În memoria profesorului Dan Horia
Mazilu
(20 aprilie 1943 - 16 septembrie 2008)
Timp de cîţiva ani buni, în
universitate şi în presa românească de specialitate,
problema canonului a centrat o mare parte a dezbaterilor teoretice,
ceea ce făcea şi mai vizibilă, printre altele, „vîrsta“
reală a culturii locale, absenţa multor instrumente critice
fundamentale, glisajele dureroase între forme (de la situaţia
manualelor alternative, pînă la domeniul artelor) sau căutarea
înceţoşată a identităţilor (pierdute, furate etc.).
Necesitatea resimţită stringent de a discuta validitatea şi
modalitatea articulării regulilor într-un sistem literar care
perfecţionase, din nefericire, şi disimularea, dar şi rezistenţa
culturală „la sertar“, se impunea la un moment dat, şi pe bună
dreptate. Iniţiativa a constituit, tocmai de aceea, pe de o parte,
şi o revanşă, pseudo-instituţionalizată în final, a
„demonilor teoriei“ în raport cu instituţiile reale sau cu
autocenzura de dinainte de 1989 şi, pe de altă parte, o
re-legitimare în sistemul local şi pe piaţa de consum a
cărţii.
Marile concluzii nu s-au făcut (încă)
auzite şi poate tocmai de aceea dezbaterea în sine rămîne
deschisă. În trena ei, în 2009, mediul academic a venit
cu alte două noi proiecte teoretice.
În chip fericit, Centrul de
Cercetare a Imaginarului de la Cluj, binecunoscutul „Phantasma“,
a publicat în volumul 16 al Caietelor Echinox lucrările unui
congres organizat la Clermont-Ferrand de Saulo Neiva şi Alain
Montandon, închinat unei alte probleme ce ţine tot de canon,
aceea a genurilor literare. Cei doi cercetători români
prezenţi cu studii în volum, Corin Braga şi Ioana Both, au
participat la două din cele trei secţiuni, care, în mod
previzibil, au mers de la o rediscutare a unor aspecte de ordin
teoretic mai general, la analize ale formelor literare „clasice“
şi ale celor „marginale“ sau hibride.
În vara acestui an, Asociaţia
română a specialiştilor în literatură comparată a
organizat la Alba-Iulia un colocviu în jurul noţiunii de
„istorie literară“, pornind, cu siguranţă, şi de la valul
istoriilor locale ale literaturii – prescriptive, descriptive,
contestate sau aclamate, parcelare sau generale, oricum ar fi ele –
din ultimii ani. O încercare de a realiza un bilanţ local,
după 20 de ani?; o reevaluare a „ramei“ în care pînza
care se ţese nu pare a fi cea aşteptată?; o altă presiune a
pieţei de consum, la care teoria e din nou chemată „pe teren“,
pentru o expertiză „topografică“?; sau ecoul unor noi
problematizări literare din mediul occidental, ce semnalează o
criză în cîmpul literaturii şi caută să menţină
statutul „istoriei“ sale?
Cîte ceva din toate şi, e
posibil, şi altceva pe deasupra. În orice caz, lucrările
publicate ale colocviului ar putea să ne ofere, ca şi volumul
Fortunes et infortunes des genres littéraires1, o hartă a
situaţiei propriu-zise, internaţionale (istoria literară şi
istoria literaturii sînt în continuare, din păcate,
instrumente culturale mai ales pentru auto-definire locală), dar şi
o parte din clamoarea vocilor criticii româneşti de la
„tribunele centrale“. Mai mult decît orice, am putea
aştepta abordări structurale solide, mai ales de ordin teoretic,
prin raportare inclusiv la performanţele sau la performările
locale.
Gros-plan
Din nefericire, o parte a culturii
literare româneşti rămîne acum în culise:
perioada veche, sau medievală, sau premodernă (deşi termenul e
căzut în desuetudine în întreaga Europă). O
„literatură“ nu se poate afirma internaţional doar prin
modernitatea sa şi nu-şi poate declina un trecut, chiar dacă ea
crede că nu se (mai) regăseşte în el spiritual, în
nici un chip. Ca orice pseudoaxiomă, această afirmaţie nu rezolvă,
însă, problemele care provoacă necesitatea formulării ei.
Cultura noastră scrisă de pînă la sfîrşitul secolului
al XVIII-lea reprezintă acum – apropo de canoane, manuale şi
istorii –, un capitol trecut în revistă ca o mărturie
clasată, vetustă, dar obligatorie. Curiozitatea teoretică se
limitează, în cîmpul criticii româneşti, la
textul lizibil al modernităţii, textul vechi rămînînd
fie în seama filologilor – erudiţi care, în general,
se citesc mai ales între ei –, fie a cercetătorilor care,
venind dinspre diverse alte specializări, practică asiduu studiile
culturale, singura posibilitate de a deschide interdisciplinar letura
unui text, să zicem, din secolul al XVI-lea sau, şi mai dificil, a
vreunui manuscris nepublicat.
Este această pagină scrisă acum 400
de ani irecuperabilă ca informaţie şi mesaj? Este „timpul“ ei
sau, mai bine spus, „istoria ei literară“ ireversibilă? Una
dintre strategiile perdante ale „vechiştilor“ provine dintr-un
scrupul, apărat chiar cu înverşunare, de a menţine pagina cu
pricina în contextul epocii sale, chiar într-un soi de
prizonierat, ca o apropriere a obiectului, pentru a fi ferit de
privirile profane. Da, corect ştiinţific (doar pînă la un
punct), în ce priveşte „prezervarea“ informaţiei care
explică acel text. Din nefericire, atît viziunea
„contextualistă“ a specialiştilor consacraţi (din ce în
ce mai puţini, de altfel), cît şi cea superficială a
„moderniştilor“ asupra trecutului culturii scrise, atît
dezinteresul teoretic, al unora, cît şi „relaxarea“
ştiinţifică, în perspectiva dialogului, a celorlalţi, riscă
să piardă din discursul critic chiar obiectul în sine.
Canonizarea (pe alocuri,
autocanonizarea) unora dintre vocile majore ale istoriei literaturii
române vechi a provocat şi împietrirea jocului de
perspective, dar şi regionalizarea, chiar trecerea într-un
registru minor, provincial, a valorii unora dintre textele pe baza
cărora am putea intra într-un dialog valoros, pe marile
circuite ştiinţifice internaţionale.
Închiderea în turnul de
piatră al filologiei şi cele cîteva marote ideologice care
brăzdează lectura canonică (de manual, fie el şi universitar) a
acestei culturi scrise româneşti – de care se fac vinovaţi,
în egală măsură, mulţi literaţi, dar şi istorici,
deopotrivă –, a provocat o lipsă de interes pe plan local, mai
gravă chiar decît cea internaţională.
Una dintre reacţiile comune, venite
uneori şi din partea literaţilor, este aceea de nerecunoaştere a
apartenenţei culturii scrise vechi la familia, de altfel, mult prea
generoasă la ora actuală, a „literaturii“. Tabăra care „apără
coroana“ se înverşunează în a demonstra, cu orice
preţ, „literaturitatea“ scriiturii. Efortul a dus adesea la
scrieri ale specialiştilor noştri în stilistică, retorică,
filologie slavă, greacă, închinate căutării încrîncenate
a stilului, a mărcilor literare etc. Un efort care a reuşit să
pună în lumină mai ales caracteristicile limbii scrise, şi
nu eforturi conştiente, deci cultivate, ale cărturarilor respectivi
(cu rarisime excepţii), de a încadra o scriere sau alta într-o
formă sau un gen „european“.
O altă încercare majoră, în
limitele teoretizării noţiunii de „auctoritate“, a fost făcută
– în general, tot de către filologi, buni cititori ai
manuscriselor accesibile deocamdată doar lor –, pentru a scoate în
avanscenă mecanismul intertextualităţii, tipic pentru culturile
medievale. La care vîrstă a lor însă, intertextualitate
aplicabilă căror tipuri de scrieri şi, mai ales, în ce scop?
Răspunsurile indecise şi chiar absenţa acestora au slăbit forţa
de reprezentare „literară“ a multora dintre scrierile cotate
foarte înalt, într-o cultură scrisă, dar nu prea bogată
şi, de altfel, destul de conservatoare, atît formal, cît
şi tematic sau argumentativ.
Datorită gîndirii cosmopolite a
lui Alexandru Duţu s-a creat o breşă, în urmă cu
aproximativ trei decenii, în plafonul filologic „de sticlă“,
ajuns, incontestabil, la summum-ul performanţelor sale locale,
implicit şi la epuizarea argumentelor sale. Studiile culturale, în
special, ca şi studiul mentalităţilor, au pus în relaţie
textul cu alte forme artistice, în special cu cele ale
patrimoniului material şi cu imaginea (prin unica ei expresie, de
altfel, cea religioasă). Lucrările publicate vin însă, în
majoritate, spre secolele XVII-XVIII (aşadar, începutul
modernizării), iar cele filologico-istorice, aşadar
interdisciplinare, nu indică pînă acum decît
performanţe individuale (cazul istoricului Stelian Brezeanu sau al
literatului Ovidiu Pecican). Nici un Paul Zumthor pe teren românesc,
indiferent cum am privi lucrurile.
