OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ideea dezbaterii pe care v-o supunem atentiei in acest numar ii apartine colaboratoarei noastre Jean Harris, a carei preocupare constanta pentru literatura romana s-a concretizat de-a lungul timpului prin traduceri si prin implicare total dezinteresata in promovarea literaturii noastre in Statele Unite. Ea insasi scriitoare – a publicat pina acum doua romane, Shadowzone (1997) si Diffidence (2004) –, critic literar si profesor, Jean Harris este, in momentul de fata, unul dintre cei mai activi ambasadori culturali ai Romaniei.

intre multele realizari ale lui Andrei Codrescu si Julian Semilian se numara traducerea, impreuna, a Nostalgiei lui Mircea Cartarescu. Carmen Firan este, de curind, impreuna cu Paul Doru Mugur, coordonatoarea si redactoarea cartii Nascut in Utopia. O antologie de poezie romana contemporana/Born in Utopia: an Anthology of Contemporary Romanian Poetry (Talisman, Jersey City, 2006). Michael F. Moore este presedintele comitetului de traducere al PEN-ului american, NYC, scriitor si, de asemenea, traducator si interpret de italiana. in prezent lucreaza la o noua traducere din Alassandro Manzoni, Logodnicii, pentru Modern Library.

Era dimineata devreme, 12 februarie 2007. Beam cafea si ma uitam pe prima pagina a Romaniei libere. Politicienii romani isi sapau transeele pentru razboiul tuturor impotriva tuturor, si apoi asta: Mircea Cartarescu va fi propus la Premiul Nobel de catre Bruno Mazzoni (decanul Facultatii de Litere a Universitatii din Pisa) si alti traducatori si literati europeni. Am simtit un val de mindrie pentru tara in care traiesc si apoi am inceput sa ma gindesc la Cartarescu in State. Doar unul din romanele lui Cartarescu a fost publicat acolo. Iata ce au avut de spus criticii americani despre Nostalgia (New Directions, New York, 2005):

„Captivanta, pasionanta, neasteptata – calitatile pe care le au cele mai bune opere literare.“ (Los Angeles Times Book Review, Thomas McGonigle)

„Citeste aceasta carte, apoi citeste-o din nou.“ (San Francisco Chronicle, Christopher Byrd)

„Cartarescu a intrat in Europa ca o furtuna, cu Nostalgia in frunte, adunind premiu dupa premiu in Franta, Italia, Germania...“ (American Review, Christian Moraru)

Cu toate acestea, Cartarescu este destul de necunoscut in Statele Unite. Ce-i in neregula cu America – editorii, publicul sau o dorinta generalizata de a crea si servi apoi numitorul comun de cea mai joasa calitate? Nu sint greu de simtit aceste preconceptii in cele ce urmeaza din Publisher’s Weekly (Biblie si paznic al comertului de carte american): „Postmodernismul constient de sine al acestei antologii sNostalgiat se poate dovedi neplacut cititorilor americani obisnuiti cu conventiile fictiunii realiste“. Credeam ca ne obisnuiseram de mult cu „insuportabila usuratate a fiintei“. Se pare ca nu.

Din moment ce ne concentram pe literatura tradusa, voi incepe prin a o intreba pe Carmen ce pot face scriitorii ne-americani in fata acestei atitudini ce influenteaza piata?
Carmen Firan: Cu orice editor, traducator sau agent literar american vorbesti, va deplinge numarul mic de traduceri care apar in America. S-au organizat, cel putin la New York, mese rotunde si dezbateri pe acest subiect, s-au scris articole in New York Times, s-au creat fonduri de traducere in cadrul centrelor universitare sau al Centrului PEN, dar fenomenul ramine in continuare frustrant atit pentru autorii straini, cit si pentru piata americana. De cind m-am stabilit la New York, am incercat sa inteleg, din interior, politica traducerilor in spatiul vast american unde, de altfel, este extrem de greu de patruns chiar pentru scriitorii autohtoni. Nu cred ca e ceva neaparat „rau“ aici, dar cu siguranta foarte diferit de ceea ce ne imaginam sau asteptam noi sa se intimple. Societatea americana se supune unei grile comerciale draconice, este guvernata de marketing, reclama si produse vandabile la scara larga care sa aduca profit unui lung sir de subiecti implicati in procesul cerere-oferta. Artele si literatura se supun si ele, oarecum, acestui mecanism rece, pragmatic, bine reglat, a carui functionare eficienta presupune insa si sacrificii, compromisuri, visuri frinte si nostalgii inabusite.

