OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „L.S. Bulandra“, Bucuresti
Henric al IV-lea de Luigi Pirandello Traducere de Ion Frunzetti
Adaptare de Luminita Raut
Regia: Liviu Ciulei
Decor: arh. Octavian Neculai
Costumele: Maria Miu
Lumini: Ioan Lazar
Scenotehnica: Emil Banea
Cu: Marcel Iures, Camelia Maxim, Razvan Vasilescu, Cornel Scripcaru, Andreea Bibiri, Serban Pavlu, Valentin Popescu, Mihai Verbitchi/Alin Olteanu, Gheorghe Ifrim, Alin Olteanu/Catalin Fartaes, Emanuel Parvu


Henric al IV-lea, spun unii, face parte dintr-un „cvartet“ pirandellian („nucleu si tentativa maxima de a exprima constiinta dramatica a unei epoci“), la un loc cu Sase personaje in cautarea unui autor, Asta-seara se improvizeaza si Asa este (daca vi se pare), patru piese despre teatru ca realitate asumata si existenta ca trompe l’oeil, fiecare cu propriu-i esafodaj filozofic complex (dar niciodata abscons).

Pe de alta parte, textul (cel de-al doilea) montat de Ciulei la Bulandra se inrudeste flagrant cu o alta piesa a lui Pirandello, pusa in scena in premiera anul acesta la noi – Nu se stie cum (la Nottara, in regia lui Bocsárdi Lászlo) – cu care imparte tema nebuniei, pe cea a incompatibilitatii sociale, tema inconstientei iubirii si a tradarii ca inconturnabila conditie de reusita umana.
Halucinatia lui Henric (singurul personaj al carui nume „real“ ramine necunoscut, si pentru care fictiunea pe care-o impersoneaza are o forta comparabila cu cea a existentei in timpul „real“), e totusi una de o natura diferita de nebunia auto-indusa a lui Romeo Daddi. Poarta, printre altele, mantia-alibi a traumei fizice (cadere de pe cal, amnezie, identificare cu un erou din urma cu noua secole), care pune in miscare o lume artificiala, de mucava si parere; e, totusi, acelasi pasionat (cu obsesii entomologice) observator al naturii umane, al unui spectacol grotesc al prefacatoriei – in pirandelliana dialectica a acestei prefacatorii cu fictiunea, fringere intre a minti si a construi o alternativa la realitate.

Realitate nu foarte usor de decelat intr-un text cu minimum de informatie denotativa si maximum de descarcare meditativa – drama a unui om care, trezit din noaptea pierderii memoriei, alege sa joace in continuare sarada rizibila a unui imparat mort de mult, ramas celebru printr-un exercitiu de umilinta, Henric al IV-lea e una din cele mai dificil de urmarit piese ale modernitatii teatrale. Cu un exordium ex abrupto precum cel din spectacolul lui Ciulei – cu trei dintre sfetnicii inchipuiti ai inchipuitului imparat „antrenindu-l“ pe un al patrulea, nou-venit, scena care opune imaginea (decorul si costumele „de epoca“) cuvintului/ dialogului – Henric al IV-lea devine o plauzibila proba a teatralitatii, ca principiu de receptare si de constructie in acelasi timp.
Chiar si pentru un spectator fara un reper personal imediat (din ratiuni primordial biologice), o reprezentatie cu montarea de acum a lui Liviu Ciulei se apropie, ca experienta, de o involuntar-incontrolabila calatorie in timp, de o cadere intr-o bucla temporala – a anilor reteatralizarii romanesti, a deceniului 7 si a disputelor din revista Teatrul. Intr-o mai mare masura decit anteriorul Sase personaje..., Henric al IV-lea e o desfasurare a fortelor teatralitatii care-si afirma autonomia acum patru decenii.

De la decorul reusind sa recompuna, din pereti de mucava, joc al perspectivei si aranjament de lumini, maretia de sala imperiala, la scamatoria trompe l’oeil-ului si la jocul actorilor, intr-o cheie teatral-controlata (cu exceptia lui Marcel Iures, care-l construieste pe Henric din datele lui proprii, filtrate prin Creatorul de teatru, Richard II, Hamlet), greu de regasit altundeva in terenul naturalismului cotidian al scenei romanesti. Cu atit mai mult, cu cit e, dupa cum spuneam, o piesa de idei, care mobilizeaza intr-o forma distincta actorul-intelectual. Razvan Vasilescu (un soi de Giorgio Vanzi las-meschin, „om de lume“ si judecator moral al valorilor sigure), Andreea Bibiri (produsul perfect al unui mariaj social, un animal de lume pe cale sa se cunune cu un monument al conformismului, jucat de Serban Pavlu), Camelia Maxim (tentata de fictiunea unui „ce-ar fi fost daca“ dincolo de care nu poate trece) sint cu totii prinsi intr-o interpretare a subtextului, in reteaua rafinata de relatii si complicitati inavuabile, din care Henric – nebunul, copilul – a carui fictiune trebuie protejata prin prefacatorie, e exclus, excludere care vine din chiar jocul celorlalti.

Insolvabila intrebare „fictiune ori realitate?“, cit realism si cita teatralitate, face cumva din Pirandello metafora subliminala a generatiei reteatralizarii romanesti. Pentru Liviu Ciulei, a fost o alegere tirzie, fara a-l putea vreodata concura pe Shakespeare. O alegere-marturie, despre estetica unui trecut teatral.