OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Martha Bibescu
Izvor, Tara salciilor
Traducere de Anca-Maria Christodorescu, Editura Compania, Bucuresti, 2000, 335 p., f.p.


„Precum botanistul care-si sporeste ierbarul cu pretul unor cautari nebunesti, am inceput sa-i colectionez pe acesti oameni, sa le deslusesc caracterele, sa-i numesc si sa-i descriu, in betia revelatiilor, aidoma unei betii a facerii. Si am scris istoria acestei descoperiri: un calendar, un ghid, un catalog si, totodata, o poveste de dragoste...“ (Izvor. Tara salciilor).

Doua scrisori de dragoste cuprind, intre cuvintele lor, Tara salciilor. Prima este semnata de Emilian, barbat nascut in inima culturii si civilizatiei vest-europene ajunse la maturitate (modernitate), care nu aproba, dar respecta decizia femeii iubite de a-i testa iubirea printr-o absenta de un an; cealalta, scrisa de Maria – tinara de origine romana care (ca si Martha Bibescu insasi) isi imparte timpul intre orasele si castelele Frantei si mosiile din Romania – anunta hotarirea acesteia de a nu se mai intoarce la Emilian, iubirea ei occidentala, si de a ramine printre oamenii mosiilor ei din tara de origine, pe care i-a descoperit/descris/creat in lungul an de absenta.
Scrisorile contureaza o poveste de dragoste a timpurilor moderne care e invinsa – simplificind lucrurile – de o chemare obscura si bazala a originilor. Vulgarizind in continuare, e o victorie a naturii asupra culturii, a ereditatii asupra educatiei, a substantei primitive asupra stralucirii efemere a edificiului modern. Caracterul demonstrativ al finalului nu are cum scapa – nici macar unui ochi nu tocmai cu desavirsire atent. Dar asupra acestei probleme vom reveni.

Povestea de iubire dintre Maria si Emilian e un simplu pretext pentru cealalta, cea invingatoare. Maria soseste in Tara salciilor cu intentia de a se regasi, de a se pregati pentru viata cu Emilian, iar adunarea primelor impresii tradeaza curiozitatea unui calator constient de iminenta despartirii definitive de tinutul pe care il strabate. Obsesia lipsei de continut a unor sintagme ca „paminturile mele“, „taranii mei“ se transforma, sub presiunea noile date adunate de „calatoare“, in dorinta de a conferi acestor sintagme substanta si adevar. Salciile, strigoii si praful, elemente omniprezente in peisajul straniu pentru ochii unui vest-european (ochii cu care Maria insasi priveste, initial) au, la inceput, un caracter de pagini de atlas, insa primesc, pe masura ce personajul-narator se „lasa convins“ de importanta si sensul lor adinc, o infuzie de viata. Salcia este cea care insoteste construirea oricarei case, dar serveste si de sot femeilor insarcinate, parasite de iubitii lor si are si ciudata misiune de a-i insoti pe inecati in drumul lor pe ape (prefigurind calatoria sufletului catre lumea cealalta). Praful asternut vesnic peste toate lucrurile diminueaza intensitatea culorilor si impune o ciudata impresie de static, de incremenire, unei lumi, in realitate scuturate de tensiuni adinci. Strigoiul e efigia acestei lumi prinse intre crestinism si mult mai vechi traditii fara moarte; il recunosti in noaptea de Inviere, in lumina luminarilor, si il poti „omori“... doar dupa moarte, cu un tarus infipt in inima cu doua ceasuri inaintea zorilor, cit timp mormintul este inca proaspat – dovada ca mortul era strigoi: daca tisneste singe rosu...

Initial, calatoarea nu isi ascunde ironia fata de anumite traditii evocate: multimea de sfinti a acestui popor, in ale caror zile nu se lucreaza, spune ea, este masura de protectie pe care oamenii, intelepti, au gasit-o in fata unor stapini care i-ar fi ucis cu munca: „Sfinta Vineri, mai ales, se razbuna strasnic atunci cind nu-i sint respectate rinduielile; minia ei este cu atit mai de temut, cu cit e vorba de toanele unei babe si se stie prea bine cit de rele sint babele pe lumea asta, darmite pe cealalta!“. Isi manifesta uneori revolta fata de atrocitatile carora le sta martor – se indigneaza in fata reducerii crestinismului la un set inghetat de restrictii cind tinara Salomia, care a nascut in postul mare, refuza sa manince carne si lapte, aducind in schimb babe vrajitoare sa-i „vindece“ copilul – care in scurt timp moare fara ca Salomiei sa-i treaca prin cap ca l-a ucis ea. Dar asemenea atitudini se vor „decolora“ curind, precum intreaga aceasta lume inecata in praf: ironia, alterata de o duiosie cam teatrala, va pierde din intensitate, iar revolta se va reduce la o inregistrare mai degraba rece si expozitiva a evenimentelor (relatarea despre uciderea, intr-o noapte, a trei strigoi, doi barbati si o femeie morti in ziua precedenta, e un bun exemplu). Finalul sfirseste de conturat o lume care nu exista, o Tara a salciilor diferita de prafuitul tinut de la inceput – tara in care Maria ar vrea sa traiasca. Unei iubiri care a ajuns sa i se para lipsita de substanta, Maria ii opune in final una la fel de „falsa“ – la fel de evident originala, in definitiv, in mintea ei: aceea pentru tara in care i se pare ca si-a regasit identitatea si, o data cu ea, linistea interioara.

Si totusi, tonul ultimei scrisori e oarecum suspect. Din spiritul stralucitor al naratoarei de la inceput n-au mai ramas decit aluziile culturale; in rest, o exaltare, paradoxal, oarecum placida, o forta de argumentare obosita si o alunecare (e drept, destul de discreta) spre patetic. Ajunsi la finalul demonstratiei, observam cum cartea se incheie, ca orice histoire d’amour care se respecta, cu alegerea. Emilian este respins, iar Maria ramine cu tara ei. O mutare facila (si o eroare) din partea unui cititor cu oarecare mindrii nationale ar fi ca, pe baza evidentelor asemanari dintre personajul-narator Maria si autoarea cartii (Martha Bibescu), femeia reala si cea de hirtie sa fie suprapuse, in ideea ca optiunea Mariei ar fi si aceea „de adincime“ a autoarei. Dar inainte de a face o asemenea apreciere, cititorul grabit n-ar trebui sa uite ca Emilian are exact aceleasi drepturi de a fi un alter-ego al autoarei ca si Maria, iar scrisorile inchid un cerc, deci din finalul impacat si optimist al cartii ar fi, poate, profitabil sa ne „intoarcem“ la finalul epistolei lui Emilian: „Lasa-ma sa imprastii aceste himere... Daca, prin iscusinta ta de a asterne distante intre noi, de a nascoci piedici si de a cistiga timp, vei izbuti sa ma faci sa-ti pierd urma, apoi sa dispari, va veni o zi cind salciile sadite de tine vor fi crescut mari, cind nu vei fi inca foarte batrina, dar iti vei simti inima grea de noianul frunzelor ingalbenite...“.