OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. Nu pot sa fiu decit magulit de atentia pe care o acorda dl Liviu Andreescu si celei de-a doua editii a cartii mele Turnirul khazar – impotriva relativismului contemporan, Polirom, 2003, in Nr. 175 al Observatorului cultural. E notabila preocuparea mai vechiului meu critic la cea dintii editie a cartii, cea din 1997, de a raspunde acum la obiectiile sale pe care i le formulasem in aceasta a doua editie. Dar sint extrem de impresionat si ca dl Andreescu, acest critic neiertator si cu convingeri liberale atit de puternice incit nu inteleg cum de le asociaza cu relativismul d-sale, declara ca, desi „complet neconvingatoare ca demonstratie, Turnirul khazar atinge insa, in ceea ce ma priveste, o coarda sensibila ca pledoarie pasionala pentru o cultura liberala si o etica a moderatiei“. Am rasuflat usurat, asadar, aflind, cu aceasta ocazie, ca neizbutitul meu op nu e totusi „respingator prin implicatii“, precum Omul recent al lui H.-R. Patapievici, desi, vai, e la fel de neconvingator. Asa ca, spune dl Andreescu, „in masura in care Turnirul khazar a reusit sa apropie un singur cititor de cultura liberala, e mai putin important daca logica sau pasiunea autorului constituie cauza reala a acestei apropieri“. Iata-ma mintuit de lipsa mea de logica, gratie justei orientari politice servite de o pasiune corespunzatoare!

2. Obiectia fundamentala pe care mi-o aduce dl Liviu Andreescu nu este ca „scenariul turnirului khazar“ sau al „comparatiei intrinseci“ nu ar functiona asa cum sustin eu ca functioneaza (ceea ce implica imediat ca exista modalitati de comparatie culturala sustrase preferintelor „arbitrului“, adica ale celui care compara). El spune: „obiectia aceasta nu este gindita ca o obiectie la adresa functionarii modelului propriu-zis, ci a pretentiei ca simpla existenta a modelului ar putea infirma pozitia relativista. Ca demonstratie anti-relativista, teza turnirului khazar e circulara, caci presupune deja dezirabilitatea universalului (sau a «universalizabilului»). Altfel spus, argumentul adus in carte privilegiaza strategia rationala pentru ca este expresia unei alegeri… rationale.“

In alte cuvinte: nimic esential de obiectat comparatiei intrinseci propriu-zise si nici faptului ca este o strategie rationala (universalizabila). Doar ca optiunea insasi pentru aceasta strategie – sustine L. Andreescu – nu este deloc necesara, ba e chiar parohiala si la fel de arbitrara si, deci, de relativa ca oricare alta. Iar daca raspund (cum am facut-o deja in carte) ca, tocmai fiindca este o strategie rationala, ea este aleasa constient nu de orice actori, ci de actori rationali si ca e necesar ca un actor, in masura in care este rational, sa aleaga o astfel de strategie, dl Andreescu raspunde implicit ca nimeni nu te obliga sa fii rational si sa faci astfel „alegeri rationale“ care au ca rezultat „strategii rationale“. De aceea lui i se pare „neclar de ce actorul tine seama de preferintele avocatilor, de ce acestea din urma conteaza in vreun fel etc.“ si cere o „asumptie in plus“. Iar daca am sa-i raspund ca exact conditia de a fi actori rationali, interesati, prin urmare, in universalizabilul procedurilor, constituie aceasta „asumptie“ si ca ea ofera ceea ce recenzentul numeste „garantia epistemica“ a comparatiei intrinseci, el imi va raspunde la rindul lui ca nu e convins, fiindca decizia de a alege rationalitatea ar ramine la fel de parohiala ca oricare alta. La care nu mai am nimic de spus.

Intr-adevar, nu-l pot convinge ca ratiunea (sau strategia rationala etc.) este preferabila altei cai atunci cind vrem sa ne intelegem unii cu altii mai presus de particularitatile noastre contextuale, cind dorim sa cooperam, sa generalizam comportamente etice sau cind avem in vedere stiinta si ca, in general, chiar este preferabil sa ne intelegem unii cu altii decit sa ne lovim cu bitele. Nu-l pot convinge ca este preferabil ca in asemenea cazuri sa fii un „actor rational“ si mai ales nu pot s-o demonstrez. Omul poate crede nestingherit orice: ca e lebada, ca orice patrat are trei laturi, ca tot ce vede dincolo de fereastra e o iluzie produsa de un vrajitor ticalos etc. Ratiunea nu poate sa demonstreze propria sa ratiune, caci, intr-adevar, s-ar rataci intr-o circularitate manifesta. Dar nu ea si nu eu trebuie sa demonstram, ci obiectorul, sofistul – dl Liviu Andreescu, cel care sustine ca optiunea rationala e la fel de parohiala ca oricare alta, atunci cind dorim sa comunicam: el trebuie sa demonstreze mai intii ca nu e preferabil sa ne intelegem unii cu altii si apoi ca, daca totusi o facem, atunci strategia rationala nu este preferabila si cu atit mai putin necesara. Sa „demonstreze“, spun.

Or, demonstratia aceasta e cu neputinta de facut: insusi faptul de a comunica, de a voi sa demonstrezi ceva, ba chiar de a intra in dialog precum o face el cu mine acum, in Observator cultural, este un mod de a afirma „preferinta rationala“ si valabilitatea „turnirului khazar“ – asa cum am aratat, de altminteri, si in carte. (Dar dl Andreescu prefera sa ignore obiectia.) Irationalistul si relativistul nu au cum sa demonstreze intr-o controversa ca „ratiunea este parohiala“, ca „universalizabilul“ nu e decit o optiune la fel de buna sau de rea ca oricare alta etc. Fiindca, incercind sa-si demonstreze teza, ei implicit anunta ca este preferabil sa se inteleaga cu altii decit sa-si ingine solipsistic tezele si ca doresc sa o faca prin argumente care universalizeaza anumite alegeri, si nu prin tipete sau soapte de amor. Atita tot. Dincolo de aceasta, mai pot numai sa-i recomand dlui Andreescu sa reciteasca Cartea a IV-a a Metafizicii lui Aristotel. In cel mai bun caz, imi va da dreptate, dupa ce ii va fi dat dreptate lui Aristotel, care a demonstrat primul, pe un caz particular, ca nu ratiunea are a-si justifica validitatea, iar eu n-am facut decit sa generalizez cumva. In cel mai rau caz, ne va considera pe ambii deficitari in logica. Or, nu cred ca poate fi un mai mare elogiu sa cazi la examenul de logica al dlui L. Andreescu laolalta cu Aristotel, asa ca imi convine si aceasta situatie!

3. In rest, recenzia dlui Liviu Andreescu cuprinde prea multe rationamente false si respingeri nefondate, uneori bazate pur si simplu pe o lectura eronata a cartii mele, pentru a le lua in seama in detaliu. Metoda recenzentului este, in general, de a se mira retoric necontenit, sugerind inexistenta unor raspunsuri in carte sau a unora dubioase. De pilda, intr-o nota, el se arata nedumerit de ce sustin eu ca „hotarirea lui Bulan era predeterminata de configuratia preferintelor avocatilor“. Daca expresia „hotarirea lui Bulan“ se refera la decizia de a-l declara cistigator al „turnirului credintelor“ pe iudeu, explicatia este ca s-a vadit ca crestinismul si islamismul presupun iudaismul, in timp ce iudaismul nu le presupune pe cele doua, iar aceasta exprima o relatie asimetrica, obiectiva intre cele trei religii. Iar daca expresia „hotarirea lui Bulan“ se refera la insasi decizia de a alege procedura comparatiei intrinseci, atunci – dupa cum am aratat – ea priveste dorinta printului de a fi un actor rational care sa obtina decizii universalizabile si non-parohiale; iar daca valoarea acestei optiuni este contestata, nu mai poate exista nici o disputa rationala.
Dl Liviu Andreescu mai scrie: „daca kaganul ar alege o religie pe criterii extrinseci – fiindca i se pare ca se potriveste mai bine ostenilor lui sau climei locale… el nu ar face o alegere rationala. Dar o astfel de intelegere a rationalului apare de-a dreptul curioasa, caci daca Bulan are argumente solide in favoarea aplicarii criteriului extrinsec, ar fi irational sa nu se conduca dupa acestea“. Or, tocmai aceasta este problema: poate avea kaganul „argumente solide“ in favoarea aplicarii criteriului extrinsec? Daca da, n-are decit! Dar daca un vraci dovedeste ca alcoolul ingaduit de crestinism si interzis de islam e binefacator si nu raufacator soldatilor precum o demonstrase un alt vraci cu alte „presupozitii“? Etc.

Toate acestea sint optiuni prime. In fapt, asa cum o arat in carte, optiunile intii, care sint foarte importante in felul lor, nu sint complet in afara rationalitatii, doar ca argumentele lor pleaca, de obicei, de la premise discutabile, deoarece sint parohiale, locale etc. Or, chestiunea „turnirului khazar“ este: nu cumva chiar simplul fapt ca anumite forme culturale intra in dialog si in relatie si ca au anumite contacte istorice si genetice intre ele determina ca una dintre ele sa obtina o anumita precedenta, care sa nu mai fie insa parohiala si locala, ci acceptabila universal de catre orice actor rational? Iar daca se intimpla asa ceva, nu „convertirea“ sau victoria simpla a formei culturale respective urmeaza – adica nu aflam „ce sa facem“, ci mai degraba „ce sa nu facem“, ce forma sa nu excludem radical, sub sanctiunea debilitarii si a celorlalte forme dependente. Sensul turnirului khazar nu este acela ca ar infirma valoarea optiunilor prime, ci acela de a arata ca simplul dialog al culturilor si formelor creeaza optiuni secunde si ca acestea, mai stabile si mai obiective, nu trebuie neglijate.
Nu pot totusi sa nu redau inca un pasaj, de asemenea urmat de o mirare intrebatoare, deoarece ea dovedeste, dupa parerea mea, caracterul profund sofistic si, as zice, de rea-credinta al argumentatiei dlui Liviu Andreescu. Distingind intre comparatia extrinseca si cea intrinseca pe care o propun, el scrie: „…de data aceasta kaganul nu mai spune: «vreau ca religia mea sa fie una mareata (sau milostiva, sau razboinica si asa mai departe)». El spune: «vreau ca religia mea sa fie aceea pe care oricine ar alege-o in locul meu». Dar de ce ar fi aceasta optiune una mai putin parohiala decit cea dintii“?
In acest caz, dl Andreescu il invoca, fara s-o recunoasca, pe Kant, al carui imperativ categoric il formuleaza (ceea ce merge chiar mai departe decit comparatia intrinseca, care, dupa parerea mea, determina numai o convingere „slaba“, si nu una „tare“ precum imperativul categoric in versiunea kantiana). Iar intrebarea mirata a d-sale este, iertat sa fiu, fara sens: tocmai de aceea respectiva optiune nu e parohiala, fiindca are exact forma aceasta: „vreau ca lucrul pe care il aleg sa fie cel pe care oricine l-ar alege in conditiile date“. Dar probabil ca dl Andreescu acorda cuvintului „parohial“ un sens special, pe care eu unul il ignor. De fapt, banuiesc ca ceea ce vrea el sa zica este ceva cam de tipul: „ce ma opreste sa vreau ceea ce vreau, fiindca il vreau si numai eu il vreau?“.

Nimic, nimeni si eu unul cel mai putin dintre toti!