Naşterea Cuvîntului întrupat,
sărbătorită în fiecare an de Crăciun, nu este un mit
fermecător, bazat pe o legendă de origine iudaică a unui „copil
născut dintr-o Fecioară“. Descriind procesul de convertire al
scriitorului irlandez C.S. Lewis, cardinalul Schönborn
povesteşte că acesta citise o carte despre miturile morţii şi
învierii divinităţii, care se regăseau, în natură, în
moartea şi învierea grîului şi că, într-o zi, îl
auzise pe un ateu convins declarînd că dovezile pentru
istoricitatea Evangheliilor ar fi foarte convingătoare. Atunci Lewis
a rămas uimit la gîndul că, la urma urmelor, Isus nu fusese
doar o zeitate a grîului care şi-a dat viaţa pentru ca viaţa
lumii să poată continua, ci că, de fapt, Dumnezeu chiar murise
odată cu adevărat (1.).
În absenţa acestui Cuvînt
care „s-a făcut trup“, omului îi lipseşte, s-ar părea,
raţionalitatea de care are nevoie pentru a da un contur teleologic –
adică, un sens – vieţii sale. Totuşi, nimeni nu este obligat să
creadă în acest Cuvînt. Credinţa creştină este tot
mai mult, în societăţile liberale şi democratice de azi, oopţiune bazată pe o profesiune ce nu mai este, în multe
cazuri, „moştenită“ de la familie sau tradiţie. Această
opţiune este tot mai des contemplată ca o posibilitate între
multe altele.
„Liberalizarea“ obligaţiei sociale
de a crede, mai ales prin retragerea unor presiuni constrîngătoare
exercitate de familie sau de mediu, este şi o veste bună, în
măsura în care opţiunea de a crede poate fi, în
sfîrşit, o expresie a libertăţii personale. Şi este,
desigur, o diferenţă între a-ţi practica propria credinţă
cu conştiinţa, chiar dacă inevitabil fragilă, a unei chemări
personale şi a merge, de pildă, în fiecare duminică la
biserică, încolonat alături de fraţi şi surori, dar fără
nici o intenţie sau o dorinţă clară de a-l întîlni pe
Dumnezeu şi de a asculta Cuvîntul său.
S-ar putea spune, totuşi, că există
o diversitate a modelelor de raţionalitate ce pot fi folosite de
oameni diferiţi, pentru a da un sens propriei lor existenţe. În
primul rînd, există o raţionalitate bazată pe încrederea
într-o ordine socială previzibilă – cea pe care grecii o
numeau nomos, asociind-o cu legea sau cu convenţiile unei
comunităţi. Există, apoi, o raţionalitate bazată pe coerenţa
între anumite structuri psihologice, care e de obicei guvernată
de ceea ce numim motivaţie. Şi, desigur, există şi o
raţionalitate morală, ce poate depinde de motivaţia psihologică,
dar este totuşi construită pe temeiul unor valorizări de natură
etică. Aceasta din urmă nu este cu necesitate şi o raţionalitate
religioasă. Un ateu sau un agnostic pot fi la fel de convinşi ca un
evreu credincios sau un creştin practicant că furtul este o acţiune
rea, chiar dacă nu crede într-un Dumnezeu care ar fi prescris
o poruncă de tipul „să nu furi“ (porunca a şaptea a
Decalogului).
Putem însă observa că toate
aceste ordini raţionale nu sînt imune faţă de ceea ce putem
numi, pe urmele lui Aristotel, „noroc moral“. Dacă „norocul
moral“ este brusc suprimat, ordinea raţională bazată pe nomos,
coerenţă psihologică şi valorizare morală se poate dovedi, la
rîndul ei, vulnerabilă. La limită, chiar şi ordinea Legii
divine poate fi dezintegrată prin suprimarea „norocului moral“,
aşa cum vedem din mărturia extraordinar de profundă şi
emoţionantă a scriitorului evreu Elie Wiesel, din romanul săuNoaptea, în care redă circumstanţele extreme în care el
însuşi şi-a pierdut credinţa iudaică, în lagărul de
la Auschwitz (2.).
Dacă „norocul moral“ este brusc
suprimat, omul continuă, totuşi, să aibă nevoie de o
raţionalitate – dar, în mod cert, va avea nevoie de o altă
raţionalitate, care să poată da un sens suferinţei sale. Omul va
fi atunci asemenea lui Iov şi poate va protesta, asemenea lui, şi
se va mînia pe tăcerea lui Dumnezeu, pe Dumnezeul Legii care
acceptă să fie ucis în inima lui. Totuşi, în final,
Dumnezeu îi dă dreptate lui Iov şi nu celor care i-au apărat
cauza prin predici superficiale şi moraliste, care susţineau
imaginea mediocră a unui Creator ce nu cunoaşte şi nu înţelege
suferinţa omului. Omul care îşi pierde „norocul moral“ va
avea nevoie de raţionalitatea oferită de Dumnezeul care îi dă
dreptate lui Iov, chiar şi după ce acesta din urmă a pus în
discuţie dreptatea divină.
Această raţionalitate „paradoxală“
a lui Dumnezeu, bazată mai mult pe iubire decît pe o dreptate
legalistă, devine, odată cu naşterea lui Isus Cristos, un Logos
întrupat. Este Logos-ul care va accepta să meargă pînă
în adîncul suferinţei şi al deznădejdii omului, pînă
la strigătul nopţii şi al disperării în faţa tăcerii lui
Dumnezeu: „Pentru ce m-ai părăsit?“. Nu putem înţelege
semnificaţia acestui Logos divin care „s-a făcut trup“ decît
dacă asociem, la imaginea nativităţii atît de intens
valorificate iconografic, a copilului divin născut în iesle,
înconjurat de mama sa şi de tatăl său adoptiv, de păstori,
de animale şi de îngeri, şi imaginea tragică a răstignirii
pe Cruce a aceluiaşi Cuvînt întrupat. Nu putem înţelege,
în dimensiunea sa întrupată, raţionalitatea ce a dat
vieţii lui Iov un nou sens, după ce acesta a fost consolat de
întîlnirea cu paradoxul lui Dumnezeu, decît
printr-o contemplare a Cuvîntului întrupat nu numai în
lumina bucuriei Crăciunului, ci şi în lumina Pătimirii,
Morţii şi Învierii sale.
Altminteri, în absenţa
contemplării integrale a vieţii Logos-ului, nu ar avea sens să
spunem că omul ar avea nevoie de raţionalitatea oferită de
Cuvîntul care „s-a făcut trup“. Bucuria Crăciunului este
într-adevăr opţională, şi nu avem motive serioase să o
împărtăşim, dacă nu avem în vedere paradoxul divin
care a dobîndit viaţă umană prin Cuvîntul întrupat
şi care s-a manifestat mai ales prin suferinţa umană asumată de
acelaşi Logos pe Cruce.
Aceasta nu înseamnă, desigur, că
bucuria Crăciunului ar trebui să fie umbrită în fiecare
clipă de o premoniţie plină de angoasă a suferinţei Crucii, ci
că aceasta din urmă dă sens întregii raţionalităţi
întrupate de Logos. De aceea, putem spune că bucuria Învierii
are o adîncime mai profundă decît cea a Crăciunului,
fiind sărbătoarea triumfului asupra morţii şi a suferinţeiLogos-ului, la fel cum bucuria lui Iov, în urma
binecuvîntărilor primite de la Domnul după sfîrşitul
suferinţelor sale, este mai mare decît bucuria stării lui
iniţiale, cînd nu începuseră încă ostilităţile
lui Satana împotriva lui. Deşi, desigur, bucuria Crăciunului
poate fi, la rîndul ei, sporită prin integrarea în
contextul mai larg al misiunii Logos-ului de a-i oferi omului o
raţionalitate paradoxală, care îl poate consola şi în
suferinţă – de a îi putea oferi un sens chiar şi dacă
celelalte ordini raţionale au colapsat.
Desigur, nici această raţionalitate
paradoxală a Cuvîntului divin nu este obligatorie şi a o
impune cuiva împotriva voinţei sale înseamnă a acţiona
împotriva adevăratei sale naturi. Natura Cuvîntului
este, cum s-a afirmat de multe ori, una şi aceeaşi cu natura
adevărului – dar a adevărului care respectă conştiinţa şi
libertatea interioară a omului, şi nu „se impune“ decît
cu „armele“ blîndeţii şi modestiei.
Dar fireşte că imaginea acestui
adevăr ar fi mai atrăgătoare dacă Cuvîntul ar fi mărturisit
mai coerent, nu doar prin gesturi exterioare, de către cei care
pretind că aderă la el prin credinţă. Pentru că, dacă paradoxul
lui Dumnezeu rămîne acela de a-l mîntui pe om dincolo de
graniţele dreptăţii, coborîndu-se pînă în
adîncul celor mai teribile suferinţe umane, paradoxul omului
în general şi al multor creştini în particular rămîne
acela de a cultiva visul unei vieţi binecuvîntate de Domnul,
dar scutite de nevoia de a răspunde raţionalităţii sale
mîntuitoare cu o deschidere ce implică responsabilitatea. Sau,
în cuvintele lui Chesterton, „creştinismul nu a fost testat
şprin experienţăţ şi găsit inadecvat, ci a fost descoperit ca
dificil şi nu a fost încercat“ (3.).
––––––––––––––
1. Christoph Schönborn, Weihnacht
– Mythos und Wirklichkeit. Meditationen zur Menschwerdung,
Johannes, Einsiedeln, 1993, p. 23.
2. Citatul din romanul Noaptea al lui
Elie Wiesel, traducere de Diana Crupenschi, Bucureşti, Univers,
2005, p. 41, în care Wiesel descrie felul în care şi-a
pierdut credinţa încă din prima noapte petrecută la
Auschwitz, la vederea flăcărilor dintr-o groapă în care erau
incineraţi bebeluşi, este tulburător şi absolut memorabil: „N-am
să uit niciodată noaptea aceea, prima noapte de lagăr, care mi-a
preschimbat viaţa într-o noapte lungă, de şapte ori
blestemată, de şapte ori zăvorîtă. N-am să uit niciodată
fumul acela. N-am să uit niciodată feţişoarele copiilor ale căror
trupuri le-am văzut arzînd, transformate în ghirlande de
fum sub cerul albastru şi mut. N-am să uit niciodată acele flăcări
care mi-au mistuit pentru totdeauna credinţa. N-am să uit niciodată
clipele acelea care mi-au ucis sufletul, mi l-au ucis pe Dumnezeul în
care credeam şi mi-au transformat visele în ţărînă.
N-am să uit niciodată toate acestea, chiar dacă aş fi condamnat
să trăiesc pe pămînt la fel de mult ca Dumnezeu însuşi.
Niciodată“.
3. În citatul original:
„Christianity has not been tried and found wanting; it has been
found difficult and not tried“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters