Primul roman
din literatura noastră
despre
evenimentele din Decembrie 1989
Nu am crezut
niciodată că voi ajunge să citesc o carte atît de captivantă scrisă de Voicu
Bugariu. Scriitorul s-a dovedit întotdeauna inteligent şi cultivat, clar şi
prea puţin implicat în scrisul său. O anumită retorică, folosită cu o siguranţă
de profesionist, făcea vag neverosimile textele sale, indiferent dacă era vorba
de articole de critică literară, de proză sau de science fiction. Ceea ce ar fi
meritat să fie luat în considerare ca un indiciu al existenţei unei vocaţii era
felul neabătut în care se ocupa Voicu Bugariu de literatură. Un observator fin
(adică exact ceea ce n-am fost) şi-ar fi dat seama că scriitorul este un
alergător de cursă lungă. Romanul August – Decembrie – primul roman din literatura
noastră despre evenimentele din Decembrie 1989 – depăşeşte ca valoare tot ce a
scris Voicu Bugariu pînă acum şi devine un obligatoriu element de referinţă
pentru proza românească de azi. Romanul este simplu şi complicat - confesiv şi
livresc, obiectiv şi patetic. Nu poate fi cu uşurinţă definit. Scris la
persoana întîi, ca monolog interior al unui personaj, Virgil Herzovi,
asemănător pînă la identitate cu Voicu Bugariu (cincizeci de ani, scriitor –
suferind de obsesia nerealizării etc.), ne aduce aminte, prin subiect, de Adela
lui G. Ibrăileanu, de Un Burgtheater provincial al lui Livius Ciocârlie, dar şi
de moda ciné-vérité-ului (fragment din recenzia lui Alex. Ştefănescu la romanul
August – Decembrie).
August –
Decembrie (fragment)
Partea întîi –
„August“
Călătoresc cu
trenul spre orăşelul bănăţean unde trăieşte un unchi al meu. Prin anii ’30, ca
şi fraţii săi mai mari, îşi bucura părinţii evadînd dintre paori şi făcîndu-se
domn. Praful şi pulberea s-au ales din cele trei „domnii“.
Pînă nu demult,
mi-am reprezentat vieţile fraţilor Herzovi sub forma unor trasee de sine
stătătoare. Acum, încerc să le cuprind într-o ţesătură ce mă include.
Multă vreme, moartea lui Victor, la douăzeci şi patru de ani, în 1932, a fost pentru mine doar un accident. Faţă de fratele mijlociu al tatălui meu am simţit indiferenţă politicoasă şi vagă aroganţă juvenilă, ba uneori chiar satisfacţia primitivă a unui supravieţuitor. Nu i-am citit cărţile, deşi una este despre un scriitor. M-am simţit superior istoricului improvizat, jurnalistului frenetic, studentului fără examene luate.
Într-un mod
analog sînt privit astăzi de fiica mea. Şi ea mă consideră neinteresant, mă
priveşte de sus. Călătoria de azi este poate şi un protest împotriva atitudinii
ei. Acum înţeleg altfel moartea lui Victor şi durerea Mamei Sîna. Sfîrşitul lui
a fost începutul unei serii. Bunica mea a simţit-o. Nu s-a mai petrecut nici o
tragedie asemănătoare, dar ceva s-a defectat. Tatăl meu, fiul cel mare, a murit
la şaizeci şi patru de ani, de ciroză hepatică. I s-a tras dintr-un subicter
făcut de supărare, în 1952. Atunci i s-a înscenat un proces penal şi a fost
concediat. Mobilele noastre au fost puse în stradă, spre amuzamentul meu de
copil inconştient […].
Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
Poetul se numeşte Dan Mircea Cipariu şi
recunoaşte, cinstit şi baladesc, dar numai atunci cînd are chef, că orice poem
pe care îl scrie este un autoportret. În momentul în care sîngele şi carnea versului autentic îi sînt date, o
anumită stare de spirit devine tot atît de lungă, lată şi adîncă precum un
univers.
Un debut în
poezia românească de azi consfinţeşte un act de curaj – curajul de
a reface lumea în care trăim. De la sine înţeles e că mă refer la debutul
cu o carte de poeme. Altfel, ţin să îi informez pe cititorii acestui text că
sus-numitul Dan Mircea Cipariu scrie de multă vreme şi publică în periodice cam
tot de pe atunci. L-am întîlnit cînd era în clasa a X-a la
liceul bucureştean „Iulia Haşdeu“. Privea cu intensă curiozitate viaţa şi relata
cu nesaţ de august scrib împătimit ceea ce vedea. Scria poezie (fragment din
recenzia lui Gabriel Rusu la volumul de poezie Hai să ne-ntîlnim pe site
sîmbătă seara).
Hai să
ne-ntîlnim pe site sîmbătă seara
ENTER
„viaţă virtuală“
la magazinul de
vechituri
am găsit o reţetă de trăit inefabil
cu ochii deschişi
spre mirare
am ajuns să mă
cunosc
doar din
poveştile de la imprimantă
număr de cod: dan
mircea cipariu
„poem pentru
dosarul Ilariei“
blidul tainei
multiplicat
în fibre de lemn
atelier perfect
de guaşe şi forme
schimonosite
femei cu jartiere
ireale care sufocă respiraţia
Ilaria se
vaporizează în culori pline
vegetale
supraimpresionate de faraoni
lăute şi vampe
un biblioraft cu
un C.V. impecabil
referiri critice
prodigioase
readuc
inspiraţiile harice ale Ilariei
într-un dosar ca
zbaterea destinului
ţară de senzori
apocalipsă cu
măşti ale realului
derizorii
groteşti
femeie harfă căutătoare
toate acestea chemate Ilaria

