OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Livada de visini conjuga tragicul si comicul; a opta pentru unul sau pentru celalalt implica riscul de a amputa acest cuplu de contrarii, lipsindu-l de unul dintre termenii sai. Optiunea poate interveni in ceea ce priveste accentele, care ingaduie sa acorzi intiietate unuia sau celuilalt dintre elemente, spre a-l erija, cum se spunea altadata, in aspect principal sau secundar al contradictiei care, oricum, le reuneste, caci aici prabusirea valorilor, ce tine de domeniul tragicului, se aliaza cu rasturnarea valorilor, exercitiu propriu comediei. Trebuie jucate amindoua.
Florile de visini strinse in ciorchini albi apar aici pe fondul unui sfirsit de ciclu, asemeni unei ultime si intempestive infloriri a existentei. Ele confirma caracterul pe cit de intens, pe atit de vremelnic al acesteia...

Astfel, prin frumusetea stralucitoare a infloririi efemere, Cehov propune un contrast poetic, in care morala intensitatii se impleteste cu asceza perisabilului. Originea asiatica a ciresului explica, se pare, atit importanta pe care i-o acorda shintoismul, cit si frecventa sa in repertoriul poetic traditional: in limba japoneza, acelasi cuvint, hara, desemneaza floarea de cires si floarea ca termen generic... La Cehov, asimilarea lor devine si mai pregnanta, caci stralucirea unei livezi de visini se confunda cu fericirea unei vieti. El regaseste, astfel, un al doilea termen asociat florilor de cires in Imparatia Soarelui Rasare: ele desemneaza, totodata, si moartea ideala, eliberata de bunurile acestei lumi si nepasatoare fata de incercarile vietii. Dar si noi, cititori sau spectatori, stim asta: aici visinii infloresc pentru ultima oara, iar lumea noua semneaza condamnarea lor la moarte.
Trebuie reprezentata livada de visini? Aceasta este intrebarea, iar ea e decisiva. Trebuie sau nu ca fantomele sa fie reprezentate? E nevoie ca ele sa prinda trup, e nevoie sa punem invizibilul sub povara vizibilului? Monique Borie, intr-o carte pe care o consacra acestei alternative, pledeaza pentru impactul materiei si al fantomei care se arata. Livada il confrunta pe regizor cu aceeasi provocare.

Solutiile avansate nu vor fi, insa, niciodata doar personale, caci ele poarta amprenta infruntarilor estetice, ale refuzurilor unei epoci sau ale afirmatiilor sale. Regia se situeaza in centrul acestor conflicte, care suscita raspunsuri contrastante la intrebarea privind aceasta fantoma colectiva care este livada.
La Stanislavski, citeva ramurele de visini se ivesc la ferestre, dar, dincolo de aceasta sugestie, nu foarte pregnanta, el integreaza, discret, pe peretii casei, flori si trunchiuri plapinde: livada de visini este o experienta subiectiva si intreaga constructie, ziduri si fiinte vii la un loc, participa la complexul livezii.
Dintr-un soi de crispare antinaturalista, livada n-a mai fost aratata, ea devenind pur mentala, asa cum s-a intimplat, de altfel, si in cazul diferitelor montari cu Hamlet, din anii cincizeci si saizeci. Nimic concret... iar pe fondul acestei absente, solutiile au variat, pentru a inregistra, uneori, ecoul livezii, dar niciodata pentru a-i arata si prezenta. In spectacolul sau, Pintilie imbina, in mod subtil, albul cu bordoul, spre a produce, intr-o maniera oarecum „subliminala“, efectul cromatic al unei livezi de visini prezenta/absenta.

De cele mai multe ori, insa, a fost indepartata pina si cea mai neinsemnata urma materiala... revansa a simbolismului, reactie antinaturalista.
In mod metaforic, Strehler si Damiani au convertit livada intr-un val presarat cu frunze uscate, care se intindea, deopotriva, deasupra salii si a scenei. Imensa pinza fremata sau incremenea, intocmai ca o camera de rezonanta care inregistra si comunica starea acestor personaje febrile. Termometru al sufletelor. Oricit de frumos si de corect ar fi fost raspunsul dat, caci atit Liubov, cit si Ania recunosc ca sufletele stramosilor, nobili sau iobagi, si-au gasit adapost in trunchiul arborilor, spectacolului ii lipsea, totusi, incarcatura concretului. Lipsita de densitate, livada de visini-val evoca prea insistent o estetica fin de siècle care, ca si la Maeterlinck, autor important pentru Cehov, cultiva transparenta si lejeritatea, expresie a unui refuz incapatinat de a reprezenta livada.

Prin aceasta insistenta asupra dimensiunii simbolice, spectacolul sacrifica inradacinarea indispensabila oricarei parabole. Strehler isi trada conceptia, decisiva, privitoare la datoria oricarui regizor de a respecta cele „trei cutii chinezesti“, a caror coexistenta sta la baza scriiturii cehoviene: cotidianul, istoricul si cosmicul. Reprezentarea livezii pacatuia la el printr-un exces de evanescenta. La fel se intimpla si la Lassalle, la Oslo, atunci cind proiecteaza, pe peretele odaii copiilor, in supra-impresiune, imagini onirice ale unei livezi sublime: astazi, acest tip de vizibil, imprumutat de la o alta arta, si nu generat de scena insasi, pacatuieste prin lipsa de densitate. Concretul teatral aduce profunzime, proiectia ramine bidimensionala. Aceasta performanta tehnologica, altadata surprinzatoare, si-a pierdut magia de odinioara si nu mai ofera garantia materiei, tot atit de indispensabila fantomelor, cit si livezilor care sint doborite cu lovituri de topor.

Alain Françon va reveni la solutia initiala, stanislavskiana, spre a incrusta, discret, visinii in floare pe peretii scorojiti ai casei pe cale sa dispara... Solidaritatea psihica dintre livada de visini si personaje este explicita. Livada este taina pe care o purtam cu noi, fara ca ea sa devina vizibila pentru ceilalti. O livada de visini incrustata pe ciclorama... ea ne indeamna sa reflectam nu la livada ca prezenta, ci ca amprenta. Amprenta mentala de nesters, precum intiparirea definitiva a amintirii celor morti. Amprenta anunta efectul de fantoma pe care il va genera, pentru stapinii deposedati, livada de visini. Dar noi, spectatorii, noi sintem exclusi: dimensiunea mitologica lipseste.
Cit despre Serban, el a plantat, ici-colo, citiva visini chirciti, incapabili, insa, sa provoace cel mai modest efect fantasmatic... Ei aveau, totusi, meritul de a sterge granitele dintre exterior si interior, spre a construi un spatiu omogen. Casa si livada comunicau... iar aceasta fuziune atesta forta interioara care emana din simpla desemnare a livezii de visini, caci ea era lipsita de o puternica incarcatura vizuala. Ea nu devenea, nicidecum, o sursa de proiectie imaginara, ca si in spectacolul lui Efros, unde aceiasi visini sfrijiti rasareau printre lespezi de mormint.

Mai bine sa nu-i arati... Concretetea livezii, diminuata pina intr-atit, legitimeaza pozitia adversarilor sai, care, asemeni lui Brook, te indeamna sa o excluzi, spre a o lasa sa infloreasca in afara oricarei prezente concrete si fara confruntarea cu limitele reprezentabilului. Zadek adopta, fara ezitare, aceasta pozitie si, chiar daca arata niste visini a caror reprezentare este mediocra, el o face doar pentru a afirma astfel ca scena este incapabila sa produca echivalentul acelui loc napadit de fantome, livada imaginara, livada mincinoasa. Nu trebuie sa uitam, pare el sa spuna, ca, in virtutea acestui miraj, stapinii vorbesc despre o fericire inexistenta, despre un trecut factice. Si totusi..., regizori pe care nimeni nu ii poate suspecta de lirism, Karge si Langhoff, vor da friu liber bucuriei lui Liubov si Gaev, cind, din nou impreuna, dupa cinci ani, acestia vor dansa in zori, ca un cuplu adulter si ingenuu, printre cei citiva visini ai unei livezi pe care o putem ghici. Aici ea exista ca metonimie in actiune, iar dansul aproape grotesc al acelor doi copii imbatriniti deschide zagazurile unui imaginar derizoriu.

La Tokyo, Clifford Williams, regizor englez, facuse si el pariul unei reprezentatii metonimice: un singur arbore, urias si sublim, in chip de unic stilp al lumii. Reductie suprema a livezii de visini la acel axis mundi despre care vorbea Mircea Eliade... Livada este pivotul care structureaza un univers, iar caderea ei va duce la dezintegrarea acestuia. De-a lungul celor patru acte, arborele mitic se rotea in jurul axei sale, indicind, prin schimbarea frunzisului, de la inflorire la caderea frunzelor, trecerea anotimpurilor; el reusea sa uneasca concretul cu imaginarul. Metonimie implinita.
Si totusi, ma urmarea sentimentul unei absente... caci eu insumi traisem, in Japonia, alaturi de o fiinta draga, spectacolul orbitor al ciresilor in floare. Adapostiti sub o bolta roz, gindul ne-a purtat pe amindoi la acea frumusete trecatoare, pe care Liubov si Gaev o cunosc inca din copilarie. Sarbatoare a clipei, cum ar spune un om de teatru! Nimic nu dispare mai repede decit un spectacol sau decit inflorirea ciresilor. Japonezii sint mindri de acest cult inchinat efemerului! Ei vad in asta un semn de noblete... Acolo, in inima batrinei Japonii, am simtit lipsa tuturor acestor livezi de visini: trebuie sa vezi miile de ciresi infloriti ca sa simti, ca spectator, seductia pe care ei o exercita de partea cealalta, in personaje.

Lumina freamata in frunzisul des, iar arborii, preaplini de frumusetea lor efemera, ii imbata pe locuitorii livezii cehoviene, ce pare sa fi avut de opt ori dimensiunea Hyde Park-ului. Intinderea se adauga frumusetii... „Beatitudine“, cum ar spune Varia. Experienta a limitelor, narcotic fata de care fiecare sfirseste prin a deveni dependent. Livada de visini inlantuie fratele si sora, „blestemati“ ai destinului ce asimileaza frumusetea pierduta cu sinonimul unui doliu definitiv.
Doar Peter Stein arata livada de visini, asa cum si Chéreau, in Hamlet-ul sau, face din fantoma tatalui, aparind calare pe un cal nabadaios, o prezenta agresiva... Varia da la o parte perdeaua care ascunde livada, pentru a o face sa apara in toata splendoarea ei magica, senzuala si „grandioasa“. Teatrul se cufunda, atunci, in extrema literalitate si, acceptind concretul impins pina la ultimele sale limite, reuseste, mai mult ca oricind, sa dea nastere la imaginar. Aici, naturalismul nu copleseste, iar livada de visini, aratindu-se cu un asemenea fast, devine ultima si suprema experienta fantomala. Vazind-o, cum sa le reprosezi stapinilor subjugati de ea ca nu au fost in stare sa-i conceapa suprimarea?

Cum sa nimicesti frumusetea lumii? Cum sa nu o asculti, asa cum si Hamlet asculta duhul care i se arata? Cind te confrunti cu realitatea livezii, desavirsita din punct de vedere teatral, simti amploarea dezastrului programat. Materia vorbeste, iar ea ne indeamna sa intelegem refuzul lui Liubov si al lui Gaev. Sa fie ei, oare, pur si simplu niste iresponsabili? Ei nu vor sa cistige un razboi, asemeni lui Agamemnon, semnind condamnarea la moarte a Ifigeniei lor. Ei nu pot concepe ca ea sa fie doborita. O forma de inconstienta sau de rezistenta?
Trebuie sau nu reprezentata livada? Deloc sau in mod absolut, acesta e raspunsul. Orice cale de mijloc dezamageste, caci ea nu raspunde la provocarea suprema, aceea a invizibilului ce se infaptuieste prin vizibil. Imaginarul extrem sau fizicul extrem: acestea sint ipotezele extreme.
_________

George BANU (Livada de visini, teatrul nostru. Jurnal de spectator, Editura ALLFA, Bucuresti, 2000)