OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Impotriva europocentrismului in studiul Antichitatii
Numarul din martie al revistei de literatura si critica literara Literaturen este dedicat unei teme aparent banale: „Antichitatea. Modele de viitor“. Pornind de la studii recent aparute de istorie si cultura antica, Hartmut Böhme – un cunoscut cercetator si profesor de teoria culturii de la Universitatea Humboldt din Berlin – incearca sa dea un raspuns la intrebarea despre relevanta modelelor culturale antice in lumea contemporana. Böhme este de parere ca Antichitatea ofera un model cultural valabil si interesant de studiat – cu atit mai mult cu cit avem de-a face cu un proces istoric definitiv incheiat – pentru problema globalizarii cu care se vede confruntata lumea contemporana (mai ales pentru unele aspecte ale ei, precum integrare si diversitate culturala, problema stabilitatii interne si a colapsului culturilor).

Dupa parerea autorului mentionat, punctul de greutate al cercetarilor antice ar putea fi mutat la modul productiv pe comparatistica intre antichitatea europeana si „antichitatile“ extra-europene, intr-o incercare de depasire a gindirii de tip eurocentrist.
Miturile au fost dintotdeauna si literatura, arta, imaginar, depasindu-si functia religioasa propriu-zisa – constata Moritz Schuller, care relateaza intr-un articol pe alocuri contradictoriu despre un proiect editorial international „herculean“ al zilelor noastre.

Este vorba despre re-povestirea din punct de vedere contemporan a miturilor care stau la baza culturii europene. Proiectul, la care si-au anuntat participarea numerosi scriitori contemporani, a fost deja inaugurat cu primele patru volume, traduse imediat si in limba germana si prezentate la Tirgul de Carte de la Frankfurt de anul trecut. Primul dintre acestea, de pilda, este semnat de scriitoarea americana Margaret Atwood, care rescrie odiseea homerica din perspectiva Penelopei. Aceleasi mituri – alte povesti, caci in aceasta consta si provocarea cea mai importanta a acestui proiect. Intr-un alt articol extrem de interesant, Joachim Latacz semnaleaza o tendinta semnificativa in cercetarile din ultimele decenii asupra Greciei antice: este vorba despre asa-numitul „Oriental Turn“, care contesta ideea de autonomie culturala a Greciei clasice si aduce in prim-plan influentele pe care aceasta le-a suferit dinspre Orient, mai ales din Egipt, Creta si orasele feniciene, pentru a sublinia aceeasi idee ca si Böhme: relevanta si actualitatea modelelor culturii si civilizatiei antice, daca reusim sa le privim si in alta lumina decit cea traditionala. (Iulia Dondorici)

- Stalinismul, o doctrina „de inspiratie «progresista» si emancipatoare“
Un text important pentru viziunea regretabila a unor intelectuali francezi asupra Uniunii Europene si pentru raportul dintre cultura politica anglo-saxona si cea continentala este eseul publicat de profesorul François-Xavier Coquin in ultimul numar – 921-922 (ianuarie-februarie 2006) – al revistei Europe. In Reflectii asupra asimilarii stalinismului cu hitlerismul, istoricul specialist in istorie rusa si sovietica, profesor la Colegiul Frantei, formuleaza si sustine teza diferentei de substanta dintre stalinism si hitlerism. Autorul porneste de la asemanarile dintre cele doua ideologii si, mai ales, dintre consecintele lor.

Rudenia celor doua ideologii a fost afirmata, printre altii, de Marcel Mauss, apoi – fapt astazi notoriu – de Hannah Arendt, de Vassili Grossman si, ultima data, de Cartea neagra a comunismului. Vom trece peste inventarierea acestor asemanari, prea bine cunoscute – uneori pe propria piele. Partea a doua a eseului, Coquin o incepe cu metafora... balenei si a elefantului. La prima vedere, sustine el, nimic mai asemanator: animale mari, mamifere, pe cale de disparitie, cu parti la fel de savuroase din perspectiva gastronomica. Dar, evident, ce-ar putea fi mai diferit decit o balena si-un elefant? Si, iar, urmeaza o lista, mult mai lunga si mai ales analitica decit prima, de deosebiri. Nazismul a fost o ideologie elitista, comunismul, dimpotriva; primul s-a bazat pe marea burghezie, al doilea a exterminat-o. In sfirsit, Coquin se opreste mai indelung asupra diferentelor propriu-zis ideologice: o ideologie agresiva, nationalista, care propovaduia superioritatea unui popor asupra altuia, rasista deci, contra o ideologie in esenta pacifista. Pentru a sublinia diferenta, eseistul o exemplifica cu descrierea celor doua pavilioane – al Germaniei si al URSS – de la Expozitia universala de la Paris, din 1937: un vultur cu ghearele scoase fata de „muncitorul si colhoznica“ vegheati de o secera si un ciocan, sculptura de V.I. Muhina.

Provenienta ideilor comuniste din umanismul Luminilor justifica apropierea atitor intelectuali europeni de comunism, inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aici este operata si prima triere a culpabilitatilor celor cazuti in plasa uneia dintre cele doua ideologii. Conform unui academician francez, al carui nume e trecut sub tacere de catre Coquin, intelectualul comunist „gresea, in vreme ce celalalt (nazist n.n.) era un criminal“. Apoi, desi violente ambele, cele doua regimuri intelegeau sa-si exercite violenta pentru realizarea unor scopuri incomensurabile: „Departe de a fi comparabile, aceste doua forme de violenta n-aveau in realitate nici aceleasi motive, nici aceleasi obiective, si deci nu pot fi puse pe picior de egalitate“. Din acest moment, intra in scena Europa, prin evocarea pactului germano-sovietic din august 1939, prin care Stalin „nu facea decit sa plateasca cu aceeasi moneda puterilor occidentale care negociasera cu Hitler la München [...], incercind sa-i deturneze expansionismul catre Est“. Lupta URSS de a pastra sub propria influenta blocul comunist est-european avea sa-i fie fatala, iar obstescul sfirsit al Uniunii a fost grabit chiar de „insusi poporul rus“.

Ideea lui Coquin este, de fapt, urmatoarea: asimilarea stalinismului cu hitlerismul este opera unui Occident dornic sa iasa invingator din Razboiul rece si sa scape de complexul rusesc. Daca stalinismul a facut ravagii in Europa si Asia secolului trecut, aceasta se datoreaza in primul rind pasivitatii puterilor europene – Coquin nu aduce in discutie politica americana –, preocupate sa-si salveze pielea dintr-un conflict care le depasea. Tot Occidentul e vinovat si de marasmul in care se zbate Rusia post-sovietica, lasata in afara Uniunii Europene si careia i se impune un regim democratic strain. Declinul Rusiei este pretul pe care Europa o obliga sa-l plateasca, acum, ca despagubire pentru samavolniciile stalinismului. Dar, sustine Coquin, democratia in numele careia vorbeste Europa este schioapa. „Pe cind, se intreaba eseistul, o Carte neagra a democratizarii (Rusiei. n.n.), sinonima cu distrugerea achizitiilor sociale (ale cui?, n.n.), cu pauperizarea accelerata, cu demoralizarea si regresia sociala pentru marea majoritate a populatiei?“ Rusia devine astfel, in ochii analistului, victima par excellence a disparitiei zidului Berlinului, printre altele a viziunii – gresite, rauvoitoare, sustine autorul – a echivalentei dintre hitlerism si stalinism.

Unul dintre contraargumentele lui Coquin este de ordin cultural: „aceasta asimilare a unui regim cu celalalt invita Rusia sa-si repudieze, impreuna cu stalinismul, o intreaga parte a istoriei si valorilor nationale; caci stalinismul s...t nu era un fenomen strain, supra-impus unei Rusii pasive si neputincioase“. Mie teza lui Coquin mi se pare izvorita dintr-un complex de inferioritate, ca si dintr-o lipsa de experienta a istoriei asupra careia autorul se pronunta cu aplomb. Pentru ca ce are comun stalinismul, de fapt, cu idealul Luminilor? Si cum putem acuza democratia europeana de decaderea Rusiei, de parca ceea ce se intimpla acum in fostul bloc comunist n-ar fi consecinta acestui regim „national“ rusesc? Mie unuia ajunge sa-mi para chiar rau ca profesorii universitari francezi scriu prea multe carti, in loc sa fi suportat vreo citeva decenii rigorile unei doctrine „progresiste si emancipatoare“. Daca asa inteleg ei sa se rafuiasca, indirect, cu democratia europeana (de inspiratie trans-oceanica, totusi), atunci chiar regret marinimia lui Stalin de a-i fi lasat sa-si exorcizeze neputintele.

- Dupa „declinul francez“, „societatea franceza precara“
Catherine Halpern coordoneaza in numarul 168 al revistei Sciences humaines dosarul intitulat Societatea precara. Nu e vorba atit de saracia unei populatii despre care se stie ca o duce mai bine decit noua zecimi dintre oamenii de pe glob, ci despre instabilitatea ei sociala. „Casiera cu jumatate de norma care abia reuseste sa nu clacheze financiar la fiecare sfirsit de luna, interimarul purtat de colo-colo in diverse misiuni, eternul stagiar lipit de fotocopiator, barbatul la treizeci de ani care colinda hotelurile si trece dintr-o slujba-n alta... sint figuri ale unei precaritati multiforme si tot mai putin provizorie.“ Remarcam faptul ca tema societatii precare se articuleaza foarte bine pe cea a declinului francez.

Una dintre categoriile sociale atinse de precaritate este reprezentata de tinerii intelectuali capabili sa faca orice pentru a-si permite luxul activitatilor „estetice“ dar nelucrative care-i pasioneaza. Ei se numesc „intellos précaires“. O alta categorie este aceea a celor fara adapost (SDF). Conform sociologului Julien Damon, citat de Catherine Halpern, „A fi SDF nu inseamna numai sa-ti fi pierdut locuinta si sa te regasesti pe ultimele trepte ale scarii sociale, dar si sa fii confruntat cu indoieli asupra propriei existente si a propriei identitati“. In sfirsit, o a treia categorie importanta a societatii precare o reprezinta cei care beneficiaza de asa-numitul venit minim de reinsertie (RMI). Conform numeroaselor grafice, rezulta ca, in ultimii douazeci de ani, sfirsitul anilor ’80 si inceputul anilor 2000 contabilizeaza cresterea cea mai mare a numarului de slujbe precare si a celui de RMI-sti. Dar, tot raul spre bine: existenta precara evita subordonarea si multiplica tipurile de competente; globalizare fara precaritate nu se poate. (A.M.)

- Flaubert la persoana I
Pentru ca boala e (si) un timp al lecturii tihnite, in caldura asternuturilor, profit de ea si rasfoiesc numarul din 3 februarie al saptaminalului Times Literary Supplement, care se remarca prin eseul despre ineditele Flaubert semnat de Julian Barnes. Scriitorul britanic, mare iubitor al operei lui Gustave Flaubert, cunoscator in detaliu al acesteia si autor – ca dovada – al romanului Papagalul lui Flaubert, semnaleaza si comenteaza publicarea unor texte inedite ale marelui romancier francez: Vie et travaux du R. P. Cruchard et autres inédits (Viata si muncile lui R. P. Cruchard si alte inedite; de notat ca vocabula cruche inseamna atit ulcior cit si, in sens figurat, prost, n.m.). E vorba de un eveniment pe care il comenteaza subiectiv, dar nu mai putin pertinent, contextualizind amplu si umplind, la nevoie, golurile de informatie pe care cititorul nespecialist in Flaubert le-ar putea avea.

Dincolo de o analiza de continut a textelor, Barnes face legaturi intre acestea si altele deja publicate, uneste personaje disparate, gaseste explicatii si isi confirma sau infirma supozitiile. Se stie ca Flaubert refuza de la un punct incolo sa mai scrie texte legate in vreun fel sau altul de persoana lui („nimic intim nu ma mai tenteaza“, declara el); in acest context, textele „personale“ sint rare si orice recuperare a lor e importanta. In volumul ingrijit de Mathieu Desportes si Yvan Leclerc sint reunite patru astfel de productii: Viata si muncile lui R. P. Cruchard, text trimis lui George Sand in 1873, o biografie ironica a unuia din alter-ego-urile autorului, Ball donné au Czar (tradus in engleza de Barnes prin After the ball), un text puternic colorat fictional, prilejuit de participarea lui Flaubert, in 1867, la un bal dat de Napoleon al III-lea in onoarea lui Alexandru al II-lea al Rusiei si a lui Wilhelm I al Prusei (ironie, observatii legate de ambient etc.). Celelalte doua texte sint insa marea revelatie: ambele necroloagele „neoficiale“ scrise la moartea celor doi prieteni apropiati ai scriitorului, Alfred Le Poittevin si Louis Bouilhet, abia acum gasite intr-un colt de sertar.

Ele au fost scrise si „sigilate“, dupa o practica inoculata lui Flaubert la virsta de douazeci de ani de un doctor care l-a insotit intr-o calatorie in Pirinei, urmind a fi redeschise dupa un numar de ani pentru a observa schimbarea. Cei doi prieteni reprezinta doua etape din viata lui, tineretea si respectiv maturitatea, fiind limpede ca legatura cu ei are si o puternica semnificatie simbolica. Reactiile la moartea lor sint diferite: „In 1848, tinarul a luat in brate corpul intrat in putrefactie al lui Le Poittevin, ca un lucid (desi nepublicat) autor care infrunta si examineaza ce e mai rau in viata. Dar in 1869, Flaubert cel care imbatrineste cu repeziciune e incapabil sa-l priveasca pe Bouilhet mort si asteapta pina ce sicriul e inchis: „N-am indraznit sa-mi indrept ochii spre el. Ma simt mai slab decit acum douazeci de ani s...t“. Un eseu absolut remarcabil, documentat, cu observatii atente si inteligente, scris intr-un stil lejer, neostentativ. Cum rar mai citesti, imi vine sa zic. (F.P.)