OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Relaţia lui Lucian (actantul principal, care dă şi titlul celui mai nou volum de poeme marca V. Leac, pdf-ul Ninpress 2009) cu roboţii de hîrtie pare să fie una cu mult mai complexă. Lucky, „robotul galben din camel“, „Bob cel lucitor din dunhill“, „Croitoraşul din assos“, Dan Mincinosu, Puk, „robotul construit de ea“, plus infirmul mr. Stan, par să fie la fel de vii în mintea pacientului la neuropsihiatrie, pe cît sînt şi celelalte personaje: domnu’ doctor, doamna silvia, arhitectul andrei, patronul cornel sau Iniţială, în care identificăm un coleg de salon. Roboţii nu fac de fapt parte din povestea cu spitalul, care este numai rama, epilogul adevăratei poveşti ce va fi reconstituită pe parcurs, din indiciile, nu foarte generoase, oferite de Lucian. Prezenţe afective, şi nu simple obiecte, Lucky şi ceilalţi sînt situaţi chiar în centrul poveştii lui Lucian şi a paredrei lui, eroina „accidentului“ (din cîte ne putem da seama, „Ea“ se sinucide).

V. Leac îşi structurează volumul pe aceste două voci, a lui Lucian (bruiat din cînd în cînd de elucubraţiile lui Iniţială) şi a „ei“, montate într-un fel de chinuită istorie, de care autorul se detaşează cu discreţie, fără a se arăta vreodată măcar tentat să facă pe omniscientul. De altfel, V. Leac a excelat întotdeauna, dar mai ales în Seymour; sonată pentru cornet de hîrtie (Editura Hartmann, 2006) şi Dicţionar de vise (Cartea Românească, 2006), tocmai datorită acestei capacităţi de discreţie, într-o lume marcată totuşi de spinning around. Deşi le lipseşte verbul (vocea, discursul), roboţii de hîrtie nu sînt nici ei complet şterşi ca prezenţe, nelipsindu-le acţiunea. Astfel, „la 4 zile după accident“, Puk („robotul făcut de ea“), asemenea unui animal de companie care simte şi suferă cînd îi moare stăpînul, devenind agitat, iese din casă, coboară cu liftul, jefuieşte o benzinărie şi rătăceşte pînă în Bulgaria, unde sfîrşeşte în compania unui „bucătar de ghips“. Este vorba de puterea unor minţi sensibile, precum cea a lui Lucian care, mai mult decît un simplu pacient la secţia de boli nervoase, este un estet, un artist, şi a „ei“, capabilă să dirijeze neobosită, cum se întîmplă într-un poem, o orchestră de carton. Pe eşafodajul acesta de minţi fragile (care insuflă viaţă creaturilor de hîrtie) se înalţă textul, despre care nu se poate spune că aparţine vreunui gen anume. Impresia este mai degrabă de structură sinoptică, ce permite din orice punct transgresarea graniţelor de sticlă dintre poem, proză şi scenariu. În timp ce textul este construit ca o poveste, Lucian şi Iniţială au discursul tăiat în versuri, fiecare intervenţie a lui Iniţială este marcată în text, iar discursul „ei“ este un poem în proză.

Conştient de propria condiţie, Lucian pare în acelaşi timp să-i dispreţuiască profund pe ceilalţi pacienţi: „fiinţele astea fîlfîitoare cu înclinaţii terestre…“, „proştii ăştia care se sperie, ăştia care zboară…“ (evident însă că este vorba aici şi de frustrare, din cauza „accidentului“), tratîndu-i ca pe nişte adevăraţi „nebuni“, în timp ce el nu fabulează. Tablourile absurde ce i se nasc uneori în cap sînt mai degrabă nişte mici opere de artă, preţioase, urmuziene, decît devieri: „oare aş putea străbate holul pe o bicicletă de circ?“ sau „acum dacă aş coborî într-un instrument,/ să zicem într-o trompetă, mi-aş lăsa ceasul afară“. Chiar şi atunci cînd pare să respingă realitatea, Lucian mai mult se preface: „ea nu s-a zdrobit, poate a plutit aşa un timp prin aer…“. De altfel, el pare să sufere de o nevroză obsesivă, asociată unui complex horror vacui (după calculele complicate pe care le face, pentru a afla, „exact cît întuneric intră într-un robot“, atunci cînd nu-şi numără paşii pe holurile spitalului), boală care nu înseamnă nici ştergerea şi nici mixarea, pînă la nebuloasă totală, a memoriei. La antipod, Iniţială este în schimb mereu agitat, cu gîndurile învolburate, chinuit fiind de paradoxuri paralizante – „oamenii graşi se supără/ oamenii slabi se supără“ –, şi avînd, totodată, şi o vocaţie fatală de a emite axiome: „toţi care au diplomat mor“ sau „la poliţie…/ şeful e bărbos şi puternic/ el are telecomandă“.

Desfăşurînd un discurs incoerent, dar pretenţios, mustind de cabotinism, personajul-femeie este de departe cel mai savuros: „de la tristeţea asta încep să ecranez, mă violentează întrebările tale. nu pot să gîndesc în perspectivă; poate crezi că sînt sălbatică? e şi asta ceva cînd pleci de la miro“. În afară de „miro“, „ea“ face referire la Feng-shui, la „Instanţa mea Supremă“, vorbeşte de „feeling“ şi de „adrenalin“, îi place să se plimbe cu liftul şi are „ficsuri“, dintre care cel mai important este evitarea folosirii „icsului“ („cel mai fatal semn“) în cuvinte precum „ecsită“, „ecsplic“, „ecsterior“, „ecsclude“, „ecstraordinar“ etc. „Elocvenţa“ nu salvează însă personajul de naivitate, fie că este vorba de fraze de un nivel intelectual aparent acceptabil: „nu vreau să fiu deranjată de nimeni: nu ies, nu discut, nu răspund la telefon, nu mă preocup de nimic. trebuie să mă concentrez“, sau de fraze sincere, scăpate: „a venit el c-un plăsoi de pachete. p’urmă am discutat pînă tîrziu. a fost ecstraordinar, de vis. mai fumez o ţigară şi merg lîngă el, pe saltea“.

În cele din urmă, nota esenţială a volumului, destul de diferit faţă de tot ce a scris V. Leac pînă acum (umbra tristeţii a înghiţit în Lucian aproape complet desenul şotronului vesel, în ciuda zîmbetelor pe care le aprind totuşi, uneori, personajele), pare să fie dată de un absurd ce nu mai este exploatat pentru valenţele lui comice, ci, în schimb, pentru esenţa de fatalitate pe care o conţine. Nu este vorba de absurdul expus de Constantin Acosmei cu grad maxim de cinism, nici de cel în care se blochează experienţele existenţiale ale lui Ioan Es. Pop şi nici de cel mai exhibiţionist avangardist. Este vorba, de data aceasta, de absurdul căutării exasperate a unui sens, într-o situaţie cînd imposibilitatea găsirii lui este mai evidentă (pentru toţi ceilalţi) ca niciodată.