OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o seară de aprilie, eu şi cu vărul meu stăteam răsturnaţi în fotolii, la mine acasă, şi ţineam cîte-un pahar de whisky în mînă. Soţia lui i se aşezase pe un genunchi, dar nu stătea aşa, cu drag, ci părea a sta acolo pentru că e un loc dat, pentru că se cuvine să stea acolo, deşi pe cuvîntul meu că mai erau scaune în casă. Vreo cinci libere, adică cele patru pe care stătuserăm pînă cu vreo zece minute în urmă noi trei şi soţia mea, ţinîndu-l pe genunchi pe băiatul nostru, şi unul în faţa computerului. Plus unul care nu-şi găsise rostul la masă în seara aceea, dar care oricum nu era inutil. Pe el stătea acum sticla de J&B din care ne turnaserăm tustrei în pahare. Şi lîngă sticlă mai era şi un bol cu gheaţă. Dar ea, soţia vărului meu, a stat acolo pe genunchiul lui vreo două sau trei minute. Apoi s-a ridicat brusc, a dat larg din mîini şi a spus:

– Băi, da’ tu nişte muzică n-ai?

De fiecare dată cînd ne vizitau ajungeam şi la momentul ăsta. Iar ea ştia foarte bine că am, căci altfel nu aş fi ţinut un computer în sufragerie. Şi, oricum, de fiecare dată făcea acelaşi lucru după întrebarea asta: se ducea spre computer, îl deschidea şi punea muzică. Aşa a făcut şi acum, lucrînd cu mouse-ul în timp ce ţinea, graţios, paharul de whisky în mîna stîngă, numai puţin îndoită şi depărtată de corp. Şi muzica a început să se audă, iar eu am ciocnit cu vărul meu şi i-am spus:

Soţia lui s-a aşezat apoi pe unul dintre scaunele libere şi a început să ne privească. Iar după ce ne-a privit aşa, puţin, a zîmbit ironic.

– Mari boşorogi mai sînteţi, a spus ea.

Apoi şi-a pus cotul descoperit pe spătarul scaunului, a aşezat paharul pe masă şi, cu palma eliberată, a început să-şi mîngîie cotul, cumva gînditoare. După care m-a întrebat:

– Oare nevastă-ta încă nu l-a adormit pe ăla micu’? Mă plictisesc de moarte cu voi.

Am uitat să spun că soţia mea plecase, tocmai înainte de a ne aşeza noi în fotolii, să-l culce pe băiatul nostru.

– Auzi, a continuat ea să-mi vorbească, după ce am dat din umeri la întrebarea precedentă, tu poţi să dormi? Eu de o vreme am insomnii.

– Insomnii pe naiba, a mormăit vărul meu, care tocmai sorbea din pahar. Dormi zece ore pe noapte. Eu dacă dorm şase.

– Ei căcat! a mormăit iarăşi vărul meu.

– Ţi-am zis că eşti dobitoc?

– Poate că sînt, a acceptat el.

– Nu prea se mai întîmplă nimic care să mă facă să am la ce să mă gîndesc. Odată eram pe Podul Strîmb, îl ştii.

Am dat din cap că da, îl ştiu. Era un pod vechi, construit tare aiurea. Nefolositor acum, nu mai treceau maşini pe el, doar oameni, la pas. Şi nici aceia prea mulţi. Podul începea drept, mergea aşa o bucată, apoi o lua deodată în S, deşi picioarele nu fuseseră proiectate pentru unul în S. De asta îi spuneau, fireşte, Podul Strîmb. Şi de asta nici nu mai era circulat acum, pentru că se găsise cineva de la nu ştiu ce serviciu de protecţie a cetăţeanului sau a drumurilor sau a circulaţiei care constatase că-i periculos pentru maşini. Şi circulaţia fusese deviată pe alt pod, mai nou, iar Podul Strîmb devenea tot mai părăsit şi, în mod straniu, cumva tot mai scheletic pe măsură ce trecea timpul. Nimeni nu se gîndise însă să-l dărîme, să construiască altul în loc. Sau vreo treabă de genul ăsta.

– Mă rog, treceam pe-acolo din pură întîmplare, a zis ea, lungind cuvîntul „pură“ într-un mod insinuant, care ar fi trebuit probabil să-l facă gelos pe vărul meu. Dar nu părea să-l facă. Şi ştii ce-am văzut?

– Erau trei puşti pe pod. Aplecaţi. Şuşoteau între ei, chicoteau. Unul a întors capul, m-a văzut venind şi şi-a dus degetul la gură. S-au întors apoi şi ceilalţi doi. I-am întrebat ce au şi au izbucnit toţi trei în rîs.

