OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Augustin IOAN, conf. univ. la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“ din Bucuresti, este nascut in comuna Dorobantu, judetul Tulcea, pe 5 martie 1965. A publicat numeroase articole in reviste din tara (Octogon, Arhitectura, Arhitext, Dilema, Secolul 20 etc.) si din strainatate (Stadt Bauwelt, Neil Leach, AEEA-EAAE Newsletter) si este autorul unui numar impresionant de carti: Arhitectura si Puterea, Bucuresti, Agerfilm, 1992 (ce sta la baza scenariului filmului omonim produs de Agerfilm in 1992, regia Nicolae Margineanu, Marele Premiu FIFAL 4, 1994); Visul lui Ezechiel: Corp, Geometrie si Spatiu Sacru, Bucuresti, Editura Anastasia, 1996; Symbols and Language in Sacred Christian Architecture (cu Radu Dragan), NY, Edwin Mellen Press, 1996; Khora, Teme si dificultati ale relatiei dintre arhitectura si filozofie, Bucuresti, Editura Paideia, 1999; Arhitectura care nu exista – Imaginar, Virtual Utopie (editor si coautor), Bucuresti, Editura Paideia, 1999; Power, Play and National Identity, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1999; Spatiul sacru, Cluj, Editura Dacia, 2001; Pentru o noua estetica a reconstructiei, Bucuresti, Editura Paideia, Colectia „Spatii Imaginare“, 2002.
A fost primul clasat la concursul pentru Catedrala Patriarhala din Bucuresti, cu un colectiv de arhitecti si studenti de la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“ Bucuresti.


Regula „cruda“ a arhitecturii religioase in general si a celei crestine in particular este aceea ca, de indata ce mijloacele o permit sau de indata ce catastrofele naturale o provoaca, o varianta mai durabila, mai decorata sau mai ampla a bisericii anterioare o inlocuieste pe aceasta. Totul se petrece insa pe acelasi sit, sacralizat deja (inclusiv multumita prezentelor anterioare). Nu ipostaza curenta a cutarei biserici conteaza, ci stabilitatea locului – sacru – in care e amplasata. Restul e schimbare permanenta, careia i-a pus capat ideea moderna de „monument istoric“.
Monumentul istoric privilegiaza doar una dintre etapele devenirii in raport cu toate celelalte. De regula este stopata – prin conservare – devenirea cladirii la ultima, cea mai recenta ipostaza a casei-monument. Cu alte cuvinte, asa cum se afla surprinsa casa-proces in clipa revelarii sale ca „monument“, asa este „congelata“ ea pentru viitorime. De ce este mai pretioasa aceasta ipostaza decit celelalte – trecute sau, mai cu seama, viitoare?

Dar nu totdeauna modernii opresc din devenire cel mai recent ipochimen al casei. La Neamt – exemplu privilegiat pentru intreaga restaurare a bisericilor pictate din Moldova si, din nefericire, mai nou, pentru salbaticia starostelui care a bagat cupa excavatorului in arhiva locului fara nici un fel de aprobare – in cruda descendenta a scolii lui Viollet Le Duc –, a fost preferata starea „originala“/„originara“, sacrificindu-se cele ulterioare pe priincipiul coerentei ansamblului. Faptul ca, in procesul restaurarii monumentelor nord-moldovene, s-a recurs la multa inventie „in spiritul epocii“ (i.e. in spiritul crezut de cei de azi ca ar fi apartinut sau ar fi trebuit sa apartina celor de ieri) a devenit cu timpul irelevant. De asemenea, este uitata astazi si adierea nationalista dindaratul unor asemenea gesturi: cele puse in deplina lumina sint ipostazele curat „romanesti“ ale monumentelor, eliberate de impuritatea adaugirilor de mai tirziu, mai cu seama in epoci cind lacasul respectiv de cult se va fi aflat, ca toata Bucovina situarii sale, sub „stapinire straina“. Argumentul „stiintific“ poate fi lesne viciat de substrat sau de context, i.e. de spiritul epocii sau – local – de ideologia ei. Darimarea turlei baroce (reala, intrucit prezenta) si inventarea unor acoperisuri precum cele din tabloul votiv (imaginale/imaginare, intrucit absente) au capatat, desigur, argumente stiintifice (i.e. din stiinta restaurarilor), desi atributul definitoriu al spatiului sacru este tocmai cel „arhival“ si, prin urmare, respectivele argumente nu ii sint proprii.

In virtutea respectivului atribut, sacrul se stocheaza, intensificindu-se pe un loc, tocmai in virtutea ipostazelor succesive care il traverseaza. Ele lasa in urma cicatrici si pliuri ale razgindirii (vezi locul din Piata Unirii, Bucuresti, abandonat in cele din urma, al Catedralei Neamului); interstitii de violenta – care, situate in context prezent, par neepuizate inca (vezi soarta curenta a Manastirii Vacaresti); foetusi (proiectele neexecutate, concursurile) si corpuri fara suflare (Biserica Mihai Voda, jupuita de incinta si stramutata de pe locul sau sacru intr-unul sub-profan). Dar lasa, de asemenea, lacasuri noi, in care sacrul isi cauta o expresie mai adecvata. A nu ingadui devenirea unui astfel de loc privilegiat este, cred, o eroare. A vorbi despre timp in arhitectura inseamna cu necesitate si a aduce in discutie problema memoriei unui loc. Capsulele temporale pe care le descoperim astazi au fost plasate cu secole, daca nu cu milenii in urma. Straturile succesive de constructie pe care se ridica Roma contemporana nu doar o sustin, ci ii si transfera acesteia din urma timp. Adeseori, straturile sub- si supraterane functioneaza nu doar ca memorie, ci si ca „subconstient“ colectiv al orasului.

Exemplul cel mai tulburator pe care l-am putut gasi a fost S. Clemente, o biserica din secolele al XI-lea si al XII-lea, aflata undeva in preajma Colosseum-ului. In forma „actuala“, ea a fost ridicata de Papa Pasquale II pe locul unde se va fi aflat locuinta Papei Clemente I, al treilea papa dupa Sf. Petru (88-97 d.Ch.). Biserica „noua“ este asemanatoare ca structura interna cu S. Maria in Cosmedin – la rindul sau un monument sedimentat –, aflat in proximitatea a doua dintre cele mai vechi temple romane, cel al Fortunei Virile si cel rotund, al Vestei (sec. II a.Ch.). Dar ceea ce este cu adevarat tulburator la S. Clemente, dupa ce iti revine rasuflarea pierduta in admirarea mozaicurilor absidale din secolul al XII-lea, care reiau insa teme paleocrestine – un Hristos rastignit pe o cruce vegetala, incarcata de porumbite, vlastarii crucii imbratisind lumea in locul si in numele Lui – abia atunci incepe cu adevarat experienta timpului. Spuneam mai devreme ca intri in biserica „noua“. Asta pentru ca sub ea se mai afla o basilica din secolul al IV-lea, conservata mai bine decit sint, la noi, monumente cu 1500 de ani mai „crude“. Picturile cu viata si faptele lui S. Clemente umplu zidurile – acum subterane – ale vechii basilici.

Dar asta nu este totul. Dupa ce ai terminat de admirat si acest strat, mai ai inca de coborit inapoi in timp, de vreme ce basilica veche insasi sta pe un strat inca si mai timpuriu, pe care si l-a su(b)pus: un templu mithraic de secol III, cu propria sa „scoala“, totul – iarasi – remarcabil de bine conservat in profunzimea pamintului. Credeti ca am terminat? Nu. Mai exista inca alte si alte straturi sub templul mithraic – nevizitabile –, pina in maruntaiele pamintului parca. Strat sub strat, canale peste foste case romane, secol sub secoli succesivi: timp incastrat in ziduri, in intunericul care sustine biserica de la suprafata. Nivelul acesteia este la rindul sau unul aproape subteran in raport cu strazile dimprejur, dat fiind ca orasul s-a inaltat deja in aproape-mileniul scurs de atunci.

Pare ca devenirea acestei succesiuni de straturi sacre a fost oprita din sedimentare, cel putin pentru o vreme. Cind au trecut doua milenii peste un asemenea loc – memorabil si memorator –, ce mai conteaza urmatoarele? In definitiv, cele treizeci si cinci de secole care ne despart de facerea obeliscului teban din Piata Palatului Laterano, obelisc adus de imparatul Constantin spre a fi amplasat in centrul Circului Maximus, ne impaca definitiv cu ideea scurgerii timpului asupra lucrurilor pe care le inchipuim sau le construim (o forma aparte, atipica, de facere). Nimic nu se pierde, atunci cind este facut cu excelenta. Iar transformarea unei case in ruina, apoi in strat constitutiv (sau in fundatie) pentru o noua etapa a edificarii este nu doar logica devenirii in timp a arhitecturii celei cu adevarat importante, ci si lectia uluitoare pe care monumentele ne-o dau noua, celor care ne temem de moarte. Arhitectura moare pentru a redeveni, intr-un ciclu pe care il intrerup doar uitarea si forma ei activa – alungarea deliberata a memoriei. Altfel, ea se depune, strat dupa strat, ca si pamintul sau roca din care a fost extrasa, pina la capat. In ce priveste arhitectura buna – ne spune lectia lui S. Clemente –, Ecleziastul pare ca se insala…


Genealogii

Invizibilitatea spatiala a sacrului este deopotriva un dat al modului in care noi folosim spatiul si, poate, o consecinta a neutralitatii sacrului insusi in raport cu locurile inspatierii sale, care noua ni se pare a fi alegere deliberata a sacrului insusi de a nu se arata aici, ci, dimpotriva, de a aparea acolo. Aproape ca putem vorbi despre o coregrafie a celor doi „actori“: locul pregatit pentru sacru si sacrul insusi, care se arata (sau nu) in acel loc. Intre neutralitate (care exclude insa pasivitatea) si actiunea violenta (pe care ne-o ilustreaza ridicarea Turnului Babel), calea pare sa fie una a succesivelor tatonari reciproce, a straturilor de replieri si pregatiri care se sedimenteaza (si agrega chiar, in forma de materie construita), asa precum o istorie cu final fericit – cea a Templului ierusalimitan.

Acesta este, mai presus de orice, un palimpsest: a) spatiu nomad incorporat in chivot si in periplul lui desertic, depus/incorporat apoi drept caz particular in Sfinta Sfintelor; dar si b) loc fix, consacrat ca destinatie a exodului; c) Casa a Numelui Domnului (ridicata insa – destul de semnificativ – numai dupa ce s-a urnit edificarea palatului regal); d) plan revelat, sub amenintarea divina de a nu se schimba nimic din forma si proportiile reciproce ale spatiului sacru (alterat totusi nu numai in marime absoluta, dar si in proportii de-a lungul diferitelor ipostaze sub care apare revelatia: chivot mobil sau odihnindu-se in cort la Moise, templu pulsatoriu, in cicluri de zidiri si violente dez-fiintari la David, Solomon, Iezechiel si ceilalti profeti, pina dupa rastignire). Ambiguitati, razgindiri (David), ridicari impotriva (Neemia), indepartari de el (robia babiloniana, diaspora) si aduceri laolalta – toate contribuie la caracterul de arhiva a Templului.

Nu este o arhiva constituita exclusiv din izbinzi; cum ar putea, de vreme ce straturile arhivei sint intercalate de cezuri, cel mai adeseori violente; or, ele tocmai sint cele care, prin ruptura, instituie straturi. Sectiunea verticala prin Troia este semnul unor depuneri succesive de orase intrerupte de tragedii care le-au dez-fiintat, pentru a face loc unei noi intemeieri. La fel este si cazul Ierusalimului si, inlauntrul sau, al Templului. In durata lunga, istoria Templului este violenta (reciproca) a straturilor succesive de timp, dar si tandrete a lor. Templul este uitat sub istorie si apoi excavat, readus la suprafata/in prezent. Daca sacrul este ceea ce aduce oamenii impreuna, Templul ierusalimitan indeplineste cu prisosinta aceasta conditie. In plus, i se mai adauga si modelul Ierusalimului ceresc si, in el, a Templului insusi. Planul ideal1, niciodata realizat, supra-vegheaza arhiva de izbinzi partiale si esecuri.

Adeseori, pisaniile bisericilor urmaresc inapoi in timp arhiva locului asezarii lor – reala sau mitica/imaginara. Biserica prezenta va fi fost asadar ridicata in locul alteia, dintr-un material (mai) perisabil poate si/sau care a ars, a fost distrusa sau s-a descompus din pricina unei abandonari silite ori a nemerniciei omului; ori precedenta o va fi inlocuit pe alta si tot asa, fara inceput. Inceputul pare sa se afle in timp mitic si intr-o geografie aleasa: va fi fost aici, poate, un „loc mindru“ ori poate locul unei revelatii. Oricum, sedimentele pe acelasi loc invoca sacrul. Uneori il cheama inapoi – printr-o noua consacrare – dupa ce a fost alungat. Alteori aceasta devotiune fata de loc are sensul si intensitatea rugaciunii fata de o icoana. Pelerinajul imparatesei Elena la Ierusalim si in imprejurimi, spre a localiza si a readuce la lumina straturi originare – ascunse – ale povestii crestine, da seama despre aceasta natura duala – stabilitate si pelerinaj/exod catre sau dinspre el – a locului/spatiului sacru.

Toate aceste „genealogii“, intrerupte de bruste episoade potrivnice care se stabilesc intre straturile arhivei ne amintesc de genealogiile nietzscheene revizitate de Foucault in Nietsche, Genealogy, History. Acestea ne vorbesc nu atit despre individ/subiect ca instanta, ci despre reteaua de legaturi complexe si de „conditii istorice care conduc la producerea sinelui constitutiv“; genealogiile investigheaza „fundatiile acelei lumi sconcrete, subiective, a individului sit conditiile care il fac pe acel individ cu putinta“, cum formuleaza Mark Rozahegy (in Perez-Gomez ed., 1999, p. 191). Analog, in cazul bisericii, arhiva locului pe care este ridicata si genealogiile sale, pe care locul le gazduieste, slabesc interesul pentru instanta prezenta si o inscriu intr-un proces de devenire la care toate instantele trecute, modelul din tabloul votiv pe care ctitorul il inchina vreunui sfint sau lui Dumnezeu insusi, macheta daurita care slujeste drept tabernacol, precum si variantele de biserica ramase virtuale (spre pilda, proiectele pentru un concurs major de catedrala), co-participa deodata la inscrierea in real. Pe un astfel de sit, biserica sade pe sedimente; acestea nu doar i-au „facut loc“ spre a putea sa apara, dar o si explica. Pe un astfel de sit, biserica de acum este „doar“ parte a unui proces de devenire: prezenta mindra astazi, in ea deja se vede urmatorul strat al arhivei care asteapta in profunzime.

Ma obsedeaza insa spusele patriarhului Iustin, care a ingaduit demolarea Manastirii Vacaresti sub cuvint ca aceea oricum nu mai era de multa vreme loc sacru, ci inchisoare2. Va mai fi vreodata reinnodata arhiva sacrului de pe acel loc? Mai este acest lucru cu putinta3? Refacerea Manastirii Vacaresti, ca o „ridicare impotriva“, ar fi putut rezolva atit aceasta problema, cit si prea presanta grija pentru o Catedrala a Neamului; in plus, macar cu acest gest ne sint inca datori intii-statatorii Bisericii; recunoasterea culpei si ridicarea altor lacasuri nu stinge prezentul continuu al dramei. Insistenta, incapatinarea de a reconstrui pe un acelasi loc (identificat cindva inapoi in timp ca sacru), fara a oferi nici o garantie privind sacralizarea spatiului rezultat, este oricum de preferat instituirii intimplatoare4 si violente5 de locuri pentru biserici a caror ratiune de a fi este, in fond, exterioara scopurilor prime ale unui spatiu sacru.

Conversia nu este insa valabila: templul nu este „impur“ din pricina prezentei artei, dimpotriva: arta intensifica efectul de sacru al spatiului respectiv; spunind aceasta, nu vreau sa aduc deloc in minte teatralitatea barocului si nici instituirea prin arte si arhitectura a unei scene pe care adunarea credinciosilor sa se comporte „ca si cind“ s-ar afla in prezenta sacrului. Excesul de teatralitate, estetizare sint cu siguranta de natura sa paraziteze si, in final, sa oculteze actiunea spatiului sacru qua sacru. Dar, aflata intreolalta cu semenii in preajma sau in spatiul sacru, fiinta umana se afla sub influenta prealabila a artei sacre, care ii semnalizeaza ca se apropie sau se afla pe teritoriul alteritatii: dincolo. Iata de ce instituirea, chiar minimala, a alteritatii este una dintre primele conditii pentru spatiul sacru.

Ne reamintim in acest context de spatiul unde s-a savirsit Cina cea de taina: este vorba despre camera de oaspeti a unui necunoscut din Ierusalim. Camera de oaspeti este pregatita pentru celalalt: (mai) decorata, cu desavirsire curata, mai putin umblata si, atunci cind este totusi folosita, un spatiu mai degraba public pe teritoriul privatului, sau aflat oricum in relatie de proximitate cu strada/curtea. Poate ar mai trebui adaugat ca unele versiuni ale Bibliei vorbesc chiar despre o „camera de sus“, asadar cumva desprinsa de pamint. Observatia ar merita interpretata insa numai daca aceasta localizare „deasupra“ a camerei de oaspeti ar fi adevarata si in raport cu celelalte incaperi ale casei. Or, daca intreaga casa este ridicata de la sol, precizarea nu se mai adreseaza doar camerei de oaspeti si, deci, este irelevanta. Pornit dintr-o casa, ori localizat inca intr-una, dar si aflat in centrul unei asezari, spatiul sacru este, trebuie sa fie diferit de restul spatiilor si aceasta diferenta trebuie marcata de arhitectura lui. Spunind acest lucru insa, de indata trebuie sa atrag atentia ca, pe de alta parte, relatia unui edificiu de cult cu propria sa traditie trebuie sa fie una de asemanare, de inrudire, chiar daca nu tocmai de identitate.

Cu alte cuvinte, biserica trebuie sa fie diferita, oricit de putin, de casa si de restul edificiilor. In acelasi timp insa, ea trebuie sa nu fie total diferita de lacasurile aceluiasi cult, care o preced. Astfel, biserica trebuie recunoscuta qua biserica, atit sincron (fata de restul zidirii), cit si diacron (in interiorul devenirii propriului tip de spatiu). Aceasta balanta exclude doua tipuri de excese: alteritatea radicala si identitatea radicala. Bisericile-case, bisericile-hala nu sint expresii potrivite pentru sacru (si) din pricina ca nu identifica locul/spatiul respectiv ca diferit. Repetitia fara diferenta a lacasurilor existente este de asemenea proasta, intrucit nu este de natura sa instituie un nivel nou al arhivei (traditiei, in cazul de fata), multumindu-se sa repete, fara har, ceea ce exista deja, in felul in care, dupa Borges, Pierre Menard dorea sa devina, fara a putea reusi vreodata, autorul lui Don Quijote.
In absenta diferentei (care exista insa oricum, fie si doar prin inspatierea in contexte, materiale si la scari diferite a „replicilor“), arhiva devine tautologica, se curbeaza in sine (i.e. intr-un strat al sau privilegiat pentru motive de regula exterioare regulii dupa care este constituita arhiva) si inceteaza sa functioneze ca sol fertil pentru noile straturi, asadar pentru virtuala arhiva.

A replica astazi doar sub-stratului bizantin al arhitecturii ortodoxe de pe teritoriul Romaniei inseamna a repudia in subtext pe toate celelalte care concura la instituirea diferentelor de nuanta sau chiar de rang intre bisericile ortodoxe de pe teritoriul provinciilor istorice care compun statul roman modern. Dimpotriva, a limita influentele asupra arhitecturii de cult ortodox doar la cele exercitate in interiorul granitelor politice si administrative actuale inseamna a aplica arhivei un criteriu de reorganizare interna exterior acesteia si la care ea raspunde distorsionat sau este muta. Repliata in repetitie fara diferenta, arhitectura replicilor nu este fertila nici in ce priveste vadirea spatiului sacru; in depunerea de straturi, el are nevoie de prospetime in continuitate spre a ramine pe teritoriul unei astfel de „arhive“ care este locul unui lacas de cult.
Camuflata in identitatea cu restul arhitecturii „laice“ (casa, hangar, sala de intruniri etc.), biserica reformata, bunaoara, doreste sa se distinga de „celalalt“ hulit (aici, lacasul de cult catolic), dar nu reuseste decit sa se dizolve in lipsa de identitate proprie in raport cu propria localizare comunitara. Aducerea laolalta goetheana nu mai functioneaza atunci diferit de aducerea laolalta pentru oricare alt scop comunitar (negociere, schimb, luare de decizii sau infruntare etc.). O astfel de aducere laolalta nu garanteaza si raminerea intreolalta.

__________
1. Un alt exemplu, evident „inferior“ celui al Templului din Ierusalimul ceresc, dar la fel de „ireal“: este vorba despre Biblioteca din Il nome della rosa al lui Umberto Eco: planul turnului/biblioteca este acolo (si) o imago mundi; biblioteca, astfel organizata, este ea insasi nu doar o arhiva, dar si un proiect de (re)organizare (ideala) a lumii. Departe de a fi neutra, „arhiva“ lui Eco este una activa, ba chiar periculoasa, cum se va dovedi in cele din urma; or, in acest fel, incendierea finala a bibliotecii nu este doar pierderea unor carti de nerecuperat, ci si implozia unui proiect de real.

2. A se vedea pentru detalii si pentru – intreaga – ingrozitoarea poveste cartea de spovedanie si documente a lui Gheorghe Leahu Demolarea Manastirii Vacaresti. Cit despre modul in care spatiul manastirii a functionat drept inchisoare, avem marturia lui Slavici din Inchisorile mele, de asemenea accesibila cititorilor intr-o versiune publicata relativ recent.
3. Dupa inchisoare – destinatie de care manastirile nu au fost straine de-a lungul istoriei, tocmai datorita naturii lor claustrate – a urmat nu reconsacrarea, ci stergerea de pe fata pamintului si rimarea maruntaielor acelui loc (asadar, probabil, inclusiv alungarea crucii ingropate sub altar, la inceput), carora li s-a adaugat in-locuirea tarimului consacrat cu o fundatie de beton armat.

4. Nici una dintre bisericile pe care le-am proiectat nu au vreun amplasament ales altfel decit prin negocieri cu primariile locale. In interiorul lor, glisarea sau girarea obiectului insusi a fost frecventa, in functie de optiuni urbanistice sau puseuri ale comanditarilor. Asa se face ca, cel putin intr-unul dintre cazuri (Urziceni), crucea sfintita care ar fi trebuit sa consacre locul altarului a ramas cu totul in afara lacasului finalizat!
5. Construirea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea astfel incit acesta sa fie practic obligat sa sarute troita care marcheaza locul din piata destinat amplasarii da seama despre o asemenea violenta a consacrarii, care este mai degraba cautatoare de o legitimitate de care nimeni nu pare sigur. Si cu cit mai nesiguri, cu atit mai violenta actiunea lor: Ciorbea, Diaconescu, N. Noica (si secretarii sai de stat), Lis – cu totii au fost la un moment sau altul gata sa interpreteze sau sa forteze pasii prin care orice proiect de o asemenea amploare ar fi trebuit sa treaca, cu pretul eliminarii celor incomozi, al intimidarii comisiilor de avizare (lacasuri de cult MLPAT, monumente istorice etc.). In fine, presedintele Constantinescu a patronat consacrarea locului, dind girul sau acestui manual despre cum nu trebuie tratata chestiunea locurilor si a spatiilor sacre.