De dragul echilibrului, da-mi voie sa te intreb, Andrei, ce fel de pozitii iau scriitorii americani seriosi in fata acestei atitudini „realiste“?
Andrei Codrescu: Gustul literar e supus modelor si, in prezent, hélas, realismul psihologic, in forma sa cea cea mai simpla si nevertebrata, the memoir, este palpitatia favorita a cititorilor de rind. Pe de alta parte, „cititorul de rind“ este solicitat de internet, televiziune, radio si reviste si, astfel, „ea“ are foarte putin timp. („Ea“ nu este o gluma, cei mai multi cititori sint femei.) Cu toate acestea, America este suficient de mare incit sa aiba toate tipurile de cititori si, printre ei, apreciatori ai fictiunii de calitate. Cred ca ceea ce se observa este o lipsa de atentie din partea criticilor literari si a recenzentilor. in trecut, o astfel de lipsa de atentie era grava pentru ca cititorii nu-si puteau gasi drumul pina la carti fara ei, dar astazi cititoarea buna poate cauta pe cont propriu. Scriitorii ne-americani n-ar trebui sa fie preocupati de modele cititorilor americani, ar trebui doar sa scrie cit de bine pot.

Julian, cred ca esti destul de dezamagit de latura exagerat de comerciala a scenei americane.
Julian Semilian: Destul de. „Succesul“ de piata, in special pe piata de carte, este capricios. O „prostire“ insidioasa a cuprins America si cititorii ei de ceva timp si este exacerbata de critici, editori si autori care-si asuma si amplifica abilitatile, aspiratiile si gusturile mediocre in fata publicului cititor. Citatul din Publisher’s Weekly nu e decit o reflectare a acestui lucru.
Michael, cum o duc in mediul acesta traducerile sprijinite de PEN? Cred ca, de fapt, intrebarea mea pentru tine este daca tu crezi ca marele efort pe care il face PEN va influenta gusturile cititorilor sau, mai exact, va influenta PEN-ul obiceiurile de achizitionare ale proprietarilor de librarii, in special ale proprietarilor de librarii independente?

Michael Moore: Experienta pe care am avut-o cu Fondul de Traducere al PEN-ului a fost atit surprinzatoare, cit si incurajatoare. A fost infiintat pentru a promova traducerile literare in engleza, dar, pe parcurs, a devenit o resursa importanta pentru editori si un avantaj pentru limbile adesea neglijate in traducerea in engleza. I-a ajutat pe multi dintre candidati sa gaseasca editori. Aceasta inseamna deja depasirea unui mare obstacol. Juriul selecteaza adesea traduceri din limbi mai putin reprezentate, cum ar fi basca, estoniana, finlandeza, suedeza si romana, nu pentru a practica vreun fel de actiune de afirmare „corecta politic“, ci datorita calitatii atit a proiectului, cit si a traducerii. Ar fi interesant de repetat acest model in alte tari pentru a incuraja traducerea nu numai in engleza, ci in orice numar de limbi.
Comitetul de Traducere gazduia „Luna lumii in traducere“, cu lecturi in librarii si un eveniment anual al operelor in lucru. Acum, PEN organizeaza „Festivalul Vocilor Lumii“ la sfirsitul lui aprilie pentru a atrage atentia media asupra insularitatii care a inceput sa afecteze lumea cartilor. Ca o incununare, in luna lui mai are loc „Citind lumea“, o expunere de titluri internationale in librarii independente de pe tot cuprinsul Statelor Unite.

intr-un fel, am pictat imaginea regresiei americane. Deci sintem toti de acord ca e ceva in neregula aici? Daca este, ce este in neregula?
A.C.: Nu exista „regresie americana“, acesta e un mit inventat de marginali frustrati. Exista doar mai multe atrageri de atentie in Statele Unite si un marketing mai bun.
J.S.: Televiziunea este cea mai responsabila pentru ca acest mediu a generat o capacitate de discernamint redusa. Este o indispozitie generala care a luat in stapinire tinutul. Oamenii sint inundati cu stimuli pina la amortire. Orice nu-i loveste peste fata sau nu apeleaza la o nevoie sau dorinta imediata trece neobservat. Desigur, exista un public cititor, dar nu sint sigur ca ei cumpara carti. O mare parte din publicul cititor este format din colegi scriitori, care-si procura cartile gratuit.
Credeti ca nominalizarea lui Cartarescu se va reflecta pe piata americana... sau la New Directions?

J.S.: Daca lui Cartarescu i s-ar decerna Premiul Nobel, Oprah ar include Nostalgia in clubul ei de carti si ar deveni un best-seller. Chiar daca cei care au cumparat cartea n-au terminat-o de citit, cel putin ar fi expusa pe mese pentru cafea.
C.F.: Nominalizarea lui Cartarescu la Premiul Nobel nu poate face decit bine editurii New Directions, care si-a asumat „riscul“ (financiar) sa publice romanul „unui scriitor roman necunoscut aici“. Departamentul de promovare si publicitate va fi incintat sa mai adauge ceva in palmaresul autorului, nu stiu insa daca asta va impulsiona vinzarea cartii, si nu cred ca are vreun impact asupra pietei americane, in general. Editura New Directions este totusi una dintre putinele in SUA care are curajul inceputurilor si incercarilor, ea l-a publicat si pe Pelevin, de exemplu. Regula este din pacate simpla: aici valoarea se masoara in cele din urma in tiraj. Daca un autor se vinde bine, va fi in continuare tradus si publicat. (Exista si amendamente, fireste, si scurtaturi si deviatii, legate de apartenenta unui autor anume la grupuri literare de influenta, sustinerea din partea unor personaliati cu greutate pe scena americana, aspecte politice etc., nu vreau sa dezvolt aici subiectul.) imi place totusi sa cred ca nici o carte mare nu va ramine pina la urma necunoscuta.

Tu ce crezi, Andrei? Crezi ca nominalizarea lui Cartarescu va avea impact pe piata americana sau va avea vreun efect la New Directions?
A.C.: Nu tocmai. Multi cistigatori recenti ai Premiului Nobel, precum Szymborska, sint necunoscuti in State. Nobelul nu este un eveniment atit de zdrobitor in Statele Unite, dar ar ajuta la stirnirea interesului. New Directions ar vrea, cu siguranta, sa-i publice toate cartile. Cartarescu va fi citit aici eventual pentru puternica sa imaginatie, o calitate pentru care exista un interes nesecat si mereu reinnoit. Borges, de exemplu, este tot timpul sub tipar.
De ce crezi ca europenii sint mai informati despre scrisul international decit americanii?

J.S.: Chiar sint?
A.C.: Trebuie sa fie: vorbesc o multime de limbi intr-un spatiu mic si sint multi fosti colonisti care traiesc in Europa. Ei trebuie sa fie „internationali“ sau vor pieri. De asemenea, sint mult mai multi snobi care-si cistiga existenta in calitate de critici literari.
C.F.: Din cite stiu, Europa este mai aproape si mai deschisa traducerilor, are un sistem de finantare mai bine pus la punct, institutii de stat sau foruri dispuse sa sustina piata editoriala, este mai putin terorizata de ideea „vinzarii“ si mai sedusa de cea a valorii in sine. Curiozitatea prevaleaza in fata laturii comerciale, noutatea are inca autoritate, iar autorii romani au, in general, un teren oarecum deja format care sa le inlesneasca receptarea.

Michael, vrei sa intervii aici?
M.M.: Desi sint de acord ca „balanta comerciala“ intre Europa si America in ce priveste lumea literara este ridicola – doar aproximativ 3% din cartile publicate in America sint traduceri –, as sovai sa ma arunc sa trag orice fel de concluzii asupra partii comerciale a lucrurilor. Adevarul este ca publicarea de carti este adesea doar un alt mod de a face afaceri media in imensele conglomerate multinationale. Bertelsmann, un grup german, detine citeva dintre cele mai mari edituri ale Americii, cum ar fi Random House. Deci, cind Random House incearca sa stoarca limite de profit mai ridicate din vinzarea de carte, vorbim despre o agenda americana sau despre una europeana?
Asta aduce in discutie subiectul diferentelor – Michael ar putea spune „non-diferentele“ – dintre publicarea de carte europeana si cea americana. Cit de mare este diferenta? Este in crestere sau in scadere? Vedeti o diferenta intre publicarea de carte din Statele Unite si cea din Europa?

A.C.: Din ce in ce mai mica. Unii editori europeni inca pretind un anume ideal de „calitate“, dar, in practica, ceea ce urmaresc in primul rind ambele parti este acelasi lucru: profitul. inca mai sint multi „cititori buni“ in Europa din varii motive istorice, dar nu pentru mult timp.
Carmen nu e complet de acord cu asta, banuiesc.
C.F.: Europa are orgoliul de a descoperi si impune valori noi, America are priceperea de a prelua valori deja consacrate si a le transforma in „staruri“. Aici functioneaza la cote maxime obsesia pentru best sellers. Traducerile sint si ele selectionate pe aceleasi criterii: autorii care au aparut in edituri mari europene au mult mai multe sanse de a fi preluati de editurile americane decit cei fara o platforma creata. Norman Manea, de exemplu, s-a impus mai intii in Germania, inainte de a i se fi publicat cartile in SUA. Si in cazul lui Mircea Cartarescu a contat faptul ca a avut carti publicate si premiate in citeva tari vest-europene.

El a ajuns insa in America oarecum prea tirziu, in sensul ca literatura lui, savuroasa la noi si in Europa, poate parea greoaie pentru gustul cititorului american de azi, digitalizat, deformat de asaltul vizual si electronic, amator, in special, fie de biografii stralucitoare, fie de parabole istorico-politico-religioase ori de minuni harrypoteriste. Nostalgia ajunge la zeci de ani dupa ce Borges cucerise un anumit public, care intre timp s-a mutat insa spre altceva… Altfel, e reconfortant sa invocam anecdota lui Saul Bellow, care marturisea ca, la doar citeva saptamini dupa ce ii fusese decernat Premiul Nobel, s-a intilnit cu un fost coleg de liceu pe care nu il mai vazuse de multi ani. Dupa euforia revederii, colegul il intreaba: „Ei, Saul, si tu cu ce te ocupi, cum impusti francul?“. Anonimatul si celebritatea sint extremele acestei tari uriase. Amindoua relative si gata sa-si schimbe haina intre ele peste noapte.
Pe de alta parte, spre deosebire de Europa, in America aventura publicarii este un complicat proces individual, pus insa la cale de multi mediatori: agentul literar, publicistul, redactorul de carte si, nu in ulimul rind, cel (cei) care „recomanda“ autorul si cartea, functionind cu totii asemeni unor avocati in relatia dintre autor si editura.

in introducerea la Nascut in Utopia, Andrei arata ca, istoric, poezia romaneasca a suferit de lipsa unor traducatori buni. De aceeasi absenta a suferit proza fictionala si non-fictionala romaneasca. De ce fel de traducatori are nevoie literatura romana astazi?
A.C.: Inteligenti si care scriu poezie, oameni ca Julian Semilian. Si, de asemenea, bine platiti, care-si permit timpul de care e nevoie pentru a traduce.
J.S.: Cel mai bine pot vorbi in legatura cu literatura romana care ma intereseaza cel mai mult, care include:
1. Poetii evrei ai avangardei romanesti: Tzara, Voronca, Blecher, Luca. Este pasiunea vietii mele sa-i traduc in engleza;

2. Urmuz, dragul, Nemuritorul Urmuz; Romania ar face bine sa se asigure ca unei statui a sa i se va da un loc proeminent in Bucuresti;
3. Gellu Naum, giganticul nostru suprarealist, ghidul si mentorul meu pe tarimurile vietii si mortii;
4. Si, bineinteles, Mircea Cartarescu, care le mosteneste spiritul.
ii iubesc pe acesti autori din toata inima si de aceea sint traducatorul lor. Sotia mea, Laura Semilian, a devenit interesata de literatura romana si a contribuit major la versiunea engleza a Inimilor Cicatrizate a lui Max Blecher, care va aparea in curind. A facut o treaba splendida si cu inceputul Levantului lui Mircea Cartarescu, facind poezie de limba engleza din acel Cartarescu pe care eu l-am tradus initial in engleza. Acum ea studiaza romana si planuim sa continuam sa traducem impreuna, ca echipa.

Trebuie sa aplaud pe scriitorii ne-romani, ca Jean Harris, care s-au straduit sa invete limba romana si sa traduca autori romani.
C.F.: S-a spus mereu, si pe drept, ca un bun traducator trebuie sa fie in primul rind un nativ al culturii in care autorul este tradus. Dar si alti factori sint deopotriva importanti: flexibilitatea de a jongla intre limbi cunoscind in profunzime nuantele fiecarui limbaj, sensibilitate, „nas bun“ si „ureche fina“, pasiune pentru jocul transpunerii cuvintelor prin fidelitate bine masurata fata de textul original, dar si curajul si inteligenta speculatiei in pastrarea savorii si suculentei prin actul „transplantului“. Mai cred ca poezia este privilegiata daca isi gaseste traducator tot un poet. Andrei Codrescu ramine cel mai bun traducator al lui Blaga in America. Dupa cum cred, de exemplu, ca tu, Jean, esti tipul ideal de traducator: scriitoare, americanca nativa, editoare, cu o buna stiinta a spatiului cultural american si o mare pasiune si intelegere pentru limba romana. Dupa cum in Franta, admirabili mi se par Alain Paruit sau Marily Le Nir.

Andrei, Carmen, Julian, dati-mi voie sa va intreb, daca ar fi sa antrenati o echipa de vis de traducatori din romana in engleza, ce fel de program ati pune la cale?
A.C.: O unitate de zece traducatori va traduce cinci carti diferite. Cinci traducatori vor fi vorbitori nativi, cu engleza invatata in State, si cinci vor fi americani, cu romana invatata, in doi sau mai multi ani, in Romania. Cei zece, impartiti in mod egal in barbati si femei, poeti si autori de fictiune, vor locui timp de un an intr-o anfilada de incaperi in Sibiu. De doua ori pe saptamina vor fi lecturi publice din traducerile lor cele mai recente. in alte seri vor fi conferinte tinute de critici literari si scriitori despre autorii tradusi. La sfirsitul anului, Grupul celor zece se va muta la New York, unde vor locui si vor munci impreuna pentru inca un an, in aceleasi (confortabile si erudite) conditii.

La sfirsitul celor doi ani, NTM Press (Nomad Translation Machine/Masina de Traducere Nomada) va publica cele cinci carti simultan, publicarea fiind precedata si urmata de o campanie de marketing imaginativa. Un personal de Asistenti Cercetatori care sa locuiasca in acelasi loc ar trebui sa fie disponibil la orice ora din zi si din noapte.
Carmen?
C.F.: Nu am un vis clar si nici o formula magica. As incuraja probabil pentru inceput lucrul in echipe de traducatori care sa se completeze, sa se poata si verifica – in cazul fericit – cu autorul, si sa se formeze individual de-a lungul acestui proces live de descoperire a transpunerii nu doar a cuvintelor, ci si a inefabilului, dintr-o limba in alta. Unele fundatii europene sau americane ofera programe de rezidenta pentru autori-traducatori care, timp de citeva saptamini, lucreaza impreuna la un proiect.

Julian, care e ideea ta despre o echipa de vis? Ce fel de program ai pune la cale pentru a antrena traducatori?
J.S.: Aceasta este o abordare gresita. Traducerile eficace sint testamentul dragostei unui individ fata de opera unui autor, un proces de incintare. Devine o misiune personala pentru traducator, acesta insusindu-si opera autorului original, visind ca a scris-o el insusi. Poezia romaneasca, asemenea poeziei altor limbi, a fost pradata si s-a cerut rascumparare pentru ea de catre asa-numitii „traducatori“ care vind poezie „la kilogram“. Desi pot obtine laude in presa si pot cistiga premii ca recunoastere a volumului „productie proprie“, in cele din urma, mai mult propaga neintelegeri despre literatura lumii.
Deci, iata esantionul meu de echipa de vis pentru autorii mei romani preferati: Melville, Rimbaud, Lautréamont, Nerval. As face sa se nasca in Romania, cu romana limba-mama si apoi sa emigreze in Statele Unite in timpul adolescentei pentru a-si insusi engleza.

Michael, poti merge mai departe vorbind putin despre calitatile de care e nevoie pentru a fi un bun traducator?
M.M.: Sint impresionat de ceea ce a spus Julian Semilian despre traducatorii care-si insusesc originalul, dorindu-si sa-l fi scris ei insisi. Probabil ca Garcia Marquez a fost entuziasmat de traducerea facuta de Gregory Rabassa romanului Un veac de singuratate – care a fost cheia succesului international al romanului – daca a spus ca se citeste ca si cum ar fi fost scrisa in engleza in original. Traducatorul unei opere literare trebuie sa fie sensibil la mestesugul operei originale si sa stie cum sa-l recreeze in limba-tinta. Nu e nimic mai rau ca o traducere cuvint cu cuvint, care elimina complet mestesugul.
Crezi ca scriitorii de limba engleza au o datorie literara fata de Romania? Din ce autori romani s-au inspirat scriitori britanici si americani?
A.C.: Putin probabil. Eu am citeva datorii fata de poetii romani, dar le-am platit cu mult timp in urma. Alt tip la care ma pot gindi, singurul, este Bram Stoker, dar, de fapt, romanii ii datoreaza lui Dracula al sau mai mult decit le datoreaza lor acelasi Dracula. Unor scriitori americani le place sa citeze replici din filmele lui Edward G. Robinson, dar el nu a fost scriitor.
J.S.: Traducind autorii pe care i-am tradus, am sperat ca propriile lor cuvinte sa devina o influenta asupra autorilor americani. Am sperat ca limba americana sa se imbibe de cea folosita de autorii mei romani preferati, care nu doar au imbogatit limba, ci au si transformat-o.