S-a oprit, a zîmbit. Iar eu simţeam că aşteaptă să spun ceva, aşa că am spus.

– Ştii că pe vremea cînd a fost construit Podul Strîmb rîul era încă mare, nu ca acum, cînd arată ca un căcat de pîrîiaş?

– Ei, hai, nici acum nu-i chiar un pîrîu, să fim serioşi. Da’ ce treabă are asta cu povestea mea?

– Nu ştiu.

Adevărul era că nu prea avea vreo treabă.

– M-am dus să văd, îţi dai seama. M-am aplecat şi eu şi-am privit sub pod. Şi erau doi acolo… Cre-că aveau vreo optşpe-nouăşpe ani, un tip şi-o tipă. Acolo, sub pod, ei credeau că-s ascunşi de ochii lumii. Şi-o trăgeau. Bine, cînd m-am uitat eu nu şi-o mai trăgeau, că-i auziseră pe mucoşii ăia rîzînd. Tipul se chinuia să-şi tragă pantalonii peste cur, iar ea se acoperise cu puloverul. Îţi dai seama?

– Aveau oamenii o nevoie, a spus, sec, vărul meu şi a mai băut un gît de whisky.

– Stai, că nu-i tot, a spus atunci soţia vărului meu. Cînd şi-au dat seama c-au fost văzuţi şi mai ales cînd i-au auzit pe dracii ăia hohotind, s-au apucat să înjure. Tipul era cel mai nervos, în primul rînd pentru că-şi tot trăgea pantalonii ăia, ca un apucat, dar curul îi rămînea tot gol. Nu reuşea. Şi înjura. Îşi înjura şi pantalonii, da’-i înjura şi pe băieţi. Iar ăştia rîdeau. Mie mi s-a făcut un pic ruşine şi nu m-am mai uitat la cei de jos, m-am întors spre puşti. Şi le-am zis să-i lase-n pace. „Da’ nu vezi ce comici îs, tanti?“, nu s-a lăsat unul dintre ei. Şi, nu ştiu de ce naiba, mi-a venit şi mie să rîd.

– Pentru că erau comici, de-aia, a comentat iarăşi vărul meu.

– Ce să-ţi spun, le-a luat soţia sa apărarea celor doi tineri, că tu nu eşti comic cînd dai din cur...

Iar vărul meu a fluturat mîna a nepăsare, apoi s-a gîndit cîteva clipe şi a zis:

– De unde ştii că-s comic? Doar nu m-ai văzut cu altele, nu? Sau ce, ai tu vreun ochi cu care priveşti de deasupra şi mă vezi cum sînt cînd dau din cur?

După care a rîs şi a rîs şi soţia lui.

– Lasă, a zis vărul meu. Ăştia cum au copil? a arătat el spre mine. Ce, cîţi ani aveţi de la căsătorie? Vreo cinci, nu?

– Luna viitoare facem cinci, am dat eu din cap.

– Iar noi sîntem de unşpe ani căsătoriţi şi încă n-avem copii. Cît ziceai că aveau ăia? Pînă-n zece, nu? Păi, puteau să fie ai noştri.

– Eşti dobitoc, i-a zis ea. Puteau, dacă e să ne ghidăm după data căsătoriei. Dar m-am măritat la nouăşpe ani, ce naiba! Arăt eu ca una care ar putea să aibă trei copii aşa mari? Doar tehnic vorbind aş fi putut. Altfel, e o jignire. Şi, a spus ea, arătînd spre mine, nu mi-i da pe ei ca exemplu. Şi-apoi, către mine: Te-ai căsătorit tocmai fiindcă nevastă-ta era deja gravidă.

– Nu-i adevărat, am ripostat eu.

Era adevărat, fireşte. Dar eu voiam să spun, de fapt, că mă căsătorisem din dragoste. Că oricum m-aş fi căsătorit cu aceeaşi femeie, doar că iminenta apariţie a băiatului nostru grăbise puţin lucrurile.

– Nu ziceam că nu vă iubiţi, s-a repliat soţia vărului meu. Doar că aşa s-a întîmplat, ce naiba…

– OK, am zis, aşa a fost. Dar ne iubim.

