreaptă: un mare lingvist, Emil Petrovici, care a fost rectorul
Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, în perioada cea
mai neagră a stalinismului, l-a dat afară pe Blaga din
Universitate. Nu mai ştie nimeni la ordinul cui a făcut Emil
Petrovici aşa ceva. Dar în muzeul Universităţii din Cluj
există decizia de eliminare a lui Blaga din Universitate, decizie
semnată de Emil Petrovici. Doar hîrtia aceea rămîne
veşnică. Rămîne decizia celui care şi-a luat la un moment
dat riscul enorm de a comite o asemenea acţiune.
Nu mai sîntem în anii
’50...
Într-adevăr. Acum poţi să
critici o măsură, o sugestie venită de la minister sau de la
factorii politici, poţi apăra interesul Universităţii refuzînd
distrugerea învăţămîntului universitar. Totuşi, pînă
la obţinerea vreunui rezultat concret, pînă la înregistrarea
vreunei reacţii, 12 figuri importante ale învăţămîntului
filologic românesc au fost trecute la pensie cu forţa.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters