Al doilea roman al Ioanei Bradea este, aparent, foarte
diferit de primul, contrazicînd (sau, după caz, frustrînd) aşteptările de
lectură ale celor care ar fi putut paria că „scandalosului“ Băgău de acum şase
ani îi va urma o carte pe aceeaşi linie detabuizantă. De la proza erotismului
obsedant şi de la subiectul „liniilor fierbinţi“ autoarea, între timp
cuminţită, a trecut la o descriere cvasi-poematică a oraşului de provincie
devastat de transformările sociale de după 1989. Aşadar: o schimbare de decor,
de subiect şi, întru cîtva, de scriitură.
Ioana BRADEA
, Scotch, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2010, 184 p.
Spun „întru cîtva“ pentru că, deşi
evident altfel construit – adică, în primul rînd, mai epic –, romanul de debut
al Ioanei Bradea avea, ca şi Scotch, o textură pe alocuri lirică. Lirismul
însemnînd, în cazul acestei scriitoare, cu totul altceva decît expresia unei sensibilităţi
ce se dezlănţuie în cascade şi în volute stilistice îndoielnice. Şi în Băgău,
şi în Scotch lirismul este sobru, supravegheat pînă la autocenzură. Şi e, de
fapt, o notă dominantă a atmosferei, răzbătînd printre rînduri – de multe ori
aliat cu ironia – chiar şi în cele mai „dure“, mai impudice secvenţe. O notă pe
care comentariile dedicate volumului de debut nu au sesizat-o întotdeauna; căci
prejudecăţile de lectură o făceau mai puţin vizibilă. S-a insistat, de altfel,
excesiv asupra sexualităţii tematizate fără inhibiţii (y compris lexicale) în
Băgău – cînd, în realitate, acesta era doar un prim strat, cel mai superficial,
al naraţiunii, romanul deschizîndu-se discret (netezist) spre investigaţia
socială. Nici vorbă: pansexualismul nu e aici un moft, nu e exhibiţionism
gratuit ca în autoficţiunile cvasi-consumiste de import francez sau, ca să dăm
un exemplu autohton, ca în teribilistul roman al Ioanei Baetica, Pulsul lui Pan
(apărut în acelaşi an cu Băgău: în 2004).
Un proiect prozastic coerent
Dincolo de vizibilele diferenţe tematice ori de compoziţie
(care arată că Ioana Bradea nu e deloc o autoare previzibilă), Băgău şi Scotch
se integrează într-un proiect prozastic coerent, ilustrînd din două unghiuri
diferite aceeşi supra temă: marasmul societăţii româneşti postdecembriste în
tranziţia sa de la un comunism care a lăsat sechele către un capitalism
improvizat („de cumetrie“, vorba cuiva), poate la fel de angoasant. Cam aceasta
ar fi – simplificînd, deşirînd firul subţire al naraţiunii – urzeala prozei în
discuţie, background-ul ei ideologic, căruia i se subsumează, în cele două
cărţi ale Ioanei Bradea, cîteva suficient de relevante „studii de caz“,
radiografii ale inadaptării, ale debusolării, ale eşecului existenţial.
În Băgău ne găseam într-un mediu studenţesc unde se pune,
destul de dramatic, problema supravieţuirii: personajul central, o tînără
venită din provincie în Capitală, la Universitate, trăieşte la limita
schizoidiei, îşi plăteşte studiile cu preţul orelor în care lucrează la o linie
erotică. Obscenitatea, perversiunea, devianţa – îngroşate grotesc în unele
pasaje – dădeau, metaforic, imaginea lumii româneşti postcomuniste. În Scotch
aberaţia acestei lumi este altfel (trans)figurată: nu prin apel la o recuzită
imagistică a sexualităţii mai mult ori mai puţin deviante (ca în romanul
anterior), ci prin metafora degradării organice, prin apelul la un imaginar
thanatic. Mediul de observaţie nu mai e Capitala, spaţiu (între altele) al
freneziilor dionisiace în variantă (post)modernă, ci Provincia, oraşul mic, cu
fabrici părăsite şi cu oameni care îşi îneacă amarul în alcool prost. Cu un
clişeu ce definea (defineşte) o parte consistentă (cantitativ) a prozei
româneşti de acum un secol: e vorba de „locul unde se moare“, de „locul unde nu
s-a întîmplat nimic“, de „Provincia care ucide“. În treacăt fie zis, nu cred că
ar fi neinteresantă o analiză a modului în care (şi a traseului pe care), în
literatura acestui început de secol, revin teme şi subiecte vechi (unele
poporaniste), uitate la naftalină şi taxate ca derizorii. S-ar putea observa
astfel că oamenii de prisos din literatura unor Brătescu-Voineşti sau
Bassarabescu şi oamenii de prisos din literatura ultimului deceniu au,
întîmplător, surprinzător de multe lucruri în comun...
Scotch nu e atît o „poveste“, cît un poem, descripţia
poematică oscilînd între notaţia seacă, precisă, „prozaică“ şi insertul liric.
Microromanul Ioanei Bradea se asamblează din tablouri – dezolante peisaje
sublunare – ale unui oraş de provincie cu fabrici închise, cu străzi paupere,
cu oameni răzleţi şi necăjiţi. Pagină cu pagină se reconstituie harta unor
locuri în care obiecte şi oameni deopotrivă trăiesc o agonie prelungită.
Reperele sînt clădirile dezafectate – etalîndu-şi impudic zidurile ruinate,
scheletul metalic dezgolit pe alocuri –, cimitirul, căminul de nefamilişti,
cîrciuma „La Betoane“, Fabrica de Utilaje Speciale (una dintre puţinele rămase
în viaţă) învecinate cu un penitenciar, strada Narciselor – „chircită“,
„singura din oraş care se poate lăuda că duce-n spinare şapte baruri“ –, un
supermarket sub acoperişul căruia şi-au făcut cuiburi vrăbiile, drumul pe unde
intră în oraş autobuzele hîrbuite cu care călătoresc muncitorii navetişti,
„pasarela cu sinucigaşi“ şi altele asemenea. Totul mărturiseşte falimentul
proiectului comunist şi lipsa de energie a noii lumi postcomuniste. Aproape
nimic nu se întîmplă în romanul Ioanei Bradea, pentru că nimic nu se poate, de
fapt, întîmpla într-un decor ca acela schiţat mai înainte; şi cu toate acestea,
impresia – la lectură – este aceea de dinamism. Naraţiunea a fost aproape cu
totul substituită de descriere, dar fiecare secvenţă descriptivă conţine, în
filigran, o virtuală poveste. Scotch evocă, într-un fel, reportajele
interbelice ale unui Geo Bogza – scrise nervos, percutant de un martor
neconcesiv a cărui capacitate de observaţie şi de notaţie deopotrivă ţinteşte
întotdeauna esenţialul.
Frînturi de poveste sînt imbricate, mai mult sugerate, în
textura poemului-roman. Cîteva personaje fără nume apar foarte discret în cadru,
bîntuind fantomatic un spaţiu postindustrial de coşmar. Între un tînăr Inginer
şi tînăra Secretară a Directorului singurei fabrici profitabile din oraş se
ţese o idilă, consumată în lungi şi stranii plimbări printre ruine. Tînăra
străbate oraşul pe role şi cară în permanenţă cu sine, în rucsac, un exemplar
din Marcus Aurelius. La un moment dat, îşi aminteşte, fără aparentă legătură cu
imaginile prezente, chipul Doinei Cornea zărit cîndva, în studenţie, pe o
stradă din Cluj... Cîteva amintiri-flash-uri luminează unghere din biografia
tinerei Secretare. Existenţa ei, nepovestită în adevăratul înţeles al
cuvîntului, poate fi totuşi reconstituită din asemenea imagini (ca un vas din
doar cîteva cioburi). Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru celălalt personaj
de prim-plan: tînărul Inginer este tot o victimă a Provinciei – venit ca
stagiar în oraş, pentru numai cîţiva ani, cu gîndul de a-şi termina doctoratul,
îşi dă seama că nu mai are forţa să plece... În mod revelator, unicul personaj
care are nume în Scotch este un mort, Ilă (un altul, Vasile, e amintit numai în
treacăt)...
O carte surpriză
Adevăratele „personaje“ ale acestui poem straniu sînt, pînă
la urmă, Fabrica de Sticlă, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, fosta Fabrică
de Pîine, Fabrica de Ţuică – pe zidurile cărora au rămas lipite, din loc în
loc, vechi lozinci destinate muncitorilor comunişti – sau noua fabrică de
„prelucrare, ambalare, congelare şi conservare a melcilor“ (aluzie, poate, la
filmul bine-cunoscut al lui Mircea Daneliuc!...). Ingenioasă, descripţia
transformă toate aceste sinistre edificii în organisme – odată vii –, în timp
ce trupurile (ce se mişcă somnambulic) ale oamenilor sînt văzute ca mecanisme.
Clădirile/obiectele sînt aici corpuri. Corpuri în descompunere. O hală industrială
are „pieptul dezgolit“. Fabrica de Pîine „a fost violată şi părăsită de mult“
(!). O uşă spartă apare „ca o gură muribundă uitată întredeschisă“. De undeva
se aude cum „murmură [...] o încrengătură uriaşă de ţevi subţiri, cenuşii,
verzui şi spălăcite.“ „Două orbite goale mărturisesc, în apropierea uşii, cît
de barbar au fost smulse prizele din perete.“ O hală „se cască hămesită“.
„Conductele erau încolăcite cu coapsele în jurul unor stîlpi: au înecat tavanul
într-o pînză metalică de păianjen. L-au îmbîrligat în zeci de ţevi roşii, verzi
sau albastre.“ În schimb, pentru oameni, în Fabrica de Aliaje Speciale se
pregătesc „proteze şi înlocuitori ai sistemului osos. Se produc aici diverse
tipuri de tije metalice pentru şolduri, picioare sau mîini“...
Scotch este un text puternic şi o carte surpriză: pe cît de
calofilă, pe atît de „realistă“. De un realism atroce.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters