OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Louis Barthou a murit de o moarte care nu era a lui. O moarte care ii contrazice si viata, si temperamentul, caci nimic nu prevestea in acest om calm si nuantat un sfirsit violent.
Sint oameni pentru care o asemenea moarte brutala, desi la fel de tragica, surprinde mai putin. S-ar spune ca ea raspunde unei trasaturi intime de caracter. Sint existente furtunoase, pe care le simti umbrite de propria lor drama.

Sint vieti care ascund un simbure de neliniste, de precaritate; oameni care, traind si lucrind intr-o anumita incordare, imprima intregii lor existente un ritm si un sens, care, daca nu provoaca neaparat tragedia, o explica, atunci cind ea s-a intimplat.
„Il est difficile d’avoir quatre-vingt ans, non licet omnibus“, scrie in gluma Barthou undeva, intr-o carte. Ce trista e astazi aceasta fraza!
Barthou era dintre oamenii carora le sade bine sa aiba optzeci de ani. Avea parca vocatia acestei virste, nu numai prin vitalitatea rasei lui de bearnez, dar prin spiritul sau de carturar, unind in fiecare pagina, in fiecare gest, emotia si scepticismul.
Exista o familie de oameni care gasesc in batrinete adevaratul lor „climat“. Tineretea ii stinghereste poate: prea e impulsiva, dezordonata si febrila. Dar dincolo de 70 de ani, unde toate iluziile s-au scuturat si unde nu mai ramine decit o larga ingaduinta pentru toate prostiile si un suris potolit pentru toate certitudinile, ei se simt in sfirsit acasa. Anatole France era din aceasta familie sufleteasca. Louis Barthou, de asemeni.
Ar fi trebuit sa treaca de optzeci de ani si ar fi trecut desigur, fara abjecta crima de la Marsilia. Am fi stiut ca undeva, in aceasta Europa infrigurata, se afla intre cartile, tablourile si manuscrisele lui un batrin care opune tuturor nebuniilor continentului un zimbet de melancolie ironica.
Dar a spus-o singur: non licet omnibus.
*
Barthou inseamna 40 de ani de politica franceza. Trei sferturi din istoria celei de a treia Republici. A-i urmari cariera publica este a face un intreg studiu al mecanismului de Stat francez, un tablou al ideilor, al fortelor si al orientarilor ce determina aceasta istorie.

Era Louis Barthou un om de dreapta? Era un om de stinga? Foarte greu de raspuns. Greu, pentru ca intrebarea aceasta nu e esentiala si nu explica mare lucru. „Dreapta“ si „stinga“ ramin formule fara continut, cind vrei sa masori cu ele o viata de realizari.
Barthou era in primul rind un parlamentar, nu in sensul ca ocupa un loc de senator sau deputat, ci ca facea din acest loc axa actiunii sale politice. Parlamentul a fost in toate tarile defaimat: culisele, jocul personal si ascuns, tranzactiile, manevrele, toate pacatele parlamentarismului au fost mereu si violent denuntate. Dar Louis Barthou le accepta si incerca sa creeze cu ele.
Pe el nu-l indigna preponderenta Parlamentului in Stat. Ca functia de regulator al vietii publice era data unui organ atit de aventuros si agitat ca Parlamentul, nu numai ca nu i se parea o primejdie, dar vedea in acest fapt o veche traditie franceza.

„Sous l’Ancien Régime, tout se ramenait à la Cour. Sous la République... le Palais Bourbon et le Luxembourg règlent la vie du Politique.“
Aceasta observatie pare glumeata, dar in realitate e foarte adinca. Poate ca, intre o criza de guvern sub dl Albert Lebrun si una sub Ludovic al XIV-lea, diferentele nu sint chiar atit de mari, cit ati crede. Daca un guvern poate fi rasturnat in 1934, intr-un fumoar al Palatului Bourbon, printr-o combinatie discreta de culise, nici in 1680 guvernele nu cadeau uneori altfel. Palatul de la Versailles era si el un mic parlament politic si monden, cu surprizele lui. Saint-Simon va poate spune lucruri interesante despre tehnica rasturnarii ministerelor.
Louis Barthou participa cu seriozitate si cu pasiune la acest joc foarte complex. La palatul din Versailles, cu trei veacuri in urma, ar fi fost un excelent curtean, minuitor de oameni si de situatii. La Palatul Bourbon, sub Republica, a fost exact acelasi lucru. Era un psiholog si de aceea jocul parlamentar il interesa, caci il punea in legatura directa cu oamenii, cu pasiunile lor, cu caracterele si moravurile lor.

Je suis un „vieux routier“, spunea cu multa sinceritate si cu oarecare mindrie. Termenul e greu de tradus in romaneste. Vieux routier inseamna in politica franceza un parlamentar cu experienta tuturor loviturilor posibile, cunoscind bine culisele, manevrele, combinatiile, descoperind elementele oculte ale unei situatii, stiind sa ghiceasca micile comploturi ascunse, micile pasiuni, micile interese si stiind sa se orienteze intre ele, pe unele dejucindu-le, pe altele facindu-le utile. Este o arta dificila, care cere nesfirsit tact, o profunda cunoastere de oameni si o subtila intelegere a nuantelor. Exista sefi pe care acest complicat mediu ii irita, pe drept cuvint poate. Ei sint ispititi sa-l violenteze, sa-l scuture, sa-l provoace. Ei prefera sa lupte cu acest periculos esafodaj parlamentar, decit sa-l seduca. Clemenceau a fost prototipul ministrului violent, hotarit sa-si invinga parlamentele cu care lucra.

Barthou prefera dimpotriva metoda acordurilor brusc cistigate, o metoda de persuasiune, care netezeste asprimile, reduce conflictele, usureaza impacarile.
„Oamenii se cunosc greu de la distanta, dupa birfeli si legende. Cel mai bun lucru este sa se vada, sa se apropie, sa se intrebe, sa se patrunda sau sa se ghiceasca, sa se priveasca ochi in ochi cu politete, dar si cu sinceritate.“
Este o intreaga strategie politica rezumata in aceasta fraza. in 46 de ani, deputat, senator, raportor de legi, prezident de co-misiuni tehnice, ministru si sef de guvern, Louis Barthou a stiut sa faca active simpatiile, sa atenueze adversitatile, sa puna masura si ordine in cele mai acute conflicte, admirabil regizor al unui vast cimp de idei si pasiuni, printre care trecea, cum spune una din cele mai fericite expresii ale sale, ondoyant dans un spectacle divers.
Ar trebui insistat asupra acestui simt special de orientare printre grupurile si fortele unei adunari.

Este o calitate franceza, o eminenta calitate franceza. Nu stim ce transformari va suferi cu timpul mecanismul Republicii si ce destin rezerva viitorul parlamentarismului, dar cred ca Franta va pastra mereu, sub o forma sau alta, ceea ce se numeste acolo une assemblée.
Gustul francez pentru deliberare a transformat pina si Academia, care a fost mereu in politica si in cultura o reduta reactionara; a transformat-o intr-un mic parlament, cu aceleasi lovituri de teatru, cu aceleasi lupte intre fractiuni, cu aceleasi sisteme de adversitati si amicitii, ce animeaza Camera si Senatul. Este o uluitoare identitate de psihologie si de structura intre viata intima a Parlamentului francez si a Academiei franceze. O alegere la Academie nu este o comedie mai putin savanta si nici mai putin patimasa decit o sedinta senzationala la Camera.

Barthou a dus in casa lui Richelieu darurile lui exceptionale de elector. Si aici a fost un vieux routier. Tinea in mina toate firele complicate ale institutiei si le minuia cu extrema fineta, atunci cind voia sa asigure triumful unei candidaturi. Moartea l-a lovit in plina „campanie academica“, in timp ce pregatea alegerea lui Georges Duhamel si punea la punct o eventuala candidatura a presedintelui Doumergue.
in fond, intre Academie si Parlament, Louis Barthou pastra acelasi „stil“, aceeasi „politica“, sprijinita pe nesocotirea abstractiilor si pe cunoasterea oamenilor, printre care trecea cu o juvenila curiozitate, dar si cu o inteleapta lipsa de iluzii.
Ondoyant dans un spectacle divers este mai mult decit o fermecatoare expresie. E o adevarata definitie a spiritului politic, asa cum a fost realizat de cele mai stralucite exemplare ale vietii publice franceze, Richelieu sau Colbert.
*

Barthou nu era un om de partid. S-ar putea cu greu construi din scrisul si realizarile lui un „program“ politic. Era, daca vreti, pentru a intrebuinta un termen actual, un tehnician: un om care vede just o anumita problema si o rezolva pe datele ei obiective.
in politica, il interesa mai putin ideologia decit tehnica si psihologia. Foarte rar se gasesc in cartile lui atitudini generale, preocupari de pozitie, polemici de principiu. De cite ori a scris despre politica, s-a interesat de elementul ei uman, de oamenii care au insufletit-o, de psihologia lor. Studiul lui despre omul politic (Le Politique, Éditions Hachette) este o opera de mare moralist, de mare observator, iar nu de om angajat el insusi intr-o lupta.
Barthou nu avea propriu-zis adversari decit prin logica situatiei de ministru, care presupune impotriva ei o actiune de opozitie. Nu cunostea insa iremediabile dusmanii de la o cauza la alta si inveninarea politica n-a tulburat niciodata orizontul sau.

E o anecdota din timpul debutului sau ministerial, care nu este numai amuzanta, dar foarte semnificativa. Era in 1897. Louis Barthou ocupa pentru prima oara ministerul de Interne in cabinetul Méline (dupa ce, cu doi ani inainte, facuse parte din guvernul Charles Dupuy). in departamentul Doubs, la alegerile pentru Camera, candida un oarecare doctor Grenier, personaj pe jumatate comic, celebru pentru ca se convertise la... mahomedanism. Asemenea candidaturi umoristice sint dese in Franta, unde lumea stie sa petreaca excelent pe seama autoritatii publice. Barthou, responsabil ca ministru de interne de succesul guvernului, ceruse prefectului de Doubs referinte asupra situatiei si primise din partea acestuia asigurari linistitoare. Totusi, spre consternarea ministrului si hazul unanim, alesul departamentului pentru Camera fu... medicul musulman.

Barthou povesteste singur aceasta intimplare si adauga o reflexie, care lumineaza, cred, toata atitudinea sa in politica: „Ce qui était facheux, c’etait l’erreur de psychologie que le préfet avait commise...“. Atit. Nu insuccesul politic, nu victoria opozitiei, nu relativul sau discredit in guvern, ci „eroarea de psihologie“. E un punct de vedere, care indica nu un diletant, cum s-ar putea crede, ci un om detasat de lupta si privindu-i desfasurarea de la distanta, liber sa-i judece sensul si valoarea.
E curios de observat cum acest om cu spiritul atit de viu si de acid nu s-a lasat cistigat de voluptatea polemicii, care e una din cele mai mari ispite in politica si literatura. ii repugna intr-atit „chestiile personale“, incit, de multe ori, le da personajelor despre care vorbeste ciudate nume batrinesti, ca intr-o inocenta compozitie de colegian. Briand este Namnetus, Clemenceau e Tigris, Léon Daudet – Urgenus, Herriot – Lugdunus, Paul Claudel – Atacinus, maresalul Lyautey – Nemetacus... Este probabil in gustul sau pentru aceste travestiri clasice si oarecare fantezie de umanist cu umor, dar este mai ales un semn de seninatate si de calm.
intr-o viata politica, atit de vehementa ca cea franceza, Louis Barthou raminea mereu un observator, un psiholog, un critic. Si totusi un om de actiune.
*

Trebuie sa revenim asupra a doua notiuni, de care s-a abuzat prea mult, si sa le verificam in raport cu Barthou: dreapta si stinga. Spuneam mai sus ca nici una din ele nu este suficienta pentru a defini cariera acestui barbat de Stat.
Era Barthou un „om de dreapta“ in 1913, cind facea sa se voteze „legea de trei ani“? Era el un „om de stinga“ in 1934, cind readucea Rusia sovietica pe frontul diplomatic occidental? Cit de contrazicatoare par aceste doua momente, daca le judecam cu asemenea criterii exterioare!
Adevarul e ca „dreapta“ si „stinga“ n-au fost decit rare ori determinante in politica franceza, care in genere nu se face nici prea la dreapta, nici prea la stinga, ci mai mult la centru, acolo unde fortele extreme isi tin reciproc echilibrul. Barthou prezida un grup parlamentar denumit Uniunea democratica si radicala, dar, in ciuda acestui titlu, el ocupa in geografia politica un loc de centru.

Este de mirare cit de putina importanta au, in cariera marilor barbati de Stat ai Frantei republicane, aceste categorii artificiale de partid. Din punctul de vedere al functiunii de a guverna, ele sint fara sens, fara substanta; caci, daca exista multe puncte de vedere posibile in opozitie, la guvern nu exista decit un singur punct de vedere: al organismului de Stat. Acest organism este o asa de puternica realitate, o asa de implacabila realitate, incit, orice politica ai reprezenta, el impune legile sale fixe, impotriva tuturor deosebirilor de partid, de temperament sau de spirit.
Guvernarea e o tehnica, inainte de a fi o politica. Miscarile de idei si de sensibilitate in opinia publica pot fi foarte vii si variate, dar deasupra lor domina, cu nu stiu ce rece indiferenta, necesitatile stricte ale Statului, in stare sa dezarmeze, prin severitatea lor, multe elanuri revolutionare si multe imprudente accese de entuziasm. Functia guvernarii are ceva impersonal si tern. Ea isi supune oamenii mai usor decit ar putea ei s-o supuna.
Barthou observa cu o urma de ironie, dar si cu multa justete, ca un socialist ministru nu este niciodata un ministru socialist. Spiritul sau revolutionar este anulat in chiar clipa ocuparii fotoliului ministerial, caci din acel moment nu mai vorbeste omul, ci functiunea.

Bagati de seama ca recrutarea oamenilor de Stat – prezidenti de republica, prezidenti de consiliu si ministri – se face printr-o sistematica deplasare de la extreme spre centru. Aproape toata lumea incepe in socialism si apoi, prin lente acomodari, se apropie de echipa guvernamentala. Nu e aici o vulgara renegare de idealuri, ci poate numai o maturizare inevitabila in contact cu problemele obiective.
Clemenceau debuteaza la extrema stinga, comunard si dreyfusist, pentru ca mai tirziu sa dea (1906-1909) cele mai grele lovituri miscarii sindicaliste. Alexandru Millerand, socialist si el dintre cei mai dirzi, termina la prezidentia Republicii, ca dusman al stingii si al sindicalismului. Sint doua exemple decisive; dar cite altele nu se pot da? Pierre Laval, Paul Boncour, Adrien Marquet, toti se desprind de socialism nu pentru a trece la „dreapta“ desigur, dar pentru a intra, pe rind, in grupul din care se recruteaza ministrii, adevarati tehnicieni ai politicii.

in aceasta permanenta opunere dintre partide si probleme – problemele iesind mereu invingatoare – un om politic are riscul de a trece cind la dreapta, cind la stinga, fara voia lui, din simplul joc al unor forte, ce se fac si se desfac peste capul oamenilor, dupa o logica in afara de vointele individuale.
in acest sens, cazul batrinului Paul Doumer, vechi republican si convins radical-socialist, transformat totusi deodata, in Mai 1931, in „om al dreptei“ si al reactiunii, este plin de invataminte. Cu siguranta, Doumer nu se gindise niciodata la asemenea schimbare, dar o serie de circumstante (prea complicate pentru a le aminti aici) grupasera subit in jurul lui toate nadejdile „dreptei“ impotriva lui Briand. Simplu accident, care indica o data mai mult lipsa de continut obiectiv al distinctiilor de partid sau de grup.
Tot astfel, Louis Barthou a fost revendicat si respins alternativ de dreapta si de stinga, desi in realitate el depasea aceste categorii. „Il y a peu de règles générales et de mesures certaines pour bien gouverner: l’on suit le temps et les conjonctures...“. Barthou a urmarit intr-adevar timpul, si timpul nu l-a tradat. Fara principii abstracte si imuabile, el incerca sa descifreze elementele unei situatii si sa o rezolve. Putea face acest lucru in deplina libertate, sprijinit pe alegatorii sai de la Oloron-Sainte-Marie, provinciali care isi cunosteau omul si care l-au trimis de la 1889 neincetat in toate legislaturile, fara sa-l intrebe prea mult ce va face cu mandatul acesta general de a vorbi in numele lor.