În majoritate copleşitoare,
interpretarea textelor vechi este limitată la performanţele
istoricilor literari. Printre ei, cel mai sonor nume al ultimelor
decenii – şi datorită volumelor publicate aproape anual – este
cel al profesorului Dan Horia Mazilu. Reevaluîndu-şi lecturile
din prima parte a carierei ştiinţifice, autorul a atenuat sau a
nuanţat anumite teze care i-au asigurat atunci notorietatea, fapt
care poate fi în sine un punct de plecare pentru o nouă
dezbatere, acum, asupra istoriei textului vechi. În al doilea
rînd, s-a adăugat mai tîrziu o curiozitate care l-a
împins către reaşezarea fişelor de lectură, făcute
sîrguincios încă de la început, şi către
interpretări ce puneau demersul istoric în relaţie cu
antropologia, istoria ideilor, istoria mentalităţilor, imagologia,
imaginarul colectiv.
Les éclats
O breşă, însă, care riscă
acum să se reînchidă, din mai multe motive.
În primul rînd, s-ar impune
– ceea ce el însuşi nu a căutat să facă – o redefinire
a „textului medieval“ şi a relaţiei sale cu istoria genurilor
specifice. Tocmai pentru că scriitura locală veche ţine mai curînd
de istoria literară, adică de cea a instituţiilor care au marcat
cîmpul „literaturii“, şi de formele generice, ele însele
„oglinzi“ ale instituţiilor reale ale puterii. Sistemul
genurilor literare din culturile postbizantine ortodoxe, rediscutat
atît pe axa distributivă, în tot arealul respectiv, cît
şi integrativ, în relaţia transversală cu performanţele
locale, ar putea constitui primul moment al unui proiect mai amplu,
de internaţionalizare a „literaturii“ noastre medievale, mai
întîi regional (genul proxim), iar apoi zonal (pin
diferenţele specifice). Una dintre mizele majore ale acestui program
de anvergură, atît de necesar nu doar nouă, ci întregii
regiuni ortodoxe, ar putea fi depăşirea obsesiei „apartenenţei“
intrinseci la o cultură emergentă, pornită spectral de pe ruinele
Constantinopolului în 1453, aclimatizată sub forma diverselor
„himere basileice“ (utilizată de altfel ideologic foarte abil,
de cîte ori puterile locale aveau nevoie sau resimţeau şansa
unor recuperări în istorie). Mai curînd s-ar putea
rediscuta „participarea“ la o istorie regională, fie ea şi
„literară“, care, la rîndul ei, nu s-a clădit prin
ruptură faţă de corelativele europene (cu multiplele lor
identităţi locale), ci şi-a întărit caracterul
complementar, prin aproprierea şi consacrarea doar a anumitor forme
literare. O altă posibilă interpretare asupra sistemului genurilor
în raport cu istoria instituţiilor, prin intermediul istoriei
literare (şi nu a istoriei literaturii), ar putea să aducă lumea
ştiinţifică, deţinătoarea, în fine, a dreptului
canonizării culturale, în punctul în care această
„cultură veche“ (termen acoperitor, dar neincitant, pe deasupra
şi contestabil), românească, nu ar mai apărea ca o uriaşă
„oglindă“ a lumii medievale (precum recent rediscutatele „des
miroirs des princes“), ci doar ca nişte cioburi („des éclats“)
ale sale, singurele posibil de recuperat.
Este exact ceea ce a descoperit ca
metodă profesorul Mazilu în ultimele sale cărţi: istoricul
literar, pedant, erudit şi foarte decis în planurile sale
iniţiale din primele lucrări despre renaşterea românească
sau barocul local de talie europeană şi-a dislocat statutul de
„instanţă auctorială omniscientă“ (în limbajul
„moderniştilor“) şi a instituit alte reguli ale jocului. De
fapt, abia de aici, de la primele cărţi de imagologie publicate la
Polirom în jurul anului 2000, a început cu adevărat
jocul. Istoria literaturii s-a dovedit a-şi fi epuizat resursele. De
o istorie a instituţiilor puterii filologul nu se arăta atît
de interesat, cu atît mai puţin de istoria ideilor politice.
Să fi simţit capcana unei metode-spirale care, de fapt, nu mai
ducea nicăieri? Textele însele pesemne că au devenit
neinteresante în ce priveşte caracterul lor unitar (care
unitate impecabilă?, din moment ce intertextualitatea începe
să pălească abia cu Cantemir şi se gripează o dată cu
Budai-Deleanu), coerenţa lor indiscutabilă de pînă atunci şi
mai ales puritatea lor „stilistică“ şi de gen. Ele se sparg
precum oglinzile, iar cioburile redau fragmentar în primul rînd
chipul istoricului literaturii. Volumele Istoria blestemului,
Voievodul dincolo de sala tronului sau Văduvele... sînt, în
fapt, istorii culturale scrise cu/din fragmente din textele
considerate pînă atunci ca fiind „incontestabila
literatură“.
Istoricul literar nu poate reveni
nicicum asupra operei de tinereţe pentru a o reformula. „Stilistica“
propriului sistem cultural, care lua în calcul, spre exemplu, o
renaştere locală, fie ea şi isihastă, în trena marilor
renaşteri bizantine, avea cîndva tonuri înalte, sobre,
oratorice. Cînd metoda se schimbă, istoricul literaturii
devine istoric literar şi trece din fotoliul din loja centrală în
cel din fosă, ca regizor sau dirijor, pentru că îl
interesează mai mult „instituţia“ şi rolul şi mai puţin
semnificaţia „desenului“ general. Pe măsură ce piesa se
derulează, istoricul literar devine doar o umbră, care se strecoară
printre personaje, privindu-le peste umăr, curios şi miop, adică
extrem de atent la detalii care scapă celor ce nu au nevoie de lupă,
uneori apropiindu-se năucitor de profilul lor. Claritatea privirii
asupra lumii medievale (dacă vreţi, perspectiva metodologică
asupra textului) se reglează printr-o lunetă de tip boschian.
Pentru primul istoric, cel al literaturii, chipurile voievodale, spre
exemplu, beneficiau de aura sacră şi de aproape toate
circumstanţele atenuante, datorită calităţii actului cultural şi,
în mod particular, datorită limbii scrise, sub patronajul sau
chiar de către înaltul oficial. Pentru cel de-al doilea
istoric, literar de această dată, din Recitind literatura română
veche (3 vol.), genurile şi formele sînt mai curînd ceea
ce teoria literară americană a anilor ’60, dublată de efortul
estetizant al lui Hans Robert Jauss, cupla la noţiunea de
„instituţie“. Cel de-al treilea istoric, al culturii, se
reinventează pe sine ca autor, în actul final, dar investeşte
chipul privit frontal anterior cu un statut dramatic, de „mască“,
în spatele căreia vede actorul, care, la rîndul lui,
(parcă) nu vede că poartă o mască.
Lipseşte ultima scenă din această
nouă metodă de cercetare literară, în locul căreia rămîne
o întrebare retorică: avea să ajungă vreodată autorul de
studii culturale „să vadă“ faţa actorului său?
*
Scriam acum un an despre faptul că, în
sistemul de lectură al profesorului Dan Horia Mazilu, Voievodul
însuşi, „blestemat“, părăseşte sala tronului şi astfel
lumea lui se de-centrează. Era o primă înţelegere a
intruziunii istoriei în hermeneutica istoriei literare. Ce nu
am înţeles atunci şi-mi pare că văd acum este metoda de
istorie literară – de ce nu, interesantă şi pentru studiile
culturale în general – inaugurată în medievistica
românească în ultimii lui ani.
Proiectul pentru un grup tînăr
de medievişti, care să adune laolaltă şi filologi, şi istorici,
şi teoreticieni, ar putea începe de la studiul jocului
deconstructivist, şi nu de la canon, ci în ciuda lui. Nu
sistemul, nu prescripţia, nu clarviziunea, nu privirea
atotcuprinzătoare; dimpotrivă, „miopia“ trucată ar putea fi
cauza declanşatoare, acea vedere de aproape, care te ajută să
surprinzi mai ales detaliile din imaginea reflectată pe ciobul
oglinzii sparte.
O nouă istorie literară a textului
medieval românesc poate fi scrisă tocmai prin dublarea
acribiei filologilor pe care îi avem cu spiritul ludic şi
curios al teoreticienilor. Deliciile etimologiilor pot consona cu
ironiile provocatoare ale „moderniştilor“, mult mai incitaţi de
căutarea tentaculară şi speculativă.
Mai mult decît orice, cred că pe
„al treilea“ istoric – D.H. Mazilu – l-ar fi amuzat să ştie
că, în ciuda aparenţelor şi a disimulărilor din ultimele
sale trei cărţi, o şcoală de medievişti români şi-ar
începe proiectul sub ambiguitatea provocatoare a vorbelor:
Looking for the King.
___________________
1. Alain Montandon (coord.), Fortunes
et infortunes des genres littéraires, „Caietele Echinox“,
vol. 16, Cluj, 2009
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters