OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Jurnalele germane ale lui Samuel Beckett
Sub mottoul „100 de ani Beckett“, numarul din aprilie 2006 al revistei Literaturen cuprinde o ampla evaluare critica a operei cunoscutului scriitor si laureat al Premiului Nobel. Articolele, scrise de Daniel Kehlmann si Thomas Macho, tintesc sa puna in lumina o latura mai putin cercetata a autorului lui Asteptindu-l pe Godot, anume creatia in proza si experimentele in domeniul filmului si televiziunii. Proza lui Beckett, in special ciclul de trei romane Molloy, Malone moare, Nenumitul dezvaluie in Beckett un excelent „umorist si poet al degradarii umane“, al batrinetii, decrepitudinii, singuratatii in fata mortii.
Cu toate acestea, paradoxal, personajele sale nu cedeaza nici o clipa, merg mai departe, hotarite sa traiasca si sa caute pina la capat. Ca si teatrul, proza lui Beckett este dominata de incercarea de reducere a experientei umane la esential si arhetipal, incercare ce se reflecta nu in ultimul rind la nivelul stilului si al compozitiei prozelor sale, pina la renuntarea, in ultimele volume, chiar si la umor.

Descoperirea asa-numitelor Jurnale germane din 1936-1937 ale lui Samuel Beckett echivaleaza cu un fel de pictorial turn in exegeza acestui autor, revelind preocuparea lui constanta, concretizata mai tirziu in filme, teatru radiofonic si de televiziune, pentru experimentul artistic la limita dintre mai multe medii (text, ima-gine, arhitectura, muzica). Dupa Macho, in lumina ultimelor cercetari, se poate afirma ca Beckett a tintit sa puna in scena, in lucarile lui, momentele si punctele de trecere de la text la imagine, la structuri muzicale si arhitectonice intr-o „sinestezie ca joc cu mediile“, dupa cum a experimentat si limitele dintre vorba si tacere sau cu trecerea de la o limba la alta.
In afara grupajului de articole despre Beckett, foarte interesanta este si cronica scrisa de René Aguigah la traducerea germana a volumului de eseuri si dialoguri Viitorul religiei de Richard Rorty si Gianni Vattimo, aparut de curind la Editura Suhrkamp. Pledoaria celor doi filozofi ai postmodernismului pentru o religie a tole-rantei si a dragostei este analizata de autorul articolului in paralel cu discutiile prea vehemente si de multe ori lipsite de nuante care au loc in prezent in mass-media germana pe tema presupusului conflict dintre civilizatia vestica si cea araba. (Iulia Dondorici)

- Francofonia din Africa si Samuel Tastet din Romania
Am ales numarul din 17 martie al suplimentului Le Monde des livres datorita faptului ca, dedicat fiind Salonului de carte de la Paris (17-22 martie), tematizeaza francofonia. Francofonia este, dupa cum se stie, intr-o situatie delicata. Desigur, unii au motive de optimism: numarul celor care invata sau vorbesc limba franceza n-a scazut. Dar harta francofoniei arata rau din punctul de vedere al indicatorului economic: francofonia patrunde in special in tari sarace, iar aplicatiile ei sint, dupa cum iarasi se stie foarte bine, mai ales culturale si, deci, foarte putin lucrative. Noua scriitori francofoni raspund, pe doua pagini, la intrebarea „Ce fel de franceza scrieti?“ Dintre ei, trei sint africani: un ciadian, o algerianca si un congolez (din fostul Zair), ambasador la Paris. Si nu intimplator: Africa este probabil continentul francofoniei, in ciuda unor pusee antifranceze razlete (de pilda, in Côte d’Ivoire) si in ciuda ascensiunii francofoniei literare in Statele Unite (favorizata, insa, o recunoaste si autorul articolului Statele Unite, pamint ospitalier – Lila Azam Zanganeh – de „studiile care intra in cadrul discriminarii pozitive“). Drept pentru care am citit cu interes articolul lui Lilyan Kesteloot, profesor la un institut din Dakar, despre O noua generatie de scriitori africani.

Mai precis, a patra, dupa Césaire si Senghor (prima), dupa Ahmadou Kourouma (a doua), dupa cea a anilor 1980 – o generatie ingrijorata de deteriorarea situatiei politice si economice din Africa – urmeaza ultima generatie, despre care se spune: „un curent major s-a impus deja pe plan international: el pune in scena reusitele si esecurile africane sub forma unor alegorii tragice sau derizorii, ai caror actori se zbat intr-un univers haotic fara iesire. ]…] Un al doilea cimp a fost creat in principal de scriitorii negri exilati in Franta. Printre ei, grupul mai restrins desemnat de sintagma «pajistea patrata». […] intr-adevar, pe solul continentului negru se desfasoara o productie abundenta – romane si nuvele rurale care descriu mai ales populatii locale si greutatile lor de viata“. Pentru o cultura scrisa de doar patru generatii, alegoria nu e, desigur, un procedeu obsolet. Pe alta pagina, putem citi un interviu cu unul dintre reprezentantii ultimei generatii de scriitori: senegalezul Boubacar Boris Diop afirma ca scrie in limba franceza doar pentru ca acesta a fost destinul cultural al tarii lui: „Folosesc limba franceza asteptind, sperind in dezvoltarea limbilor Africii“ spune scriitorul care, totusi, a inceput sa scrie in wolof, o limba indigena. Putem sa intrebam, totusi, din ce alte ratiuni ar merita sa citim un roman african, altele decit curiozitatea? Ceea ce nu rapeste nimic din valoarea ivorianului Ahmadou Kourouma (disparut in 2003) sau a martinichezului Patrick Chamoiseau.

Si totusi, n-am fi ales acest numar al suplimentului literar francez daca n-ar fi cuprins si un interviu cu Samuel Tastet, care le vorbeste francezilor despre Romania: „De citva timp, se simte o tresarire de orgoliu a francezei in scoli, unde limba franceza se invata iar, de la cele mai mici virste. s…t Romanii au mereu sentimentul ca sint lasati de izbeliste. Editorii francezi fac unele eforturi, dar ar trebui facut mai mult. Cind stiti ca salariul mediu este de 100 de euro, nici macar editiile de buzunar nu sint abordabile. s…t in ceea ce priveste politica Frantei, se zvoneste ca doua dintre cele patru centre culturale franceze s-ar desfiinta. Daca zvonul se confirma, ar fi chiar pacat s…t. Aici avem de zis atit: faptul ca Beigbeder si Bruckner sint, in Romania, cei mai apreciati scriitori francezi in viata dovedeste ca institutiile din Hexagon lasa receptarea culturii scrise franceze in voia absoluta a pietei. Unde e politica culturala franceza de stinga, multclamata, care ar permite romanului sa citeasca scriitori francezi valorosi? Si apoi, de ce sa-ti dai silinta pentru promovarea culturii franceze intr-o tara cu un salariu mediu de 100 de euro, asa cum afirma Samuel Tastet?

- Manual de practicare a revoltei
Utopia nu moare. Ultima dovada o ofera editorialul lui Jean Daniel aparut in primul numar pe luna aprilie din Le Nouvel Observateur (30 martie-5 aprilie 2006), consacrat unei dimensiuni in general ocultate a manifestatiilor populare: aceea a violentei urbane comise de casseurs, de cei care, parazitind manifestatia, „nu suporta ca rebeliunea sa vizeze un obiectiv si ca revolta sa aiba o etica“. Meritul editorialistului si redactorului-sef al revistei – unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai stingii franceze – este de a distinge intre doua tipuri de manifestari protestatare care, luate impreuna, justifica in general interventia in forta a autoritatilor. in general, constata Jean Daniel, opinia publica se amuza in fata spectacolului violentelor urbane sau, dimpotriva, indignindu-se, tinde sa puna sub acuzare protestul insusi ca atentat la integritatea statala. Or, distingind revolta de vandalism, Jean Daniel arata cum manifestarea neingradita a ultimului contribuie la discreditarea primeia. Astfel, el separa mitingurile recente anti-CPE de revoltele imigrantilor din noiembrie trecut.

„Eroii“ acestora din urma „aveau nevoie sa faca demonstratia nihilismului lor, adica a respingerii fundamentale a tot ceea ce, in greve si marsuri, consolideaza ordinea stabilita in masura in care acestea fac parte din moravurile democratice“. Acesti vandali, scrie Jean Daniel, „compromit, murdaresc si denatureaza cuceririle populare ale libertatii de a gindi, de a scrie, de a manifesta“. Problema ridicata in editorial este una cu care se confrunta orice societate democratica, post-revolutionara: e posibil ca, in lipsa oricaror tabuuri, sa mai subziste o motivatie pentru respectarea vreunei norme? Ni se pare ca supozitia unei manifestatii „curate“ este o utopie sociala in masura in care, totul putind fi pus in chestiune, inclusiv cadrul ideologic care permite asa ceva poate fi negat. Jean Daniel considera ca acesti casseur-i fac imposibil succesul unei revolte „autentice“ pentru ca, de teama distrugerilor produse de ei, opinia publica ajunge sa-si doreasca terminarea cu orice pret a protestului, chiar daca este de partea cauzei protestata-rilor: „Se va deschide usa populismului si nu ne va mai ramine altceva de facut decit sa ne rugam ca Nicolas Sarkozy sa ne apere de Jean-Marie Le Pen“.

- Michel Onfray si Contra-istoria filozofiei
Numarul pe luna februarie al revistei Lire cuprinde un dosar consistent dedicat celui mai citit filozof francez de astazi – Michel Onfray. Argumentul dosarului suna asa: „in douazeci de ani si treizeci de carti, s-a impus ca unul dintre ginditorii cei mai polemici ai epocii noastre. Michel Onfray propovaduieste hedonismul, utilitarismul, materialismul, cinismul, ateismul; ataca idealismul, religiile si filozofia tehnicienilor gindirii. Dupa fenomenalul succes al Tratatului de ateologie (mai mult de 200.000 de exemplare), si-a publicat primele doua volume ale trilogiei Contra-istoria filozofiei.“ Autorul Pintecelui filozofilor acorda un interviu lung lui François Busnel si lui Philippe Delaroche, in care-si explica optiunile si succesul. Onfray e o personalitate controversata pentru ca e prolix si libertar totodata, capitalist si anti-liberal, cadru didactic alternativ – in fine, o suma de trasaturi greu de combinat. in primul rind, el vrea sa reinvie o traditie filozofica libertina, de inspiratie hedonista (epicureica, demo-criteeana), dar si sceptica (traditie care facuse furori in Franta clasica – de la ea se revendicau scriitori precum Théophile de Viau, Scarron, dar si un filozof ca Charron, de pilda) si care a fost ulterior ocultata de Lumini, de romantism si de metafizica criticista. Este vorba despre o filozofie care se traieste mai degraba decit se invata, mai mult o etica decit o metafizica, ceva de care Foucault devenise interesat in ultimii ani de viata, dar de care cultura franceza, una a scrisului, se dispensase repede: „Tin mai mult la o filozofie existentiala si la o intelepciune practica decit la o intelepciune conceptuala sau la un mod conceptual de a gindi filozofia“.

Onfray, dupa o cariera de profesor de liceu, a inceput, dupa model antic, sa „peripatetizeze“ la o institutie pe care a pus-o pe picioare la Caen: Universitatea populara, unde profesorii predau benevol, si care „nu este indexata pe producerea unei cunoasteri profitabile in societate. […] Universitatea populara nu-si propune fabricarea rotitelor pentru masina sociala, ci furnizarea unor mijloace de dezvoltare personala si de constructie de sine a indivizilor“. Aici, lucrurile tind sa capete o coloratura noua: universitatea populara pare, dupa spusele lui Onfray, o combinatie intre o forma libera de invatamint (ca academia lui Platon) si o institutie new-age de autogestiune spirituala. Era normal atunci ca intervievatorii sa-l intrebe daca nu risca sa fie considerat drept un guru atunci cind afirma: „Toate cartile mele [...] s-ar putea rezuma la acest indemn: fabricati microrezistente, adica propriile voastre retele de rezistenta. Retele alternative. Fabricati-le in familie, in cuplu, in relatia cotidiana cu celalalt, la lucru... Aratati ca sinteti libertari si nu liberali“. Undeva intre Debord si Sade – Onfray nu se revendica de la nici un autor modern, cu exceptia lui Nietzsche –, intre socialism si individualism, filozoful Feerilor anatomice oscileaza intre gindire critica si prozelitism. La drept vorbind, asemenea multor conationali de-ai lui, ne ramine si noua sa ne intrebam asupra autenticitatii si actualitatii unui astfel de demers... filozofic. Dincolo de indoieli, insa, o institutie de tip Michel Onfray nu strica nici unei culturi. (A.M.)