Nu facem aici biografia politica a lui Barthou. Ar trebui poate o intreaga carte, caci 46 de ani in serviciu public nu se rezuma in citeva pagini. Sint insa doua momente din cariera sa pe care le vom schita: 1913 si 1934.
in 1913, Lobis Barthou, sef de guvern, impune Camerei asa numita „lege de trei ani“. N-a fost usor. Se stie ca, in materie de legislatie militara, radicalii si socialistii sint banuitori. Parlamentul din 1913 era un parlament de stinga. Aristide Briand, incercind sa voteze o reforma electorala (faimoasa R. P., si azi la ordinea zilei, dar nici astazi rezolvata), fusese rasturnat fara menajamente.
Dispozitia majoritatilor era foarte agresiv radicala. Louis Barthou se hotaraste totusi s-o infrunte si sa-i smulga o lege, prin care serviciul militar este sporit de la doi ani la trei. Germania se pregatea vizibil de razboi, pentru a surprinde o Franta dezarmata, cu efective insuficiente. Trupele germane sub arme in 1913 intreceau cu vreo 35% numarul celor franceze. in acelasi timp, Reichstag-ul vota o lege prin care se incorporau alti 150.000 de tineri. Pericolul era iminent.

Dar „legea de doi ani“ era o lege populara. Radicalii o votasera nu mai departe decit in 1905. Cum sa-i convingi s-o retraga si sa mareasca serviciul sub arme cu un an? Barthou a avut acest curaj si a dus atunci una din cele mai grele lupte parlamentare, infruntind interpelari, atacuri, sicane, opozitii, luptind cu o apriga rezistenta radicala si impunindu-si, pina la urma, punctul de vedere. „Legea de trei ani“ este legea lui Barthou. Ce inseamna acest lucru, nu e greu de spus: fara legea din August 1913, razboiul care incepea cu un an mai tirziu putea fi pierdut, caci dezastrul inceputului ar fi fost iremediabil.
Actiunea lui Barthou la Quai d’Orsay in 1934 a fost o adevarata revelatie. Deplasarile de politica externa se fac de obicei atit de greu si atit de lent, incit de cele mai multe ori initiativa personala in aceasta materie este exclusa. Sint birourile care vorbesc, sint marile linii directoare care decid, e un intreg angrenaj enorm si minutios, care isi imprima legile fixe, indiferent de ce ar vrea sa faca ministrul trecator.
De la 1926 la 1931, dreapta si centrul au dus o formidabila campanie impotriva politicii lui Aristide Briand, care in fapt nu ocupa in aceasta chestiune decit glorioasa si dificila atributie de personaj simbolic. Atit. incolo, lucrurile se desfasurau dupa logica lor intima si oricine ar fi fost pus in fruntea ministerului, oricit de aprig dusman al spiritului „de la Locarno“, ar fi urmat cu certitudine aceleasi directive.

Ei bine, intr-o disciplina atit de putin susceptibila initiativelor, ca politica externa a Frantei, Louis Barthou a izbutit in citeva luni, din februarie pina in octombrie 1934, sa aduca un nou ritm de actiune, sa deschida noi perspective, sa stabileasca o serie de raporturi noi si mai ales sa faca posibila intr-un viitor poate nu departat o alta grupare de forte externe, care sa reduca febra europeana, provocata de fenomenul hitlerist.
Cu un an in urma, cine ar fi socotit posibila o actiune diplomatica de raporturi intre Paris, Moscova, Roma si Mica Antanta? Trebuie remarcat ca Louis Barthou n-a fost niciodata un „moscovit“. Dimpotriva. Recititi azi articolele lui din 1919-1922, net antisovietice.
Inconsecventa? Nu. Ci acelasi simt de orientare prin realitati, aceeasi nesocotire a „regulilor generale“ in folosul „conjuncturilor“, care sint vii, variabile, pline de surprize si de rezerve. in politica europeana, ministrul de externe Barthou raminea ceea ce in politica franceza fusese totdeauna: un vieux routier.
*
Evident, Louis Barthou n-a fost in politica un ideolog. „Intransigenta de conceptii“ este un cuvint festiv, caruia viata de Stat ii tradeaza repede ori ipocrizia, ori naivitatea: „La politique a des exigences de tactique que les irréductibles eux-mêmes, souvent si sévères aux autres, doivent subir, et le Politique le plus intransigeant n’est jamais tout d’une pièce. Il y a d’inévitables accomodements. L’intransigeance ressemble vite à une bouderie, et qui boude se condamne à l’impuissance“.

Dar „exigentele de tactica“ si „inevitabilele acomodari“, pe care le invoca Barthou, nu trebuie sa fie confundate cu dispretul pentru idee. Ceea ce suspecteaza el este fanatismul, nu atitudinea; si ceea ce lauda este spiritul critic, nu indiferenta.
Traindu-si viata publica oarecum in afara partidelor si deasupra lor, prea sceptic pentru a se incadra intr-un sistem politic, care e inevitabil un sistem de erori, Louis Barthou nu renuntase insa prin aceasta la anumite valori si atitudini. Daca era „de stinga“ sau „de dreapta“, am vazut ca nu se poate spune. Ceea ce se poate insa spune cu siguranta este ca era un iubitor de libertate.
Cuvintul e astazi pe jumatate compromis, sub asaltul diverselor revolutii sau miscari extremiste. Acestor tendinte Barthou le opunea oroarea sa de infailibilitate. Orice regim extremist se sprijina pe un om providential, pe un om infailibil. Barthou nu credea in aceasta specie. Oamenii care nu gresesc sint suspecti. E in ei o anumita lipsa de suplete, care ii dezumanizeaza, ii aspreste, le anuleaza orice resursa de intelegere si de simpatie. Robespierre facea parte din aceasta rasa de „oameni puri“ si in aceasta calitate il denunta Barthou, facind biografia lui Danton.

Psiholog si moralist, Louis Barthou pretuia nemasurat mai mult abilitatea de a avea defecte. Cuvintul acesta este admirabil. El inchide o intreaga filozofie de viata, sprijinita pe ingaduinta, pe cunoastere, pe indoiala. Tous les hommes sont faillibles. Acest simplu adevar mi se pare ca explica mai mult decit o platitudine oarecare. A afirma credinta in eroarea tuturor nu este un scepticism steril, ci un puternic refuz la renuntare, la supunere oarba, la admiratie necontrolata.
Circula astazi atit de multe adevaruri absolute prin lume, incit a le privi fara entuziasm si fara fervoare, atent si lucid, este un act de reala revolutie. Barthou reprezenta in politica si in cultura spiritul critic. Un spirit critic fara abstractii, fara scheme, fara idei fixe, animat de un simt generos al vietii si de o ironica iubire de oameni, pentru care avea multa intelegere, dar nici o iluzie.

Astazi, cind e la moda sa se vorbeasca despre sterilitatea „spiritului critic“, opunindu-i-se spiritul de creatie (ca si cum una fara alta ar fi posibila), acest batrin scinteietor, care urmarea pretutindeni, in politica, in arta, in muzica, in istorie si in literatura, aceleasi armonioase forme de viata, afirma prin prezenta lui frumusetea citorva valori umane, pe care asa-zisul „nou ev mediu“ (ce bucurie!) le poate umbri trecator, dar nu le poate ucide.
Fara Louis Barthou, Europa pare astazi mai singura, si acest ceas istoric mai trist. Acest om care a suspectat toate fanatismele sub toate formele cade rapus de un fanatic. Nu e prima oara cind dementa entuziasta suprima inteligenta. Dar nu o poate suprima decit cu revolverul – si aceasta este melancolica noastra consolare.
Revista Fundatiilor Regale,
decembrie 1934