Apoi, pentru scurtă vreme, nimeni n-a zis nimic. Mp3list-ul computerului ajunsese la un Glenn Gould, deşi nu era deloc în specificul muzicii ascultate în seara aia, iar soţia vărului meu s-a ridicat de pe scaun, s-a sprijinit de spătar şi a început să-şi roadă unghiile. De fapt, pieliţele din jurul lor. Avea gestul ăsta reflex, o mai observasem şi-n alte rînduri. Nu şi-a ros însă decît pieliţele din jurul unghiei degetului arătător de la mîna dreaptă. Pentru că, imediat, vărul meu şi-a găsit să mai bea o gură de whisky, să ofteze şi să-mi spună:

– Nu ştiu ce are, continuu se plînge de asta în ultima vreme: că n-are la ce se gîndi înainte de a se culca.

Şi-atunci ea s-a enervat, şi-a îndepărtat degetul arătător de la gură şi i-a zis:

– Băi, ce naiba repeţi ce-am spus eu? Eşti dobitoc? Tocmai asta i-am spus: problema mea e că nu mi se-ntîmplă nimic. Apoi s-a uitat spre mine: Dar aşa, uite, cu întîmplarea asta, am avut la ce să mă gîndesc cîteva seri bune înainte de culcare. Adică nu să mă gîndesc, ci să mi-o amintesc.

– Da’ ce mare lucru cu întîmplarea asta? s-a luat iarăşi de ea vărul meu.

Soţia lui a dat din cap a nemulţumire, apoi a dat şi din mînă a lehamite.

– Cu cine să vorbesc, poftim, mi-a spus ea. Nu înţelege nimic omul ăsta. Păi, am avut la ce să mă gîndesc, să ştii, l-a privit ea încruntată. E ceva cînd vezi doi care sînt atît de disperaţi unul după altul, încît riscă să se vîre sub un pod şi să fie văzuţi de nişte mucoşi, care apoi să-şi bată joc de ei. Tu-ţi dai seama? Hai să zicem că n-avem unde să facem sex, i-a spus ea. Că ne-a luat naibii foc apartamentul, de exemplu.

– Închiriem ceva…

– Enervant, enervant, enervant! Uneori nu te suport, să ştii! N-ai unde, mă! Fă şi tu un efort de imaginaţie. N-ai unde şi pace. Ce faci? Mergi sub Podul Strîmb cu mine?

– Păi, ce, sînt tîmpit? Aşa, în public?

– Aha, a spus ea şi m-a privit. Tu ce-ai face? Te-ai duce? Bine, nu cu mine, cu nevastă-ta – şi a rîs uşor.

Am ezitat o secundă. Şi m-am gîndit că aş prefera totuşi să aştept vremuri mai bune decît să mă duc sub vreun pod.

– Nu cred, i-am răspuns.

– Aha, a repetat ea. Păi, uite, vezi, la asta m-am gîndit: cît de îndrăgostiţi trebuiau să fie ăia doi ca să meargă acolo. Mi-am amintit vreme de cîteva seri, m-am gîndit şi, în felul ăsta, am putut să adorm. Am avut la ce să mă gîndesc. Uneori ai nevoie de întîmplări dintr-astea. Tu n-ai niciodată? m-a chestionat.

– Nu cred că despre îndrăgostire e vorba, i-am zis. Mai degrabă de inconştienţă.

A zîmbit.

– Una o presupune pe ailaltă. Adică, dacă eşti îndrăgostit, poţi fi şi un pic inconştient. Dar eu te întrebasem altceva.

M-am gîndit o clipă. Şi-am spus din nou:

– Nu cred.

– Adică n-am privit niciodată lucrurile în felul ăsta. Să caut întîmplări ca să pot adormi… Nu ştiu. Eu cred că am la ce să mă gîndesc. Nu mi-am pus niciodată problema aşa, pe bune. Nu ştiu ce să-ţi spun. Nu cred.

– Şi tu eşti enervant.

Apoi s-a dus la computer, a închis mp3list-ul şi a spus:

– Caut altceva. Folk n-ai?

– Nţ, am dat eu din cap.

– De fapt, a zis ea şi s-a ridicat, nu prea mai am chef de muzică. Apoi s-a uitat spre holul care mergea către dormitor. Ce durează atît de mult să-l culce pe ăla micu’?

– Durează, i-am spus. Uneori îi ia şi o oră.

A dat din mîini, apoi a venit şi s-a aşezat din nou pe genunchii vărului meu.

– Mai stăm?

Ăla a ridicat paharul şi l-a privit. Mai era un strop de J&B în el.

– Cum vrei, i-a zis.

– E tîrziu.

– Cam tîrziu, da.

– Mai staţi, am intervenit eu. Măcar s-o salutaţi pe nevastă-mea, nu? O să se supere că aţi plecat.

– Hai, scoală, boşorogule.

S-a ridicat şi el.

– Lasă, nu se supără, a spus ea.

Însă tocmai în momentul ăla a apărut soţia mea, în capot.

– Ce faceţi, plecaţi?

Vărul meu a dat din cap că da, iar soţia lui a spus:

– M-ai lăsat să mă plictisesc cu ăştia…

Dar glumea, se vedea asta. De fapt, nici n-avea cum să fie supărată, fiind vorba totuşi de un copil care trebuia culcat la o anumită oră.

– Ei, m-aş fi supărat dacă aţi fi plecat aşa, a spus soţia mea, amabilă.

– Lasă, nu te-ai fi supărat, i-a replicat cealaltă.

Apoi a sărutat-o pe obraji pe soţia mea, m-a sărutat la fel şi pe mine, soţia mea l-a sărutat pe vărul meu pe obraji, iar noi, bărbaţii, ne-am strîns mîinile.

Soţia mea mi-a spus că vărul meu cam exagera cu băutura în ultima vreme. Eu n-am fost de-acord. Ea s-a ridicat, s-a dus spre patul fiului nostru, i-a aranjat încă o dată pătura şi apoi s-a întors în patul nostru. Mi-a urat noapte bună şi i-am urat şi eu noapte bună. După care ne-am întors unul cu spatele la celălalt şi ea a stins veioza.

Am crezut c-o să adorm repede, ca de obicei, însă după jumătate de oră încă nu eram adormit. N-aveam somn, deşi băusem vreo două pahare de whisky. Am oftat, m-am întors spre soţia mea. Avea un spate frumos, curbat cumva perfect sub cămaşa de noapte, şi i l-am privit o vreme. Apoi, după modul în care respira, mi-am dat seama că nici ea nu doarme.

– Auzi? i-am spus în şoaptă.

– Îhîm, mi-a răspuns ea. Aud.

– Voiam să văd dacă eşti trează, atît.

– Sînt.

Am tăcut, pentru că nu mai ştiam ce aş putea să zic. Apoi am zis ceva totuşi:

– La ce te gîndeşti?

– Îmm… La mai multe.

S-a întors spre mine, şi-a sprijinit cotul de pernă şi m-a privit.

– Ce-i?

– Nimic, i-am zis. Mă întrebam doar dacă ai nevoie de întîmplări la care să te gîndeşti ca să poţi adormi.

– Cum adică?

– Nimic, i-am spus din nou. Lasă, dormi.

– OK, a zis.

Apoi şi-a reaşezat capul pe pernă. Şi a rămas cu faţa spre mine, a închis ochii. Numai că nu mi se părea chiar OK, aşa că n-am făcut şi eu acelaşi lucru.

– La ce te gîndeai? am întrebat-o.

A deschis iarăşi ochii.

– Am văzut ceva la televizor, mi-a spus. Un reportaj. Da’ ce-i cu tine, de ce-ntrebi?

– Aşa, am zis. Pur şi simplu. Şi te gîndeşti aşa, de obicei, la ce-ai văzut la televizor?

– Nu. Uneori mă gîndesc la lucrurile de peste zi. La ce-a fost la serviciu. Mă rog, dintr-astea. Tot nu-nţeleg ce vrei…

– Nu vreau nimic special. Întreb aşa, de curiozitate. Pentru că eu nu caut întîmplări. Adică nu am nevoie de ele ca să am la ce să mă gîndesc. Mă gîndesc la orice înainte de a adormi. Adică… am o groază de lucruri la care să mă gîndesc. Tu nu?

– Sînt o groază de alte lucruri interesante care ni se întîmplă nouă zi de zi, îţi spun sigur. Nu?

– Cred că da.

– Şi eu cred. Şi-atunci, de ce trebuie să te gîndeşti la ceva ce-a fost dat la televizor?

– A fost interesant, mi-a spus soţia mea. Şi mă gîndeam aşa, că mi-a venit.

– Despre ce era reportajul ăla?

– Despre un accident de tren. În State s-a întîmplat.

– Şi ce poate fi aşa interesant la un accident de tren încît să te gîndeşti la el înainte de culcare?

– Îmm, a făcut ea. Nu accidentul în sine. Adică… Era un reportaj despre un tren care a deraiat. Mă rog, un tren auto, n-am înţeles foarte exact ce-nseamnă asta. Cred că-i vorba de-un tren care transportă şi maşinile călătorilor. Asta dacă vrei să mergi undeva, în alt capăt de lume, şi să-ţi iei şi maşina cu tine. Dar pînă acolo mergi cu trenul...

– Da, probabil la asta se referă, am dat din cap.

– Aşa, a zis ea, asta trebuie să fie. Adică americanii, cu ţara aia imensă a lor, au aşa ceva. Dar noi n-avem nevoie de trenuri dintr-astea. Că distanţele-s mici. De ce să-ţi transporţi maşina cu trenul ca s-o ai apoi la dispoziţie? Poţi merge direct cu maşina.

– Mda, am spus. Ce importanţă are totuşi? Zi mai departe...

– A, da, accidentul. Păi, a deraiat. Erau vreo patru sute în tren, patru sute şi ceva de călători, şi numai patru au murit, dar au fost şi destul de mulţi răniţi. Lucruri dintr-astea se întîmplă, chiar dacă unii sînt convinşi că numai călătorind cu trenul sînt feriţi de pericolul accidentelor, nu?

– Dar nu la asta m-am gîndit. Mă gîndeam la o femeie pe care au intervievat-o ăia. Avea vreo şaizeci de ani. Vorbea cumva calm despre tragedia aia. Îşi amintea că ea se dusese în vagonul de fumători, lăsîndu-şi soţul, nefumător, în compartimentul din vagonul de nefumători pe care îl ocupau în călătoria aceea. Şi-şi mai amintea că toţi ceilalţi călători plecaseră din vagonul de fumători, întrucît în restaurantul trenului se servea masa de la ora cinci. Aşa s-a trezit ea singură în vagon, fumînd. Apoi a auzit un zgomot puternic, a zburat prin vagonul gol, s-a izbit de pereţi. Şi-apoi a spus aşa, că a auzit o linişte profundă. După care, în cîteva secunde sau minute, s-a trezit la viaţă. A reuşit să iasă dintre fiarele alea de pe-acolo. Iar p-ormă, cînd s-a văzut afară, s-a bucurat, exact aşa spunea, s-a bucurat vreme de minute bune, poate-un sfert de oră, poate mai mult, că trăieşte. Iar după minutele alea bune, după sfertul de oră sau mai mult, şi-a amintit şi de soţul ei. Şi i-a spus reporterului, încercînd să fie foarte convingătoare, că s-a speriat brusc. Ba chiar am văzut că avea şi nişte lacrimi în ochi cînd spunea asta. Şi pe urmă a spus că l-a văzut pe soţul ei sprijinit de-un membru al echipelor de salvare. Aproape c-am fost şi eu emoţionată cînd a povestit cum s-a repezit la soţul ei şi l-a îmbrăţişat. Numai că dup-aia a mai spus ceva. Şi la asta mă gîndesc eu acum. A spus: „L-am îmbrăţişat, vă vine să credeţi? De treizeci şi cinci de ani nu l-am mai îmbrăţişat, dar atunci am simţit nevoia s-o fac!“. Şi era cumva mîndră cînd a spus asta.

De astă dată, m-am ridicat eu în cot. Mi-am pus capul în palmă şi am privit-o pe soţia mea. Şi i-am zîmbit, am încercat un zîmbet care să spună cît mai multe.

– La asta te-ai gîndit tu?

– Îhîm.

– Să nu te mai gîndeşti la dintr-astea, i-am spus. N-are rost. Nu crezi?

– Ba da, a spus ea.

Celelalte poveşti de dragoste conţine unsprezece texte care pot funcţiona atît ca proze de sine stătătoare, cît şi ca nişte secvenţe ale unui roman a cărui temă centrală este ratarea dragostei. Iar ratarea se desfăşoară pe mai multe planuri, fiecare dintre „poveşti“ aducînd cu sine o nuanţă în plus, o idee în plus pentru a contura întregul. Două personaje centrale trec dintr-o secvenţă în altă a cărţii, anume personajul-narator, ziarist la un cotidian local, şi soţia lui. Iar istoria lor e conturată atît cu ajutorul unor povestiri din diferite perioade ale vieţii naratorului (copilărie, adolescenţă sau prezent), cît şi din povestirile unor personaje secunde, în care naratorul se implică într-un fel sau altul. Toate secvenţele cărţii prezintă rînd pe rînd, în moduri surprinzătoare, diferite unghiuri din care e privită dragostea, iar ratarea, idee care se insinuează la finalul acestui volum, impune o reevaluare a fiecărei poveşti în parte şi a fiecărei alegeri pe care o face la un moment dat personajul central. Unsprezece poveşti de dragoste care funcţionează ca nişte piese de motor pentru povestea mare, cea care duce naraţiunea mai departe. Iar momentul în care una dintre piese creează acea problemă ce aduce eşuarea iubirii dintre cele două personaje centrale ale cărţii rămîne să fie descoperit de cititor.