Se intimpla ceva minunat cind engleza americana primeste o doza de romana. Romana are cuvinte lungi si gustoase, probabil ca raspuns evolutiv la cantitatea mica de mincare care a chinuit poporul roman vreme de secole. Engleza, pe de alta parte, este o limba simplificata si utilitara, nascuta mai degraba din explicatie si instructiuni decit din incintare. Englezii aveau, in general, suficienta mincare, dar aceasta avea un gust oribil. Astfel ca au colonizat lumea in cautare de condimente. Este timpul ca limba insasi sa devina mai savuroasa, si iata unde poate fi de folos bogatia inerenta a romanei. Dar daca ne gindim sa inundam piata americana cu fast-food romanesc sub forma de traduceri directe, in masa, deja am pierdut esentialul.
C.F.: Literatura romana nu stiu sa fi avut vreodata o expunere sau un impact atit de mare incit sa influenteze scriitori straini… Poate avangarda romaneasca sa fi avut adepti in Europa, dar nici ea nu-si poate revendica discipoli. Lamentatia noastra permanenta de a nu fi avut scriitori importanti tradusi la timp sau cunoscuti in lume e adevarat ca poate usor aluneca in aroganta, poate uneori justificata, de a deplinge lipsa influentelor asupra altor culturi… nu stiu, nu m-am gindit niciodata la aceasta saritura la trapez, dar mi se pare provocatoare.

Este literatura romana pe gustul american – sau sint anumite parti ale literaturii romane mai potrivite decit altele pentru o piata larga?
A.C.: Literatura romana este potrivita pentru orice fel de gust poate cultiva. intii, trebuie sa existe un motiv pentru care sa vrei sa o consumi, apoi, daca e suficient de interesanta, gustul va veni. Cum spun romanii, „pofta vine mincind“.
J.S.: Din fericire, limba este un teritoriu ramas liber sau, cel putin, ieftin. Costa sa faci filme, chiar muzica sau arta vizuala. Ca sa poti crea cu limba, tot ce-ti trebuie e un dictionar obisnuit si un dictionar de sinonime. Engleza, scoasa din uzul general, are mai multe cuvinte decit orice alta limba. Cei mai multi traducatori folosesc putin aceste resurse, si asta scade potentialul lor de a imbogati limba pe care o vorbim si, astfel, calitatea vietii noastre. Trebuie sa incetam sa ne gindim la piata, care este capricioasa si la discretia oricarui nou galagios, asa grait-a Nietzsche.
Sa le dai prioritate de virf acelor autori selectionati numai de editorii americani poate avea ca rezultat compromiterea celor mai pretioase elemente ale literaturii romane. Daca piata americana trebuie sa ne fie ghid, romanii ar face bine sa-i imite pe John Grisham si Danielle Steele.

C.F.: Pina acum citeva saptamini as fi raspuns fara ezitare ca poezia romana ar fi cea mai vandabila (desi e nepotrivit spus, odata ce poezia – pe care altfel multi spun c-o iubesc! – nu este vandabila in nici o tara), prin originalitate, profunzime si modernitate. De curind insa, am citit o carte, care pare sa fi descoperit formula de succes, a unui autor de care nu am auzit pina acum. Degete mici de Filip Florian. Cred ca este tipul de literatura care ar interesa si in America. Autorul are inteligenta de a construi un univers romanesc rotund, arhetipal, cu extensii si referinte universale, pe reteta sud-americana, si deci oferind, odata cu „cifrul“ romanesc, si cheia lecturii. O carte mica, scrisa bine, de o modernitate clasica. Americanii nu iubesc neaparat experimentele literare si nici nu au apetenta, rabdarea, timpul si priceperea descoperirilor… Sint insa fideli celebritatilor, fie ele si literare, valorilor instaurate si aclamate. Filip Florian se insinueaza cu tenacitate si talent inauntrul unei formule brevetate.

Personal, cred ca literatura romana sufera de lipsa a ceva complementar in asaltul sau asupra pietei americane. Banii! Banii schimba totul – ca s-o citez pe vesnica filozoafa Cyndi Lauper. Cind traducatori ca Edith Grossman sau Gregory Rabassa aduc pe piata o opera de Garcia Marquez sau de Lobo Antunes, aceste carti nu vin pe lume goale. Exista un program de marketing si exista un advertiser personal. in cele mai salbatice si mai bune vise ale voastre, ce ar putea face institutiile culturale romanesti pentru a sustine substantial aparitia literaturii romane pe scena americana?
A.C.: Sa formeze Unitati de Zece cu o editura (NTM) si sa le finanteze la nivelul echipei nationale de fotbal.

Dar serios…
C.F.: Mai intii ar trebui sa-l avem pe Garcia Marquez pe de o parte, pe de alta pe Edith Grossman, si probabil ca am gasi apoi si banii si editurile care sa-l publice… este primul raspuns care imi vine in minte. Si totusi! Institutul Cultural Roman a deschis un program de sustinere a traducerilor, inteleg ca detine fonduri considerabile, ca are deja o lista preferentiala de autori si carti, mai ramine sa gaseasca traducatorii ideali si editurile partenere in SUA (de prima marime insa, cele care il publica pe Llosa si pe Marquez) care sa accepte propunerile facute la Bucuresti. Mai cred insa ca este neprofitabil (si nerealist) pentru o cultura care vrea sa sparga gheata si sa se impuna pe piata americana, de exemplu, sa incerce lansarea a 5, 7, 10… scriitori. Ar fi nevoie de forta chirurgului, sau poate a demiurgului, de a alege si a se opri doar la unu-doi scriitori cu sanse si a-si concentra asupra lor, cum pot mai bine, eforturile de promovare si sustinere.
J.S.: Institutiile culturale romanesti trebuie sa renunte la obiceiurile din trecutul comunist si sa foloseasca avantajele prezente in paradigmele vestice/democratice. Institutiile romanesti trebuie sa recunoasca faptul ca au fost inselate multi ani de politici culturale comuniste si ar trebui sa vrea sa intre in dialog cu surse americane semnificative. Romania ar trebui sa recunoasca si sa curteze institutii de calitate cu interes potential de a promova cultura romana, cum ar fi editori ca New Directions.

Este, de asemenea, esential sa recunoasca rolul crucial al traducatorului. Cind a aparut traducerea engleza a Nostalgiei, in noiembrie 2005, n-a existat nici un efort, din cite stiu, din partea institutiilor culturale romanesti de a face acest lucru. Nu stiu nici de vreun fel de mentionare a aparitiei cartii in presa romaneasca. Cit am tradus Nostalgia, m-am intors in Romania de doua ori, dar, cu exceptia lui Mircea Cartarescu insusi, nici o institutie literara romaneasca nu s-a implicat, nici macar nu a stiut ca sint acolo. in Statele Unite, interesele romanesti n-au facut decit eforturi nesemnificative pentru celebrarea publicarii Nostalgiei, si acestea au venit un an mai tirziu si doar la sugestia traducatorului. Cu exceptia lui Andrei Codrescu, nici un academician roman care traieste in Statele Unite nu a vorbit sau a scris, practic, in presa in favoarea cartii. Christian Moraru, care se intimpla sa locuiasca la patruzeci si cinci de minute de mine, a publicat un eseu lung si complicat in American Book Review, concentrindu-se in primul rind pe felul in care a facut el insusi cunostinta cu opera lui Cartarescu in general; aceasta apare ca un efort nesolicitat si inoportun de a securiza o pozitie in fata audientelor americane.

Din pacate, a neglijat sa crediteze si chiar sa mentioneze prefata cartii, scrisa de dl Codrescu, care continea aceleasi informatii, dar intr-o forma mai eficace. in incheierea eseului sau, dl Moraru a criticat traducerea mea ca avind, in spiritul lui Mozart, „prea multe cuvinte“. S-a plins si de o lipsa a „flerului idiomatic“ si de o prezenta a „greselilor“. incerc sa inteleg cum a ajuns dl Moraru la aceste concluzii intrucit eseul sau nu dadea nici un exemplu concret in sprijinul comentariilor sale. Numararea grabita a produs o egalitate la mustata de a fi perfecta in competitia de numarare a cuvintelor dintre cele doua limbi; Cartarescu nu a scris Nostalgia in idiomuri colocviale, ci in idiomuri poetice; „greselile“ au fost schimbari aprobate de dl Cartarescu pentru a inlesni intelegerea intr-un context in care se vorbeste in primul rind engleza. in orice caz, am fost surprins sa aflu ca un coleg roman cu interese literare vii a trait si predat atit de aproape de mine. Ca indivizi si ca pedagogi de la respectivele institutii, fiecare dintre noi ar fi putut beneficia de pe urma unei intilniri intregite de cafea sau tuica si cooperare.

Individul cel mai responsabil de aducerea literaturii romane in fata publicului american este, fara indoiala, Andrei Codrescu. Dl Codrescu a fixat Romania in constiinta publicului american, nu doar prin renumitele sale comentarii pentru National Public Radio, dar si prin poezia sa, prin eseurile sale, prin fictiunea si non-fictiunea sa. Prin fondarea revistei The Exquisite Corpse, care e cea mai de durata revista din Statele Unite, a introdus si a asigurat prezenta multor autori romani cu mai multi ani inainte de caderea Cortinei de Fier. Douazeci si cinci de ani mai tirziu, continua sa faca la fel cu entuziasm.
in Statele Unite, fictiunea are o piata mai mare decit poezia. in ce priveste romanele scrise si traduse inainte de 1989, de fapt, din cite vad, nu este nimic pe piata. Sint sectiuni razlete in diverse biblioteci americane, iar anticarii au o oferta redusa. Ce romane romanesti – vechi sau noi – ati vrea sa vedeti publicate, fie complet noi, fie reeditari, fie retraduceri?
C.F.: Recent, am avut o discutie cu directorul departamentului traduceri al Centrului PEN din New York. Anul acesta au primit 150 de cereri de finantare pentru traduceri din peste 20 de limbi (nici un proiect romanesc intre ele si, de data asta, nu „din cauza americanilor“…). Probabil ca aparute la timp, romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu sau Hortesia Papadat-Bengescu ar fi atras atentia. Acum ar tebui sa ne concentram pe literatura contemporana si sa traim, lucid, in prezent.

Ce sugerezi, Julian?
J.S.: intimplari din irealitatea imediata, Femeia in rosu, Amintiri din copilarie, Harap-Alb, Levantul; plus tot Cartarescu.
Andrei?
A.C.: Eu as incepe cu romanele tinerei generatii, carti ca Celebrul Animal de Catalin Lazurca. Dupa o gramada de astfel de romane cinematice, cool, putem merge inapoi la clasici. in 2030 s-ar putea sa existe un ordin monastic bine inchegat inchinat operei lui Mihail Sadoveanu.

Michael, as vrea sa te intreb, crezi ca exista un mod mai bun si unul mai rau sau moduri mai bune si moduri mai rele de a introduce literatura noua pe piata americana?
M.M.: Nu sint un expert in marketing si nu sint sigur ca este o idee foarte buna ca scriitorii si traducatorii sa se gindeasca foarte mult la asta, desi, desigur, toata lumea trebuie sa-si cistige existenta. Cred ca in America, oricum, exista un interes autentic pentru nou, pentru culturi si limbi mai putin cunoscute, mai ales astazi, dar aceasta curiozitate trebuie sa fie rasplatita de calitatea operei in sine. Doar sa spui ca cutare si cutare este „cel mai important“ scriitor sau poet dintr-o tara nu-i face automat interesanti pentru cititorii din alte tari. Si nu orice opera literara buna trebuie tradusa. Trebuie sa fie ceva irezistibil in vocea lui sau a ei. Oricum, din punct de vedere practic, cred ca trebuie inceput cu putin. iti place sau nu, costa bani sa publici o carte si nu poti astepta de la editor sa-si asume un risc financiar mare cu un text, angajindu-se sa traduca si sa publice ceva ce el sau ea nu poate citi in original. Traduceri bune de proze scurte, nuvele, poeme pot fi un punct de plecare. Antologii de literatura contemporana in reviste literare proeminente ca Granta sau Literary Review. Eforturi sa faci opera acces