OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joi, 23 februarie, Institutul Cultural Roman si-a dedicat seara lunara de film celor doua mediumetraje autohtone sosite direct de la Berlinala: Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu si Tertium non datur de Lucian Pintilie. Afluenta publicului s-a datorat in primul rind interesului stirnit de cea mai noua creatie a lui Pintilie, dat fiind ca filmul lui Porumboiu, ceva mai vechi, era deja cunoscut (el fusese chiar difuzat pe marile ecrane in 2004, in cadrul grupajului Scurt-circuit). Ideea alaturarii a doua mediumetraje a fost preluata de Lucian Pintilie de la Jean Renoir, care considera perfecta difuzarea impreuna a doua filme de sketchuri de cite aproximativ 40 de minute fiecare (cit au Visul lui Liviu si Tertium non datur), un posibil model fiind Une partie de campagne (1936), ecranizare dupa Maupassant a cineastului francez. Regizorul roman a insistat ca „filmul excelent“ al lui Porumboiu sa-l insoteasca pe cel al sau atit la Berlin, cit si in cadrul acestei proiectii de la ICR sau pe marile ecrane din Franta, dovedindu-si inca o data solidaritatea cu tinara generatie.

Tertium non datur este o ecranizare – sau, mai bine zis, o rescriere filmica – a nuvelei Capul de zimbru de Vasile Voiculescu (scenariul literar initial, semnat tot de Pintilie, a aparut in Observator cultural in iulie 2005) si, nota bene, prima sa creatie cinematografica a carei durata este sub cea a unui lungmetraj. Regizorul a declarat ca actualul film va fi inclus intr-un proiect mai amplu; vor urma alte doua mediumetraje (unul bazat pe o proza a lui Barbey d’Aurevilly din ciclul Diabolicele, altul inspirat de „exorcismul“ de la Tanacu, vazut de „reporterul“ Pascal Brukner) si un scurtmetraj de numai 18 minute, pornind de la o compozitie a lui Claudio Monteverdi. Acestea fiind premisele, pina la o analiza mai detaliata a acestui work-in-progress, ma limitez la citeva observatii preliminare. Lucian Pintilie a ales un conflict teatral (bazat pe tema coincidentelor, foarte draga artistului, asa cum singur o marturiseste), l-a plasat intr-un spatiu teatral (dupa ce in Niki Ardelean, colonel in rezerva experimentase filmul de apartament, acum cineastul a redus spatiul dramatic la o singura incapere) si l-a filmat simplu, dar cu o precizie de maestru.

Dupa recitirea scenariului, regret ca Pintilie a renuntat, de exemplu, la „mizanscena“ de dupa descoperirea disparitiei timbrului „cap de zimbru“; se pare ca regizorul a evitat improvizatia, tintind la o structura dramatica perfecta.
Am fost surprins sa citesc in Ziua corespondenta de la Berlin a scriitorului si publicistului William Totok, care vede in Tertium non datur „un esec lamentabil“ (politic si artistic), cu „o dimensiune psihoterapeutica nemarturisita, fiind conceput si ca o mingiiere a sufletelor acelor romani carora le place sa se vada ca victime eterne ale unor imprejurari istorice nefavorabile“. O interpretare la fel de obtuza precum cea a spectatorilor germani amintiti de Alex. Leo Serban (moderatorul discutiilor de dupa vizionare), carora filmul li s-a parut „nationalist“.

Mai mult, William Totok preia ciuntit mottoul cioranian al peliculei – doar „As vrea o Romanie cu populatia Chinei si destinul Frantei“ (celebrul citat din Schimbarea la fata a Romaniei), nu si comentariul ulterior al autorului: „Oare nu eu am ajuns sa spun sastat? Ce nebunie!“). Replica cioraniana a maiorului Tomut (Sorin Leoveanu), rostita intentionat cu un patos excesiv, mi se pare doar o manifestare a bascaliei specifice lui Pintilie (impresie intarita si de cintecul Adei Milea de pe genericul final). In plus, nici unul dintre romanii din film, in frunte cu generalul interpretat de Victor Rebengiuc, nu poate stirni mai mult decit risete. Or fi ei victime, dar idioate victime…
Ce legatura exista intre Cioran si Voiculescu, in afara de apartenenta la aceeasi natie? Aceeasi ca intre Caragiale si lupta cu cocosi sau numarul de dresaj canin din De ce trag cloptele, Mitica?. Se putea oare ca Lucian Pintilie sa faca o ecranizare cuminte si sa se abtina „sa bage vreo strimba“?