OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Literatura de entertainment in dezbatere
Sub titlul Entertainment de calitate, numarul din decembrie al revistei Literaturen se ocupa de situatia literaturii contemporane, aflata mai mult decit oricind intr-o situatie conflictuala: dorinta de a produce valori estetice (inalte) si necesitatea de a placea publicului larg. Grupajul tematic se deschide cu un cuprinzator articol al lui Stephan Porombka, care, sub formula „de la postmodernism la mood management“, analizeaza „programul estetic secret“ al scenei literare actuale din Occident, tinzind sa contureze o „istorie de succes“ a literaturii usoare, de entertainment. Autorul porneste de la premisa ca delectarea, atunci cind este de calitate, nu poate avea decit influente pozitive asupra consumatorului contemporan de media. E ceea ce vrea de la literatura cititorul contemporan, dorinta de care tine seama politica de marketing a pietei de carte. in programul editurilor, in librariile de orice fel, reclamele nu inceteaza sa promita publicului „delectare“ de cea mai buna calitate. Ce se ascunde, de fapt, in spatele acestei formule? Tocmai reteta de succes a literaturii (de valoare) in lumea contemporana, in era globala si mediala, este de parere Porombka. Dupa deja clasicele Numele trandafirului al lui Eco sau Parfumul lui Patrick Süskind, anii ’90 ai secolului trecut sint considerati deceniul celor mai variate si mai indraznete experimente in ceea ce priveste literatura de entertainment. Postmodernismul s-a transformat intr-un fel de „post-postmodernism“, in care imbinarea valorii estetice cu entertainment-ul nu mai mira pe nimeni: „deconstructia a luat sfirsit. Ceea ce se cere sint constructiile reusite“ (Porombka). Caracterul cool al literaturii pop a fost inlocuit de „relaxare si usuratate“ ca virtuti de baza ale noilor formule artistice de succes. Concluzia la care ajunge autorul este pe cit de nesurprinzatoare, pe atit de optimista: „armonizarea literaturii si a entertainment-ului constituie noul trend in literatura contemporana“. in deceniile urmatoare, in locul „numelor grele“ pe care ne-am obisnuit sa le asteptam de la literatura, vor veni „intelectualii light capabili de a produce best-seller-uri“.

in aceeasi revista, Sigrid Löffler ii dedica lui John Le Carré un interesant articol in care analizeaza evolutia esteticii unuia dintre cei mai buni autori de romane politiste care au existat vreodata. intr-o cariera literara de peste 45 de ani, in cursul careia a publicat 20 de titluri, John Le Carré a stiut ca nimeni altul sa ramina actual. Daca inainte de 1989 tema principala a romanelor lui era conflictul Est-Vest, razboiul rece reflectat in lumea spionajului, dupa aceasta data scriitorul s-a reorientat in functie de noile probleme si conflicte cu care se confrunta societatea globala: terorismul, afacerile murdare cu petrol si cu droguri, amestecul Occidentului in evolutia postcoloniala a continentului african. Löffler observa cum, odata cu evolutia tematica, se produce si schimbare semnificativa de ton in ceea ce ea numeste „pasionantele romane politice“ ale lui Le Carré din ultimii ani, de la ironie la sarcasm si polemica. Stapinind cu maiestrie regulile best-seller-urilor politiste, Le Carré „a demascat si deconstruit totodata maxima serviciilor secrete, conform careia scopurile patriotice scuza mijloacele politice“, intr-o viziune mai degraba realista decit optimista.

Daniel Kehlmann, el insusi autorul unui roman de succes aparut anul trecut pe piata germana, intitulat Masurarea lumii, vindut in 400.000 de exemplare si incununat cu numeroase premii literare dintre cele mai serioase, scrie un articol despre Mario Vargas Llosa, analizind formula estetica si narativa a romanelor acestuia. Din ce in ce mai bune, mai rotunde, formind o opera completa in sine, cu aceleasi tehnici narative reluate intr-o alta forma, perfectionata, de la Orasul si ciinii pina la Povestea lui Mayta, ultimul mare roman al lui Llosa despre esecul – inscenat postmodern – al scrierii unui roman, lor le-au urmat un sir de romane bune, dar in care Llosa performeaza un fel de joc epigonic cu sine insusi, cu lumile fictionale pe care le-a construit in operele sale de maturitate, cu teme, motive si tehnici care ii apartin, dar fara sa mai aiba puterea de a le transforma sau adauga semnificatii noi.
Ultimul articol din acest grupaj, scris de Heinrich Detering, este dedicat figurii si destinului literar al lui Stefan Zweig, un autor foarte apreciat de critica in spatiul cultural de limba germana si nu numai, dar care poate fi subsumat la fel de bine literaturii de entertainment. Estetica de succes a lui Zweig autorul articolului o vede intr-un amestec de „literatura de popularizare si modernitate vieneza“, rezumata usor ironic in formula „Dr. Stefan si Mr. Zweig“, doua fatete ale aceluiasi personaj, care uneori au reusit sa se armonizeze foarte bine. Articolul lui Detering – profesor de teoria literaturii la Universitatea din Göttingen – este o pledoarie reusita pentru un autor de succes al secolului trecut si, totodata, o incercare de aducere in atentia publicului cititor a unei parti mai degraba ignorate din opera lui Stefan Zweig: povestirile si nuvelele sale, care au ramas in umbra clasicelor best-seller-uri ale aceluiasi (dintre care unele traduse si in romana). (Iulia Dondorici)

- Papa Freud, in viata si in opera
Numarul 350/noiembrie 2006 al revistei Lire propune un foarte interesant dosar dedicat lui Sigmund Freud – Ce que Freud a vraiment dit/Ce a spus Freud cu adevarat – la 150 de ani de la nasterea fondatorului psihanalizei. Grupajul e conceput dupa un principiu al accesibilitatii, dar si al atractivitatii, pentru ca realizeaza, alaturi de citeva pagini care expliciteaza pentru marele public opt concepte freudiene de baza, o reconstituire jurnalistica a biografiei lui Freud si chiar a unei zile de lucru normale din viata acestuia. Punctele bifate de dosar sint: Viata si opera lui Freud, Cele opt concepte-cheie, Freud si istoria, Freud si scrisul: opera, critica si influenta, Bibliografie, Extras: scrisori catre Wilhelm Fliess, in pagini realizate de Jean Blain, Philippe Delaroche, Baptiste Liger, Jean Montenot, Delphine Peras, Marc Riglet, Alain Rubens si Jérôme Serri.

Dosarul se citeste cu interes, pigmentat fiind de fotografii, caricaturi, de pastile sau citate din diversi autori (Italo Svevo, Vladimir Nabokov, Marie Darrieussecq) si scurte recenzii ale cartilor lui Freud. Citim, de pilda, in materie de anecdotica, ca Freud cel atit de „indraznet in teorie si sustinator hotarit al egalitatii intre sexe“ era, in viata domestica, un „burghez vienez care imbratisase aproape toate prejudecatile epocii sale“. Cei sase copii – Mathilde, Jean-Martin, Oliver, Ernst, Sophie si, preferata sa, Anna – sint crescuti cu strictete (fetele mai cu seama), iesirile si lecturile le sint atent controlate. Paginile surprind si propriile angoase si depresii ale lui Freud, de multe ori luate in considerare, alaturi de marturiile pacientilor, in elaborarea teoriilor sale psihanalitice: „Si eu am gasit in mine, ca peste tot, de altfel, sentimente de dragoste fata de mama mea si de gelozie fata de tatal meu, lucru pe care il consider un fapt general, caracteristic primei copilarii“, noteaza Freud intr-o scrisoare adresata lui Wilhelm Fliess (din 15 octombrie 1897). in Le feu de la critique, Jean Blain face o trecere in revista a celor mai importante critici aduse teoriilor lui Freud, iar Jérôme Serri se ocupa de lecturile lui Freud (Les sages lectures du Dr. Freud), aratind – lucru stiut – ca psihanalistul se inspira din operele clasice (Sofocle, Shakespeare sau Homer) si refuza, in schimb, marile miscari artistice contemporane lui, indeosebi suprarealismul: „Temindu-se, in calitate de om de stiinta, sa-si vada domeniul de cercetare devalorizat datorita interesului pe care-l suscita printre artisti, el a refuzat categoric sa devina patronul sacrosanct al miscarii suprarealiste“. E de semnalat si fragmentul din noul roman al lui Mario Vargas Llosa, in traducere franceza Tours et détours de la vilaine fille.

- Reintoarcerea „strainului“
Le Nouvel Observateur din 16-22 noiembrie 2006 publica un text pe jumatate confesiv, pe jumatate analitic despre intoarcerea huliganului de Norman Manea, Premiul Médicis étranger de anul acesta. Textul e semnat de Antonio Tabucchi (traducere din italiana de Bernard Comment), care povesteste cu multa caldura cum a devenit prieten cu Norman Manea, invitat fiind de acesta sa tina un curs la Bard College din New York: „Daca n-as fi prietenul lui Norman Manea, mi-as dori sa devin acum, dupa ce am citit intoarcerea huliganului, o carte foarte buna, pe care as prefera sa o numesc roman. s...t Cartea e, in acelasi timp, istorie, reflectie filozofica, viziune despre lume, incursiune in sufletul uman, literatura de mare valoare. Simplificind, as spune ca e istoria unei duble reintoarceri, a unui dublu catharsis: reintoarcerea reala pe pamintul natal a unui «strain», dupa ani de exil, si intoarcerea in timp, «revizitarea» prorpriei sale vieti. Acest strain e Norman Manea, care traieste la New York de multi ani: de doua ori strain, in tara sa de origine, dar si in orasul care l-a primit dupa fuga din Romania lui Ceausescu, supus acestei condamnari de a ramine strain pe care Istoria a impus-o poporului evreu. s...t Cartea lui Manea este si un denunt aspru al acelor tari din Est scapate de dictatura si acoperite in graba cu spoiala democratica, precum actuala Romanie, unde colaboratorii nevroticului conducator comunist sau chiar anumite elemente ale politiei sale secrete, astazi adaptate formal la democratie, pastreaza afinitati profunde, daca nu chiar legaturi strinse, cu ideologia fascista a lui Codreanu, An-tonescu sau a Garzii de Fier, cu acest nationalism rasist si antisemit care i-a produs pe huligani“. in acelasi numar, Philippe Sollers semneaza un text consacrat lui André Malraux, la 30 de ani de la moarte (Malraux le revenant), iar Aude Lancelin face cronica ultimei carti a cunoscutului filozof german Peter Sloterdijk, in traducere franceza Le Palais de cristal. A l’intérieur du capitalisme planétaire (traducere de Olivier Mannoni si Maren Sell).

Doamna Bovary, astazi
Le magazine littéraire din noiembrie 2006 propune si el un consistent dosar (36 de pagini!) pe tema destinului literar al romanului Madame Bovary, Les vies de Madame Bovary. La nouvelle jeunesse du roman de Flaubert, dosar coordonat de Jacques Neefs, profesor la Universitatea Paris VIII si la Universitatea „Johns Hopkins“, specialist in Flaubert (responsabil al programului Flaubert la Institutul de texte si manuscrise moderne, CNRS-ENS). De data aceasta, avem de-a face cu un dosar doct, care contine texte analitice, semnate, de regula, de cunoscatori. in calitate de istoric literar, Jacques Neefs schiteaza o istorie a receptarii cartii, y compris a procesului intentat autorului la aparitia ei (in 1856, in foileton, in Revue de Paris), pentru vina de a fi ultragiat „moralitatea publica si religioasa si bunele moravuri“. J. Neefs se ocupa si de manuscrise, obiect constant de interes pentru cercetatori, adevarate „lectii de stil“, urma vizibila, in pagina, a unei „proze narative noi“. Noua mai ales ca scriitura, cum tine sa sublinieze Flaubert insusi, in scrisorile catre Louise Colet, iar nu neaparat ca metoda realista. in acest sens, Pierre-Marc de Biasi (cercetator la CNRS, a editat Carnets de travail ale lui Flaubert) afirma: „De la Proust la Perec, numerosi scriitori fac din Flaubert un precursor, dar fara nici o referire la marca realista“. Mai mult chiar, el vede in „formalismul“ lui Flaubert o referinta importanta pentru Noul Roman si Noua Critica a anilor ’60-’70: „Prin aspectul ei formalist – impersonalitate, teoria punctelor de vedere, atentia acordata stereotipiilor etc. – opera lui Gustave Flaubert se aflase, intre anii 1960-1980, in centrul a ceea ce s-a numit «momentul teoretic», prezentindu-se ca o referinta majora in acelasi timp pentru creatorii noului roman si pentru teoreticienii noii critici“. Toma Pavel (Thomas Pavel) semneaza si el un articol intitulat L’art du mépris, in care descrie cu sagacitate acest gen de roman cu personaje marunte, demne de dispret, pe care scriitorul nu incearca niciodata, in ciuda unei lungi traditii literare, sa ni le faca simpatice sau sa le aplice lectii moraliste: „Aceasta arta a dispretului, pusa la punct de Flaubert, va face sa curga multa cerneala in Franta, unde fratii Goncourt, apoi Zola o vor dezvolta cu succes. Ea nu va avea ecou imediat in alte tari, pentru ca nici unul dintre gigantii europeni ai romanului in epoca – George Eliot, Tolstoi, Dostoievski, Pérez Galdós, Fontane – n-o va practica“. Dosarul contine si ecouri ale cartii in artele plastice si in cinematografie, ba chiar si ecouri de receptare... japoneza a lui Flaubert. (A.D.)